Caracterizare generală
O primă problemă este legată de felul în care s-a analizat cultura medievală, perspectiva istorică oferind astăzi mai multe variante decât au avut cei din epoca Renaşterii. S-a considerat de către umanişti că această perioadă ar fi lipsită total de realizări culturale, părere în genere infirmată astăzi. În acest sens se poate aprecia că fiecare societate, în dezvoltarea ei are propria sa viziune “asupra omului, lumii şi vieţii ; un mod al său de a pune şi de a soluţiona problemele” (Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol III, p. 5).
Va continua dezvoltarea culturii în strânsă legătură cu progresul general al societăţii. Aspectul religios nu se va schimba, cultura rămânând în bună parte tributară religiei. Nu sunt de neglijat şi unele influenţe străine pe care diferite medii culturale le resimt datorită intensificării schimburilor de idei ce au avut loc. Se înmulţesc centrele de cultură deoarece pe lângă mănăstiri oraşele îşi îndeplinesc din ce în ce mai bine rolul de centre culturale ce atrag oameni de cultură. Şi statul sprijină în bună măsură ridicarea nivelului de cultură a unei clase politice orăşeneşti capabilă să susţină efortul de centralizare, a stăvilirii anarhiei feudale. A crescut astfel considerabil numărul de şcoli, a ştiutorilor de carte, s-a format o pătură a intelectualilor. Se menţin ca limbi de comunicare între mediile savante latina, greaca, slavona, deşi se fac eforturi pentru traducerea în limbile naţionale a operelor mai importante. Ceea ce a impresionat şi reţinut atenţia pentru această perioadă a fost literatura cavalerească în Europa apuseană, centrală şi nordică. I s-a asigurat o largă răspândire datorită faptului că era scrisă în limba vorbită în Franţa, Anglia , Spania şi Germania.
În timpul cruciadelor cavalerii erau conştienţi de faptul că aveau aceleaşi interese şi se considerau o clasă superioară. Au apărut noţiuni, instituţii şi obiceiuri obligatorii pentru toţi cavalerii.
Multă vreme s-a considerat că unui cavaler nu-i trebuia prea multă cultură, suficient fiind apartenenţa la nobilime. Abia prin secolul XIV-XV se cerea ca el să ştie să facă poezii. Obţinerea titlului de cavaler era o ceremonie complicată, specială de investire. Trecuse vremea de când cavalerul trăia în castel. Acum şedea la curtea seniorului, a regelui sau nobililor. Făcea vizite şi era vizitat, cavalerii trebuind să se ajute între ei. Încet se schimbă şi atitudinea faţă de femeie. Dacă înainte era brutal în comportament, sentimentul de milă şi consideraţii neavând nici o semnificaţie, acum devine mult mai atent faţă de sexul frumos simţându-se dator să-l ocrotească. S-a ajuns astfel la un adevărat cult al femeii, ce a pornit din Franţa de sud unde există un puternic cult al Fecioarei. Cavalerul slujea pe aleasa inimii cum un vasal slujea un senior, iar unele acţiuni temerare sunt întreprinse în numele ei. Aleasa inimii nu trebuia să fie în mod necesar propria soţie, ci orice femeie de rang înalt. Distracţiile favorite ale cavalerilor erau jocurile militare la care luptau cu arme neucigătoare. Sigur, nu puţine au fost accidentele.
A luat naştere o literatură ce preamărea faptele cavalerilor ce era atât scrisă cât şi vorbită şi a avut o largă răspândire în Franţa, Anglia, Germania şi Spania. Poemele epice şi lirice (cele franceze se numeau “chansons de geste”)erau cântate la curţile cavalerilor de către trubaduri fiind acompaniaţi de harfe. Acestea aveau la bază cântece epice de tradiţie orală. Cel mai celebru a fost “Cântecul lui Roland” ucis la Roncevaux de muntenii basci şi exprimă credinţa vasalului faţă de suveranul său. În Spania a fost foarte răspândit poemul despre Cid, iar în mediul german pe la 1200 “Cântecul Nibelungilor” care-l prezenta pe eroul Sigfried în luptă cu duşmanii. În Scandinavia a avut răspândire epoca numită saga islandeză de la începutul secolului al XII-lea. Faptele ce sunt povestite în aceste poeme s-au petrecut cu câteva secole mai înainte, povestindu-se doar elementele esenţiale.
S-a format o cultură orăşenească cu trăsături specifice ce ironiza desfrânarea clerului, a nobilimii, prostia şi lăcomia lor.
S-au scris istorii ale unor oraşe precum Veneţia şi Florenţa cu o mare audienţă în epocă. Astfel “Istoriile Veneţiei” de Martino da Canal (secolul XIII) sau cronicile florentine din secolul XIV. Şi în Ţările Române au fost scrise cronici “Chronicon Dubnicense” (secolul XV) sau letopiseţele scrise la curtea lui Ştefan cel Mare sau în preajma acesteia.
