Retragerea mayaşilor din Mexic a permis aşezarea unui trib de limbă nahuatl, aztecii – nume cu care au intrat în istorie şi care derivă de la locul lor de origine Aztlan! Ei au preluat elementele de cultură mai vechi pe care le-au adaptat, creându-şi un stat puternic, care în secolul XII atinsese Podişul Mexicului. Aztecii erau ultimii sosiţi în această zonă, ei trebuind să lupte împotriva populaţiilor care anterior au trăit pe aceste locuri. Triburile aztecilor s-au aşezat în 1325 pe laguna ce se situează pe locul actualei capitale Ciudad de Mexico. Începuturile manifestării acestui popor au fost modeste, dar datorită faptului că aztecii erau războinici de temut şi cruzi, sunt foarte rău primiţi de toţi, până când, ca sclavi sau ca mercenari, participă la războiîmpotriva unor populaţii din această zonă. Se cunoaşte că unul din prinţii Colhuacanului a încercat să vadă talentele războinicilor azteci, cerându-le să aducă cât mai mulţi prizonieri, reuşind să depună în faţa suzeranului lor opt mii de urechi. De aici se poate observa cruzimea religiei lor, dar şi vitejia. Ei vor continua să supravieţuiască printr-un joc de intrigi sau ca mercenari.
Suveranul lor Itzcuatl (1428-1440)a reuşit să pună capăt stării de nesiguranţă a acestora, cucerind diferite cetăţi indiene şi asigurându-şi supremaţia asupra Tenochtitlanului.
Cu mare rapiditate, în numai câteva decenii, un popor puţin numeros a reuşit să cucerească un teritoriu foarte întins şi să construiască o capitală de proporţiile pe care nici un oraş din Europa acelui timp, cu excepţia poate doar a oraşului Cordoba, nu le atinsese. Aztecii practicau atât cât şi agricultura, ducând o viaţă seminomadă. Erau împărţiţi în şapte clanuri şi erau conduşi de patru căpetenii sacerdoţi. Două clase fundamentale : nobilimea (pilli) – având în proprietate pământul şi numeroşi sclavi şi clasa oamenilor de rând! Vorbeau limba nahuatl, limba populaţiilor celor mai civilizate din Mexicul acelor timpuri. În relaţiile cu populaţiile supuse, aztecii au impus plata unui tribut, fiind controlate prin garnizoane militare.
Făuritorul Imperiului aztec este considerat Moctezuma I (1440-1469), supranumit şi „cel tânăr”, după care mai important este Moctezuma al II-lea, care a fost ucis de către conchistadorii spanioli conduşi de către Hernan Cortes ; spaniolii au distrus capitala acestora, ca şi imperiul lor. Pământul aparţinea comunităţilor agrare şi o mare parte a acestuia era destinată monarhului, oamenii de rând trebuind să dea impozite. Bogăţiile imense erau asigurate din prăzile de război ţi din tribut.
În agricultură, se folosea sistemul irigaţiilor pentru obţinerea unor recolte mari de porumb care era şi alimentul de bază. Exista şi o zeiţă a porumbului, căreia i se aduceau diferite ofrande cu ocazia marilor sărbători ; un zeu al ploii dirija creşterea vegetaţiei iar primăvara era întâmpinată cu un ritual deosebit menit să asigure fecunditatea pământului. Pentru aceasta se sacrificau oameni al căror sânge era dătător de viaţă. În general erau sacrificaţi prizonierii şi sclavii. Conchistadorii spanioli vorbesc despre unele sacrificii în masă pentru a determina trecerea secetei şi a foametei, victima însăşi fiind convinsă că este favorizată de către zei acceptând acest act. Zeului soarelui sau al focului li se aduceau sacrificii omeneşti, prizonierii fiind aruncaţi în flăcări. Timp de un an înainte de data hotărâtă pentru sacrificiu, prizonierii destinaţi acestui act de cult numiţi cu mult respect „Oamenii Vulturului” sau „Fiii Soarelui”, erau trataţi foarte bine, erau sărbătoriţi, copleşiţi cu onoruri.
Pentru a-şi procura prizonierii necesari sacrificiilor, războiul era o activitate permanentă, considerându-se că sacrificiile cele mai plăcute zeilor erau inimile duşmanilor.
