A doua jumătate a secolului XV, va fi marcată de eforturile necesare redresării economice după pustiitorul război cu Anglia. În această perioadă se pun bazele monarhiei absolutiste franceze numită şi de tip clasic ce va dăinui până în secolul XVIII, până la revoluţia franceză din 1789.
În plan demografic, o creştere mai puţin spectaculoasă ca în Spania sau Anglia datorită epidemiilor, crizelor agrare, distrugerile provocate de războaiele religioase ce au determinat emigrarea unei mari mase de protestanţi în regiuni mai sigure. Ocupaţiile acestora fiind mai ales comerţul şi meşteşugăritul, se vor resimţi şi în plan economic consecinţele plecării lor. Cu toate astea apreciindu-se populaţia la aproximativ 16-18 milioane locuitori, statul francez era atunci unul din cele mai populate din Europa, după Imperiul Otoman. Aproximativ 90% din totalul populaţiei trăia la sate având ocupaţii specifice. În momentele de criză o parte importantă a populaţiei locale se îndrepta spre oraşe unde siguranţa era mai mare. Cum însă oraşul nu poate să absoarbă pe noii veniţi, se creează o pătură numeroasă de vagabonzi, cerşetori, emigranţi de tot felul care pun probleme deosebite nu numai oraşului respectiv, ci şi statului pentru că aceştia ar fi putut fi nişte contribuabili la buget. Istoria acestor defavorizaţi ai lumii medievale este cercetată astăzi de specialişti. Statul a luat măsuri pentru stabilirea valurilor de noi veniţi.
Societate agrară prin excelenţă, ocupaţia de bază era şi în Franţa agricultura. Aceasta se baza pe mijloace tehnice tradiţionale folosindu-se asolamentul trienal sau bienal. Faţă de alte regiuni ale Europei, productivitatea muncii în agricultură era mai mare. O importantă parte a producţiei agricole era destinată pieţii. Grâul era cea mai importantă plantă cultivată la care se adăuga legumele şi viţa de vie, mai ales în regiunile Bordeaux şi Champagne. Creşterea animalelor nu a cunoscut o dezvoltare rapidă. Se continuă defrişările până în preajma războaielor civile.
În plan social, specific Franţei secolul XVI era existenţa unei ţărănimi libere dar în general săracă. Cele mai întinse suprafeţe erau în proprietate nobiliară, ţăranii primind loturi în folosinţă, plătind în schimb arendă în bani sau în natură. Se adăuga datoria pentru biserică. Impozitele regale vor cunoaşte o curbă ascendentă de-a lungul secolului. Dacă recoltele erau slabe 2-3 ani consecutiv, foametea se instala imediat, o parte a populaţiei rurale pleca spre oraş care avea posibilitatea să importe cantitatea de cereale necesară. Se petrece şi un fenomen de structurare economică a lumii săteşti mai ales după orientarea producţiei către comerţ, apărând o burghezie sătească a cărei ocupaţie este mult diferită de cea a ţăranului obişnuit. În oraşe există şi un şir redus de meşteşugari, apropiaţi ca forţă economică ţărănimii mijlocii.
Seniorul îşi păstrează influenţa asupra lumii satelor, deşi nu mai este protectorul acesteia. Viaţa şi structura nobilimii este în schimbare pentru că datorită creşterii preţurilor, o parte a proprietăţilor funciare a fost cumpărată de elementele ce provin din pătura înstărită a oraşelor, a burgheziei în formare. Pământul mai reprezenta pe atunci o valoare sigură şi de aceea cei care aveau bani încercau să-i investească prin cumpărarea unor asemenea proprietăţi funciare. Mai târziu o parte a deţinătorilor de seniorii vor fi înnobilaţi, statul însuşi fiind interesat în vânzarea de titluri nobiliare pentru necesitatea vistieriei. Procesul de împrospătare a rândurilor nobilimii a fost lent. O parte a ei era atrasă de acţiunea militară în slujba regelui sau de viaţa de la curte. Era încă puternică din punct de vedere economic, în plan politic rolul ei rămânând preponderent. Tulburările religioase au afectat şi nobilimea , ca clasă, o parte a ei fiind de acord cu reformarea bisericii catolice. Aceasta nu se îmburghezeşte precum în Anglia sau precum unii membrii ai casei regale : Antoine de Bourbon, rege al Navarei şi fratele său Louis de Condè sau amiralul Coligni.