Important este începutul afirmării scrisului în limbile naţionale, traducându-se lucrări ale anticilor dar şi bisericeşti, mai ales Biblia. Deşi acest lucru se realiza greu datorită existenţei unor dialecte locale nu trebuie neglijat aportul pe care unele opere l-au avut la formarea limbilor literare. Astfel în Italia se va impune dialectul toscan datorită geniului lui Dante Alighieri, deşi aici folosirea limbii latine s-a menţinut mai multă vreme ca în orice parte a Europei Occidentale. În Franţa limba provensală se va impune iar în secolul XIII va fi vorbită şi la curtea regelui Angliei ca şi în oraşele engleze. De asemenea franceza va fi folosită şi în Italia de Sud mai ales atunci când teritoriul a fost ocupat de către Casa de Anjou.
După primii ani ai secolului XIV limba franceză, ca limbă de cultură, este în declin.
Învăţământul şi universităţile medievale
Cele mai importante centre de cultură au devenit oraşele unde erau amplasate numeroase şcoli. Vârsta la care începeau să meargă la şcoală era la 7 ani dar uneori şi mai devreme. Cititul, scrisul, cântarea psalmilor şi aritmetica erau cele dintâi discipline care se învăţau. Desigur nu aveau acces decât cei care aveau venituri stabile şi substanţiale. Regimul de viaţă al elevilor din şcoli şi mănăstiri era foarte aspru, pedepsirea cu bătaia (mai ales cu biciul) era frecventă.
După câţiva ani de şcoală elementară urma şcoala specială unde se pregăteau tinerii pentru artele minore (cititul în timpul slujbei sau chiar comentarea textelor). Exista, pe lângă un învăţământ care pregătea cadre necesare bisericii şi unul pur practic ce pregătea notari, copişti.
Cu timpul au luat fiinţă universităţi, şcoli superioare, mai ales în oraşe ce le întreceau ca nivel de pregătire pe cele mănăstireşti sau episcopale. Printre primele se numără Universităţile din Bologna, (mijlocul secolului XII), Paris (1200), Oxford şi Cambridge (începutul secolului XIII) Montpelier, Orleans, Padova, Napoli, Roma, Salamanca, Valencia. În secolul XIV au luat naştere universităţi în Europa centrală, Praga, Viena, Pecs, Buda, Cracovia, etc.. Acestea formau “comunitatea profesorilor şi studenţilor”, cu facultăţi de arte şi facultăţi superioare unde se predau cele şapte arte liberale. Aveau o formă de conducere asemănătoare cu cele de azi – rector, decan, consiliu profesoral. Pe lângă acest învăţământ aflat sub patronajul bisericii, numeroşi profesori erau angajaţi de cei bogaţi pentru instruirea tinerilor. Instrucţia se făcea mai ales pe cale orală, astfel încât un tânăr putea deveni avocat şi fără să ştie să scrie şi să citească. Sistemul de învăţământ cel mai bine organizatera, totuşi, cel clerical.
Ştiinţa şcolară caracteristică acestei perioade a fost scolastica care se preda în universităţi. Metoda scolastică se aplică în teologie unde domina ideea de autoritate în materie – Biblia, părinţii Bisericii şi unii învăţaţi antici. Se folosea metoda educativă trăgându-se concluzii din premise date pornindu-se de la logica lui Aristotel tradusă de filozofii mauri în secolul XII. Se refuza observaţia şi experienţa. Scolastica a înflorit în secolul XIII prin activitatea lui Albert cel Mare şi Toma d’Aquino. Una din temele centrale ale filozofiei a fost problema “universaliilor” care în esenţă se prezenta în felul următor : adevărata realitate este exprimată de “universalii” de genuri, specii şi concepte universale (conceptul de “om”, de “animal”, de “plantă”), sau este constituită din fiinţe, obiecte, sau însuşiri individuale (omul Petru, planta stejar)? Genul sau specia – cu alte cuvinte, conceptul – indică un obiect, o fiinţă, o calitate – concrete? Ori poate că noi “izolăm” lucrurile şi “inventăm” termeni care denumesc aceste concepte, întrucât ne sunt utili pentru o operaţie de clasificare?
Disputa universaliilor s-a prelungit timp de şase decenii; cei pentru care însuşirile individuale sunt reale au fost numiţi nominalişti, iar cei care susţineau că realitatea este alcătuită din însuşiri au fost numiţi realişti.
Important pentru evoluţia filozofiei în secolul XIII este reconsiderarea filosofiei aristotelice (susţinută şi de ordinele călugăreşti ale dominicanilor şi franciscanilor) care până atunci în Occident era cunoscută mai ales prin comentariile lui Boethius şi ale maurului Ibn Roşd pe care apusenii l-au numit Averroes (secolul XII). Toma d’Aquino s-a inspirat din această filozofie constituind un sistem teologico-filozofic original şi cu multă influenţă în epocă, iar în biserica catolică şi până astăzi. Considera că unele învăţături ale religiei pot fi cunoscute pe cale raţională iar altele prin revelare. Lucrarea lui cea mai importantă a fost Summa teologiae. Roger Bacon (secolul XIII) s-a impus ca un adversar al autoritarismului dogmatic promovat de Biserică.
