Caracterizare generală
Un reputat specialist în istoria Africii, Leo Frobenius, se întreba, „Ce este pentru noi Africa?” (Leo Frobenius, Cultura Africii, vol I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 8). Dacă am privi din punct de vedere geografic răspunsul ar fi că Africa reprezintă un continent cu 30 de milioane de km2 ce se întinde de o parte şi de alta a Ecuatorului, paralela 37o latitudine nordică şi 35o latitudine sudică. Clima este variată, continentul având formele de relief cele mai variate, cu păduri ecuatoriale şi tropicale în centru, deşerturi înspre nord Sahara şi Kalahari spre sud, împiedicând de-a lungul timpului schimbul de valori şi informaţii între extremităţile continentului. Mari fluvii brăzdează teritoriul Africii – Nil, Congo, Zambezi, Niger, de-a lungul cărora vor apare şi se vor dezvolta numeroase civilizaţii.
Din acest ultim punct de vedere, Africa a oferit lumii Egiptul cu o uimitoare cultură şi civilizaţie, dar ea a fost atât de închisă şi izolată faţă de restul continentelor încât pare mai mult legată de Asia ca mod de manifestare prin influenţele pe care le-a suferit dinspre acest spaţiu geografic. Este explicabil acest fenomen căci Egiptul se află aproape de Asia, mărturie depunând fenicienii care s-au statornicit în nordul continentului şi au întemeiat Cartagina. Partea nordică înscriindu-se în sfera de influenţă a unor culturi diferite de cele existente dincolo de Sahara de unde începe Africa neagră.
Din relatările navigatorilor din secolul XV până în secolul XVII reiese, fără nici o îndoială că în această zonă înfloreau încă de pe atunci culturi armonioase şi bine dezvoltate, civilizaţii agrare comparabile în anumite regiuni cu cele europene. O „înflorire” pe care conchistadorii europeni au distrus-o pentru că America avea nevoie de sclavi, transportaţi ca orice marfă cu corăbiile, „Imaginea negrului barbar este o creaţie a Europei”, pentru a justifica anumite acţiuni politice. Sub aspect social-economic, structurile medievale africane sunt deosebite de cele ale Europei deoarece cultivarea solului nu se făcea la fel datorită vânturilor puternice, secetei – în anumite zone – a abundenţei apei în altele, ne permiţând obţinerea recoltelor pe mai mulţi ani succesiv pe aceeaşi suprafaţă arabilă. Stabilitatea socio-profesională caracteristică continentului negru a fost mai statică, comunităţile umane aveau preocupări precise, omogene – păstori, agricultori, vânători sau pescari. Pentru a găsi noi terenuri necesare agriculturii triburile se deplasau periodic pentru că solul propice culturilor se epuiza rapid. Numărul populaţiei era, în general, foarte redus, explicabilă fiind pentru aceste populaţii lipsa noţiunii de proprietate asupra pământului.
S-a admis că sub influenţa condiţiilor naturale în Africa Neagră din perioada precolonială au existat cinci civilizaţii sau moduri de viaţă - civilizaţia arcului caracteristic triburilor de vânători.
În jungla ecuatorială civilizaţia luminişului, ce-şi trage numele de la faptul că anumite porţiuni din pădurea tropicală erau defrişate, pentru locuinţe şi cultivarea plantelor, cu un randament foarte scăzut, societatea fiind alcătuită din clanuri. În savană civilizaţia grânelor, cu un randament ceva mai ridicat al muncilor agricole, nelipsindu-i anumite forme de organizare politică a societăţii în frunte cu o căpetenie, ajungând uneori să formeze chiar regate.
Civilizaţia lăncii, caracteristică triburilor de păstori de pe platourile înalte a nomazilor, cu un puternic simţ al războiului. În anumite condiţii se puteau stabili relaţii între triburile de păstori şi cele de agricultori dar, în general, cele de păstori constituie pătura condiţionată. Civilizaţia este caracteristică platourilor din este Africii în zona cuprinsă între Nilul Alb, regiunea Marilor Lacuri şi fluviul Zambezi. S-au născut regate precum Ruanda sau Burundi. Cea mai importantă civilizaţie este aceea prezentă în perioada medievală în Savana ruandeză, civilizaţia oraşelor, la capătul drumurilor comerciale sahariene ce făceau legătura cu bazinul Mediteraneean şi Marea Roşie, drumul aurului şi al sării. Esenţial era apărarea acestor căi de comerţ luând naştere state precum imperiile Ghama sau Mali sau Etiopia.