Dintre oraşe, mai importante sunt Parisul cu peste 100000 locuitori, apoi Lyon şi Marsilia cu câte 50000. Ele sunt, în general centre administrative, ecleziastice şi economice. Activitatea de producere, comerţul şi activitatea de credit predomină în viaţa populaţiei. În această societate se produce o puternică dezvoltare pe baze capitaliste, cu un rol în economie din ce în ce mai însemnat, manufactura creşte şi se diversifică producţia. Numeroase bâlciuri unde se schimbă mărfuri se organizează de-a lungul Franţei. Ronul devine o cale comercială foarte importantă pentru negustorii francezi, favorizând dezvoltarea porturilor ca Marsilia, Bordeaux, Nantes. Odată cu mărfurile, aceste drumuri comerciale sunt şi căile pe care limba franceză pătrunde în zonele ce depăşesc graniţele statului. Se importă blănuri din Germania şi ţările scandinave, mirodenii de la Anvers şi Lisabona, porţelanuri şi cristaluri din Italia, sau covoare din Imperiul Otoman exportându-se grâne către Spania şi Anglia şi produse manufacturate. Tratate comerciale dintre Franţa şi alte state vin să reglementeze actualele probleme de importanţă majoră pentru economia ţării. Mai importante sunt cele încheiate cu Poarta, numite Capitulaţii prin care Franţa obţinea garanţii asupra comerţului său în această zonă. De altfel Imperiul Colonial Francez se va închega abia în secolul XVII, mult mai târziu decât cel spaniol sau portughez.
Principalele puncte de capitaluri şi tranzacţii franceze erau Rouen şi Lyon unde veneau agenţi comerciali şi din alte părţi.
În acest timp autoritatea statului se face tot mai mult simţită ceea ce determină o puternică opoziţie în special din partea nobilimii. Regalitatea a reuşit să-şi întărească poziţiile, deciziile sale erau îndeplinite, monarhul fiind considerat rege de drept divin, având largul sprijin al bisericii. Era ajutat de un mare număr de funcţionari legişti, impunându-se ideea că regele Franţei era împărat în ţara sa, regalitatea fiind o instituţie sacră, (regele neavând alt suveran decât pe Dumnezeu). Actul încoronării continua să se săvârşească la catedrala de la Reims. El primea autoritatea cu care era investit în anume condiţii, prin apariţia unor legi ale statului care reglementau succesiunea la tron, pe linie masculină şi în ordine de primogenitură. Apare însă ideea modernă de stat, regele deţinând cea mai mare funcţie politică. Regele nu moare niciodată – Regele a murit, trăiască regele. Coroana regală nu era în proprietatea regelui, ci era deţinută numai pe timpul cât ocupa tronul. Juriştii francezi din prima jumătate a secolului al XVII-lea precizau că regii şi-au rezervat cinci acte de supremă suveranitate şi anume :facerea legilor, numirea deţinătorilor în funcţii publice, hotărârea păcii şi a războiului, deţinerea ultimei instanţe în justiţie şi baterea monedelor. Ca organe reprezentative existau Statele Generale, în care intrau reprezentanţii stărilor sociale: Starea I Clerul, Starea a II-a nobilimea, Starea a III-a restul populaţiei.
O armată puternică pusă în slujba seniorului Franţei era menţinută pentru a realiza seapuritele politice din Italia sau pentru asigura liniştea în interior. Numai regele putea dispune de armată, ca reprezentant al statului. Creşte ca importanţă armata de mercenari, a cărei întreţinere necesită mari cheltuieli financiare, în special elveţienii erau căutaţi.
În conducere regele era ajutat de un Consiliu regal care discuta cele mai importante probleme ale statului. Cumpărarea funcţiilor era o practică obişnuită cu consecinţe grave asupra veniturilor statului deoarece suma primită era însuşită de deţinătorii de oficii şi putea fi lăsată moştenire.
Franţa în prima jumătate a secolului al XVI-lea
Sfârşitul secolului XV este marcat de cuceririle franceze din Italia, fapt ce a nemulţumit Spania şi Imperiul Romano-German. Carol al VIII-lea murise la 8 aprilie 1498 urmând la tron Ludovic d’Orleans – al XII-lea care era nepotul Valentinei Visconti, având pretenţii la moştenirea ducatului Milano.