Arta cuprinde în această perioadă două etape – arta romanică şi arta gotică. Cea dintâi a durat aproximativ patru secole şi are ca trăsături caracteristice bolta rotundă şi semicirculară, coloane grele, pereţi groşi ca de fortăreaţă, ferestre puţine şi înguste. Au fost clădite numeroase biserici, mănăstiri, castele. Sculptura are mai ales un caracter religios cu rol ornamental.
Începând cu secolul al XIII-lea se va impune stilul baroc atât în sculptură cât şi în arhitectură. Ea este predominant urbană iar important este faptul că arhitectul caută să depăşească mereu vechiul, caută progresul fiind eliberat de servituţiile dogmatismului. I se permit idei personale, concepţii proprii asupra operei. Data apariţiei stilului baroc este greu de apreciat dar locul de origine se ştie că a fost Franţa unde prima construcţie ce ţine de acest stil a fost ridicată în 1130.
Goticul redescoperă natura şi lumea, reprezentarea realistă. Bisericile au înălţimi mari – 20-50 metri şi lungimea care uneori poate ajunge la 100 de metri. În interior nava centrală este mult mai mare şi mai înaltă ca navele laterale, cu ferestre mari prin care este lăsată să pătrundă lumina. Pentru a defini stilul gotic multă vreme s-a exagerat importanţa ogivei (a cercului frânt) ca element definitoriu, fundamental. Trebuie adăugat la această inovaţie un tip de ornamentaţie cu totul nou în care decorarea faţadei clădirii deţine un loc mult mai important decât la stilul romanic aşa cum se poate vedea la catedralele din Lyon, Paris, Reims. Bisericile sau alte clădiri construite în stil gotic sunt aerisite, zvelte şi bogat ornamentate.
Din Germania stilul gotic se va răspândi în Europa Centrală şi Orientală (Boemia, Polonia, Ungaria, Transilvania).
În literatură, Dante Alighieri a scris un poem de o valoare literară excepţională numit Divina comedie, format din trei părţi : Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Subiectul este o călătorie imaginară a autorului în lumea de dincolo timp de şapte zile unde se întâlneşte cu personaje celebre precum Eneas, Sfântul Pavel, Caron şi Lucifer. El este condus de poetul roman Vergiliu, simbolul raţiunii, de iubita şi inspiratoarea poeziilor sale din tinereţe, Beatrice, simbol al graţiei divine şi de Sfântul Bernand. Trecerile succesive prin cele trei locuri ale lumii de dincolo îi oferă prilejul de a lua atitudine faţă de un personaj sau altul, faţă de faptele lor. Iubita lui îl conduce prin Paradis, un loc în care cei ce ajung sunt feriţi să mai facă păcate. Cu aceste imagini se încheie poemul simbolizând triumful religiei. De remarcat că, “Divina Comedie” este scrisă în limba italiană, Dante fiind creatorul limbii literare italiene. Oamenii antichităţii sunt aşezaţi în partea introductivă a Infernului. Folosindu-se de cei antici, pe care-i admiră, Dante a deschis drumul Renaşterii.
Cultura rusă
În literatură, subiectele sunt inspirate cu predilecţie din lupta pentru libertate şi independenţă a poporului rus, mai ales împotriva germanilor şi tătarilor, precum bătălia de pe râul Kalka, atacul lui Batu-han asupra Reazanului sau distrugerea Kievului apoi victoria rusă de la Kulikovo. Se cultivă genul hagiografic, iar personajele sunt prezentate într-o formă pompoasă, panegirică. Un avânt deosebit îl ia arhitectura mai ales la Moscova, devenind capitala statului avea nevoie de un cadru arhitectonic adecvat. A fost transformată într-o fortăreaţă iar pentru a-i realiza planul Ivan al III-lea a chemat arhitecţi din Italia care, respectând tradiţia locală şi inspirându-se din planul şi structura monumentelor din Vladimir şi Novgorod, au construit Kremlinul. După modelul acestuia au fost construite şi alte centre orăşeneşti. În pictură se va impune Andrei Rubliov despre a cărui viaţă se cunosc puţine lucruri. Tradiţia îi atribuie numeroase fresce, icoane. Păstrate până astăzi – Icoana Sfânta Treime şi icoana Mântuitorului.
Cultura popoarelor balcanice
În cultura scrisă, un loc important îl ocupă biografiile suveranilor a lui Ştefan Nemania, Ştefan Duşan scrise de regulă de călugări. Au mai apărut genealogii, anale, letopiseţe în Bulgaria şi în alte părţi ale Peninsulei Balcanice. Scrierile religioase au fost promovate de şcoli din Târnovo şi Vidin. Personalităţi ale culturii ce şi-au desfăşurat activitatea în această zonă au fost mitropolitul Ciprian, Grigore Ţamblac, Constantin Costeneţki şi ei ne oferă informaţii interesante asupra istoriei poporului român. În arhitectura şi pictura murală se realizează opere de o valoare deosebită sub puternică influenţă bizantină.
Sunt ridicate lăcaşe de cult precum biserica Boiana şi mănăstirile de la Raşca – Studenica, Mileševa, Sopočani.