Serviciul militar este personal, general şi obligatoriu, singurul corp de militari de profesie era garda personală a regelui, formată din tinerii din familiile cele mai de vază.
Legile erau aduse la cunoştinţă în scris iar unele încălcări grave precum insulta zeilor, furtul din incinta templelor sau vrăjitoria erau pedepsite cu moartea. Judecătorii erau aleşi de suveran dintre oameni învăţaţi, pricepuţi şi înţelepţi, care aveau o memorie bună, nu flecăreau, nu dormeau prea mult şi se sculau întotdeauna dis-de-dimineaţă şi nu se îmbătau.
Negustorii – ca profesie socială – erau în rând cu nobilimea şi cu războinicii mai renumiţi. Constituiau casta cea mai închisă. Nu puteau încheia căsătorii decât în cadrul castei lor, aveau templele şi zeii lor tutelari, nu puteau fi judecaţi decât de un tribunal al lor, iar atacarea unui negustor putea atrage asupra sa condamnarea la moarte. Alcătuiau o eficientă reţea de spionaj, având legături directe cu suveranul. Mărfurile erau purtate exclusiv de oameni, deoarece nu se cunoştea animalul de povară.
Meşteşugurile se transmiteau din tată în fiu meşteşugarii fiind grupaţi în corporaţii, fiecare dintre ele fiind pusă sub protecţia unui zeu. Fiecare din produsele lor era foarte căutate de clasele privilegiate ale statului.
Bijutierii ocupau un loc important printre meşteşugari, cunoscând ştiinţa topirii metalelor şi a prelucrării lor.
Îmbrăcămintea aztecilor o cunoşteau mai ales din desenele de pe vasele de ceramică; ea indica, după ornamente şi bogăţie, rangul, casta sau poziţia socială a persoanei.
Locuinţa marii majorităţi a populaţiei era foarte rudimentară, fiind colibe acoperite cu stuf, fără ferestre. Se practica baia zilnică cu triplu rol : igienic, terapeutic şi religios. Mobilele erau foarte puţine sau aproape deloc. Casele celor mai înstăriţi erau din piatră brută sau cărămizi de lut uscat la soare.
În palatul regal, luxul era foarte mare, astfel încât, uimit de palatul lui Moctezuma II, Hernan Cortes îi scria lui Carol al V-lea că : „este de o frumuseţe atât de grandioasă şi de extraordinară încât cu greu găsesc cuvinte potrivite să-l descriu. Pot numai atât să spun; că în Spania nu există ceva asemănător”. Numeroase apartamente alcătuiau imensul edificiu, fiind rezervat suveranului, înalţilor oaspeţi străini, concubinelor şi altora. În apropierea palatului exista şi o grădină zoologică şi cu medici pentru îngrijirea animalelor.
Datorită numeroaselor sacrificii, aztecii nu căutau să-şi extermine adversarii, ci să-i supună, săi facă prizonieri. Divinităţile agrare erau cele mai numeroase, zeul ploii fiind cel mai important. Zeul suprem era Huitzilopochtli, zeul soarelui. Soarele în fiecare zi luptă victorios împotriva nopţii.
Casta sacerdotă era foarte numeroasă şi atotputernică. Preoţii erau pregătiţi în cadrul unei discipline extrem de riguroase, ajungând oameni învăţaţi. Erau organizaţi într-o ierarhie rigidă, dar administrarea în rândurile castei nu era condiţionată decât de capacitatea intelectuală şi de erudiţia şi conduita morală a candidatului.
În arhitectură s-a impus piramida cu o funcţie religioasă. În sculptură – care avea tot un scop religios – tema cea mai des reprezentată era imaginea soarelui, iar capodopera sculpturii aztece este piatra calendarului, pe care este sculptată imaginea soarelui înconjurat de alţi patru sori.
Aztecii cunoşteau, ca şi alte popoare mexicane, scrierea pictogramă. Posedau numeroase anale, cronici. Producţiile literare propriu-zise nu au fost fixate în scris, s-au transmis pe cale orală şi au fost preluate de spanioli, transcrise, păstrându-se până astăzi.