În luptele pentru stăpânirea Neapolelui se amestecă şi regele Aragonului, Ferdinand, ajungându-se la conflicte între Franţa şi Spania. Proiectele de căsătorie a fiicei lui Ludovic al XII-lea, Claude de Franţa, cu Carol de Gand, nu au fost finalizate astfel că aceasta se va căsători cu viitorul rege Francisc I. Conflictele cu rezultate schimbătoare vor continua până la moartea regelui la 31 decembrie 1514 – 1 ianuarie 1515. Rege va ajunge fără prea mare greutate, datorită prevederii legii salice, Francisc d’Angoulême care doreşte să nu împartă cu nimeni guvernarea regatului. Continuă războiul pentru stăpânirea ducatului Milano, de data aceasta cu succes deşi se opuseseră elveţienii ca şi habsburgii, ajungând între 1514 şi 1524 şi duce de Milano. Papa Leon al X-lea s-a grăbit să încheie un tratat cu Francisc I semnat la Bologna, ultimul căpătând dreptul de a numi în funcţie pe înalţii prelaţi şi distribuirea veniturilor ecleziastice. Concordatul din 1516 explică în bună parte de ce regii Franţei nu au aderat la Reformă, Papa având întâietate în problemele canonice. Printr-o pace cu elveţienii aceştia din urmă se obligau să nu se mai pună la dispoziţia unor principi sau seniori antiregali.
În anul 1519 pe tronul Imperiului Romano-German a urcat Carol Quintul, pentru el candidând şi Francisc I. De aici se vor naşte multe conflicte pentru că cel care avea tronul imperial avea largi posibilităţi de stăpânire a vestului Europei. Împăratul ar fi dorit să continue lupta contra musulmanilor prin organizarea unei cruciade dar fără participarea Franţei era de neconceput. A avut însă de făcut faţă mişcărilor Reformei, ideile lui Luther paralizând practic, prin efectele sale, încercările de organizare a unei expediţii antiotomane.
Francisc I a avut de înfruntat pe imperiali în lupta pentru ocuparea ducatului Milano, fiind grav înfrânt la 24 februarie 1525 sub zidurile Paviei, însuşi regele fiind făcut prizonier. Franţa cunoaşte o grea situaţie cum nu mai cunoscuse, poate, de la înfrângerea de la Poitiers.
S-a ajuns la pactul de la Canbrai, care, în sine este un compromis. Casa de Austria obţine Controlul asupra Italiei. Germania însă se îndreaptă şi ea spre schisma cu biserica catolică, aceasta din urmă resimţindu-se puternic datorită mişcărilor protestatare.
Se poartă tratative cu reprezentanţii Porţii Otomane, cu care în 1536 se semnează un tratat ce avea să ofere Franţei avantaje comerciale foarte mari. Un pact cu Papa şi un acord cu principii protestanţi ai Germaniei aveau să dea măsura flexibilităţii diplomaţiei franceze cu scopul anihilării viitoarelor acţiuni ale împăratului. Unele acte de violenţă din interiorul regatului înfăptuite de protestanţi îl va determina pe rege să rupă acordul cu protestanţii trecând la persecutarea ereticilor. Conflictele cu Carol vor continua, cu rezultate schimbătoare, Francisc I reuşind să menţină independenţa Franţei până la moartea sa în 1547.
A urmat la tron Henric al II-lea (1547-1559) care a trebuit să facă faţă situaţiei internaţionale foarte complexe de la jumătatea secolului XVI. S-a dovedit la înălţimea acestora, deşi spre deosebire de Francisc I care iubea cultura şi încuraja manifestările spirituale, pe el exerciţiile fizice îl atrăgeau, cele spirituale îl plictiseau.
A avut de înfruntat şi Spania lui Filip al II-lea, şi, în urma unor confruntări sângeroase, se va semna pacea de la Château Canbresis la 3 aprilie 1559. Cedarea reciprocă a teritoriilor cucerite şi alianţe matrimoniale aveau să întărească pacea. Regele Henric al II-lea a sfârşit într-un tragic accident la un turnir fiind străpuns mortal de o lance.
Franţa în timpul războaielor religioase (1559-1598)
Moartea lui Henric al II-lea a însemnat începutul unui lung şir de războaie ce vor pune în balanţă însăşi existenţa statului francez. Acestea au avut un caracter religios pentru că se vor da între catolici şi hughenoţi (adepţi ai calvinismului), cei dintâi urmărind păstrarea unităţii de credinţă, stârpirea a ceea ce ei considerau a fi erezii, cei din urmă cerând reformarea bisericii franceze şi libertate religioasă. Fanatismul a fost caracteristic ambelor părţi.