În Etiopia a luat fiinţă în primele secole ale erei creştine statul axumit ce controlează bazinul Mării Roşii. Numele de Etiopia a fost dat statului de către greci, iar Absinia vine de la muntele unui trib de origine semită. Populaţia a primit creştinismul în forma lui ortodoxă, biserica ţinând din secolul IV de patriarhia din Alexandria având contacte strânse cu civilizaţia bizantină. Viaţa politică a statului a fost influenţat de răspândirea islamismului în peninsula Arabia şi în bazinul Mării Roşii. Înflorirea culturii avea să se manifeste până către secolul XV când turcii şi-au impus autoritatea asupra statelor din zonă, încercând să pună stăpânire pe Absinia. Capitala statului era Gondar, un puternic centru comercial, reuşind, cu ajutorul portughezilor să reziste cuceririlor otomane. În secolul XVIII, Etiopia va cunoaşte o puternică anarhie politică revenindu-şi în a doua jumătate a secolului XIX când negusul Theodoros (1855-1868) reuşeşte să reunifice statul şi să se opună tendinţelor coloniale.
Statul Ghana a luat fiinţă pe cursul superior al fluviului Niger şi de cel al Senegalului probabil în secolul IV. Suveranul era numit Ghana de unde şi numele statului. Apogeul puterii avea-l să cunoască în secolul IX-X. Principala bogăţie a statului era aurul, monopol de stat de care depindea întregul sistem monetar al lumii arabe, importându-se cereale. Ocupaţiile importante erau păstoritul dar şi agricultura favorizate de climatul umed. Ca sistem religios, se practica animismul, islamismul era de asemenea tolerat, relaţiile dintre arabii din nordul Africii şi populaţia de culoare din Ghana fiind în general paşnice până în secolul XI când misiunea de islamizare a fost preluată de o populaţie de berberi – tuaregi – foarte activă şi cu calităţi războinice deosebite. Pătrunderea religiei musulmane s-a făcut greu, populaţia preferând, multă vreme, animismul. De aici au luat naştere conflicte sângeroase ce se vor încheia cu victoria musulmanilor conduşi de dinastia Almarovizilor, Imperiul ghanez căzând sub loviturile acestora în 1076. o bună parte a africii centrale este cucerită de Imperiul Almarovid ce reuşeşte să controleze importante drumuri comerciale ce făceau legătura dintre această regiune şi statele din zona Mării Mediterane şi Islamismul a reuşit să modeleze viaţa politică şi culturală a ghanezilor. Imperiul avea să mai reziste până în 1240 când va fi cucerit de statul Mali. Acesta din urmă se formase în vestul savanei africane, influenţat la rândul ei de religia islamică a cărei origine a fost un nucleu format la izvoarele Senegalului şi Nigerului. Regele din Mali va fi convertit la islamism în 1050 şi până către 1200 nu se ştiu prea multe lucruri despre stat, moment în care rege va ajunge Musa Keita, urmaşii lui trebuind să facă faţă unor puternice presiuni ale populaţiei animiste din zona Sudanului Occidental. Regele Sundiata (1235-1255) a fost întemeietorul adevărat al Imperiului Mali, ce reuşeşte să ocupe capitala statului ghanez, pe care o distruge, punând stăpânire pe bogatele regiuni aurifere africane. Unul din urmaşii lui Sundiata, Mansa Musa, a făcut un pelerinaj la Mecca – 1324 – însoţit de 60.000 de oameni, ce a impresionat foarte mult pe contemporani datorită luxului arătat şi bogăţiei sultanului din Mali. Imperiul Mali ajunsese la apogeul puterii sale întinzându-se de la Alexandria până către Africa Centrală. Existau numeroase centre comerciale, adevărate metropole precum Gao, Niani, Walata, cunoscute în lumea afrcană şi cea arabă decorate cu mari moschei şi palate. Teritoriul era organizat în mici regate guvernate de regi locali asistaţi de către un reprezentant imperial. Statul avea să se destrame în secolul XV şi la începutul secolului următor. Către secolul XIX francezii au creat o colonie din fostul stat Mali, împreaună cu alte state din această zonă.