Anterior, în deceniul al V-lea începuse organizarea bisericii calvine, al cărei progres nu fusese împiedicat de regele Francisc I, tolerant la început. Situaţia se complică datorită sfârşitului războiului din Italia, armatele întorcându-se în Franţa, rămaseră fără ocupaţie, fiind gata să se pună în slujba celui care plătea mai bine. La Reformă trecuseră mulţi nobili printre care şi membrii ai casei regale – în total după unele cifre în jur de 2000 de nobili dintre care cei mai puternici aveau numeroşi vasali ce le întărea capabilitatea militară. Urmaşii lui Henric al II-lea au fost sub tutela anturajului lor. Carol al IX-lea (1560-1574) era minor. Au avut loc de-a lungul acestei perioade opt războaie religioase, conducerea având-o la catolici casa de Lorena, iar hughenoţii membri familiilor nobiliare Bourbon, Condé, Chatillon. Conflictul a fost declanşat de masacrarea unor hughenoţi la Vassy 1562 la 1 martie, reacţia imediată a fost ocuparea oraşului Orleans de către hughenoţii conduşi de Condé. Catolicii sunt sprijiniţi de Spania lui Filip al II-lea, hughenoţii de Anglia şi principii germani protestanţi, conflictul internaţionalizându-se. Cum nici una din părţi nu are suficiente forţe pentru o victorie definitivă, războaiele şi armistiţiile se succed unul după altul. Anul 1572 avea să fie anul marii crize franceze, războiul cunoscând punctul culminant. Hughenoţii, adunaţi la Paris pentru a asista la căsătoria lui Henric de Bourbon cu Margareta de Valois, fiica lui Henric al II-lea, au fost măcelăriţi de catolici. În noaptea Sfântului Bartolomeu (23-24 august 1572) au fost măcelăriţi la Paris şi în ţară aproape 30000 de hughenoţi. Pentru a se salva, Henric de Bourbon, viitorul rege Henric al IV-lea a fost nevoit să abjure petru a se salva. Războiul avea să continue. Henric fugit de la Paris în 1576 s-a lepădat de catolicism devenind apărătorul hughenoţilor. Franţa era împărţită în două: protestantă în sud şi vest unde libertatea cultului era respectată şi partea catolică cu Parisul. Cea mai importantă consecinţă avea să fie pierderea prestigiului de către regalitate în faţa ambelor tabere după noaptea Sfântului Bartolomeu.
Anarhia politică ameninţa unitatea Franţei pentru că Henric al III-lea 1574-1589 n-a reuşit să pună capăt războiului. A fost asasinat de un călugăr catolic la 2 august 1589. N-a avut urmaşi, iar problema succesiunii la tron era de nerezolvat pentru că moştenitorul de drept Henric de Bourbon era protestant, majoritatea poporului francez fiind totuşi catolic. Înainte de a muri Henric al III-lea apucase să-l recunoască urmaş la tron dar puterea de care dispunea nu-i permitea să se impună imediat.
Practica dinastică de aproape trei secole era puternică şi va învinge, Henric al IV-lea fiind beneficiarul ei. În 1593 a revenit la catolici, Papa acordându-i iertarea păcatelor, Franţa având un rege catolic legitim. În 1598 încheie cu Spania pacea de la Verin determinând retragerea trupelor spaniole. A pus capăt conflictului dintre catolici şi hughenoţi prin Edictul de la Nantes – 13 aprilie 1598 – prin care se recunoştea protestanţilor libertatea cultului cu unele limitări, libertatea de conştiinţă, cetăţi de asigurare cu garnizoane hughenote. S-au luat măsuri pentru redresarea autorităţii centrale, limitarea prerogativelor şi autonomiei oraşelor, a limitat veleităţile unor conducătoare local.
Statele Generale nu mai sunt convocate, fiind ajutat de Consiliul regal. A restabilit ordinea în interior, impulsionând dezvoltarea economică.
În plan extern, de remarcat întemeierea primei aşezări franceze în Canada la Quebec (1608) ca semn al expansiunii sale maritime şi coloniale. Secolul XVII a fost pentru Franţa un secol al absolutismului regal, de afirmare pe scena politică internaţională.