Statul Gao a luat fiinţă în bucla Nigerului, adevăratul fondator fiind Sonni Ali (1464-1492) supranumit şi Ali cel Mare, reuşind să înlocuiască Imperiul Mali la controlul drumurilor comerciale transahariene, acapararea comerţului cu aur mai ales după cucerirea oraşului Djenne, adevărata piaţă a aurului în secolele XIV-XV. Dinastia Sonni Ali era adeptă a animismului, reacţia islamismului producându-se în 1493 când a fost răsturnat de către Askia Mahomed (1493-1528) care întreprinde o călătorie la Mecca fiind numit calif al Sudanului. Pe plan extern se continuăluptele cu regatul Mali şi pentru răspândirea religiei islamice sprijinite şi de sultanii turci din secolul XVI, a lui Soliman Magnificul în secolul XVI. Situaţia va fi influenţată decisiv de urmările marilor descoperiri geografice având mai mare importanţă statele cu deschidere la Oceanul Atlantic. Şi această zonă va fi ocupată de francezi în secolul XIX.
Numeroase alte regate au populat regiunile Africii negre cu o existenţă efemeră precum Bantu, Congo sau Monomotapa ce vor sfârşi prin a fi cucerite de francezi, portughezi sau englezi până în secolul XIX ce-şi diputau acerb stăpânirea asupra acestui continent.
Dezvoltarea economică – apariţia oraşelor
În Europa apuseană după secolul al XI-lea s-a dezvoltat sistemul de cultură cu 2-3 tarlale, apărând plugul greu de fier şi se îngraşă ogoarele. Se încearcă diversificarea producţiei agricole pentru satisfacerea necesităţilor de consum alimentar ale societăţii, dar şi pentru comerţ. Creşterea animalelor rămâne o ocupaţie de bază la toate popoarele, păşunile se extind în defavoarea pădurilor. S-a îmbunătăţit tehnica extragerii, topirii şi prelucrării metalelor, cu specialişti în acest domeniu – meşteşugarii. S-au remarcat meşterii armurieri deoarece războiul rămâne aproape un fapt cotidian, iar solicitările erau numeroase. Specializarea meseriaşilor a dat impuls schimbului de produse, iar activitatea meşteşugărească mai intensă s-a păstrat mai ales în oraşele italiene sau cele din sudul Franţei şi Spania, legate în special de comerţul cu Imperiul Bizantin şi Orient precum – Veneţia, Neapole, Ravena, Bari, Genova, Pisa, Florenţa, Marsilia, Toledo. Drumurile comerciale ce legau nordul de sudul Europei erau frecventate de negustori deşi arabii şi normanzii au prefăcut în ruine multe din oraşele de la ţărmul mării şi nu numai. Apusul Europei cunoscuse decăderea oraşelor iar cele care rămăseseră erau doar centre administrative şi religioase. În Imperiul Bizantin au continuat să existe vechi centre ale producţiei meşteşugăreşti şi comerciale.
Noile oraşe ce se vor forma după secolul al X-lea vor avea funcţii complexe. Problema apariţiei lor a fost mult discutată. Progresul economic datorat dezvoltării agriculturii şi meşteşugurilor, opririi incursiunilor arabe, normande şi ungare face să crească gradul de siguranţă în societatea feudală, anarhia fiind mult diminuată şi datorită creşterii puterii centrale. Statul acordă o mare importanţă dezvoltării oraşelor care aduc venituri importante atât de necesare, dar care sunt şi un sprijin împotriva atacurilor feudalilor.
Se intensifică schimbul dintre sat şi oraş, iar meşteşugarii se desprind de ocupaţiile agricole, constituindu-se în grupuri aparte. Cei aşezaţi pe domeniile feudale îşi vând acum produsele şi în alte părţi, fug la oraşe iar alături de ei fug şi acei ţărani ce le cunoşteau meşteşugul. Ei s-au aşezat pe lângă mănăstiri sau centre administrative creându-se aglomerări de populaţii. Uneori oraşele au apărut şi într-un centru rural bogat, care se dezvoltă – precum Freiburg.
Mai multe teorii au fost emise în legătură cu căile apariţiei oraşelor :
- Teoria romanistică – consideră oraşul ca dezvoltat din oraşul roman.
- Teoria domeniilor – oraşul apărut în legătură cu domeniile feudale.
- Teoria mărcii – apărut în jurul obştii mărci.
- Teoria burgurilor – apărut în jurul unei cetăţi – burg Kremlin.
- Teoria pieţelor – oraşe apărute în locuri unde se ţineau târguri periodice , la intersecţia unor drumuri comerciale. Unii autori combină teoriile burgurilor şi pieţelor –H. Pirenne (belgian), A. Oţetea.
Perioada apariţiei oraşelor diferă de la o ţară la alta. Cele italiene, mai ales cele din nord, despre care se spune că sunt vechi romane au totuşi un conţinut nou. În Franţa au apărut Parisul şi Marsilia, iar apoi unele în Flandra şi Germania de Nord.
Oraşul medieval este considerat o zonă economică locuită în special de negustori şi meşteşugari, ea fiind o atracţie şi pentru populaţia rurală. Opoziţia dintre oraşe şi feudali devine de multe ori deschisă, deoarece pentru aceştia din urmă activitatea economică era considerată ruşinoasă.
Un exemplu demn de menţionat : in anul 1128 micul oraş Dentz de peste Rin, din faţa Coloniei (Köln), ardea, iar abatele mănăstirii Saint Heribert, (celebrul Rupert, teolog legat mult de tradiţii) vede în aceasta mânia lui Dumnezeu, pedepsind locul care, devenise centru de schimburi. Ideea de a se aşeza în oraşe însemna a opta pentru o lume proprie, unde se crează mentalităţi noi, dar mai ales era o lume activă.
Se dezvoltă un patriotism orăşenesc cu un important rol în organizarea apărării, ori pentru a obţine independenţa. Lupta a început împotriva seniorilor în secolul al XI-lea când primul oraş – Cambrai – a obţinut dreptul de Comună.
După lupte îndelungate, rezultatele au fost diferite; unele au obţinut autonomia deplină, drept de Comună, altele împărţeau dreptul de administrare cu puterea legală. Oraşele autonome îşi alegeau puterea locală, de pildă, consiliul municipal în frunte cu un burgermaister în Germania – Mainz. În cursul luptelor pentru independenţa oraşelor a fost obţinută libertatea personală a orăşenilor. Dacă un ţăran fugea la oraş şi nu era prins un an şi o zi devenea om liber (“aerul de oraş te face liber”). Locuitorii lui erau foarte mândri de tot ce se realiza în oraş, indiferent de starea socială. Un florentin era un florentin, iar un genovez se considera în primul rând un genovez apoi italian.
Comerţul medieval
În această perioadă comerţul se dezvoltă în două zone principale.
- zona Mării Mediterane ce făcea legătura dintre ţările Europei de Vest şi ţările Europei răsăritene, controlată în bună măsură de oraşele italiene Genova şi Veneţia.
- regiunea care cuprindea Marea Baltică şi Marea Nordului având ca centru regiunea Flandra. Între acestea existau drumuri de legătură comerciale care puneau în valoare surplusul de produse agricole şi meşteşugăreşti. De mare importanţă era strâmtoarea Gibraltar ce ofera posibilitatea controlului vaselor care treceau din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic. Pe uscat legătura oraşelor italiene era asigurată prin trecătorile Saint Gothard, Saint Bernand şi Mont Cenis, cu zonele comerciale din Germania de Nord şi Europa centrală. Un şir de oraşe au luat naştere de-a lungul drumurilor comerciale ce treceau şi prin părţile româneşti precum Sibiu, Braşov, Brăila, Galaţi, Cetatea Albă, Chilia. Numeroase bâlciuri se ţineau periodic în Franţa precum Champagne, Lyon, Provence sau în Ţările de Jos la Ypres, Bruges; Ferrara în Italia sau Medina del Campo în Spania, unde mărfurile erau aduse atât din împrejurimi, dar şi din regiuni îndepărtate.
În această perioadă comerţul era complicat deoarece pe mare pândeau piraţii, iar pe uscat cavalerii-tâlhari. Se plăteau taxe foarte multe, seniorii le percepeau la trecerea peste poduri, făcând poduri şi peste uscat iar peste râuri puneau lanţuri. Atunci când se trecea pe un domeniu se plăteau taxe. Împotriva lor negustorii s-au organizat în bresle, ghilde sau companii ce aveau rolul de asigura tranzitul mărfurilor în bună stare. Comerţul era mai complicat şi din alte motive ; fiecare senior laic sau eclesiastic bătea monedă proprie iar banii erau numai din metal. Pentru a deosebi o monedă bună de una falsă s-a născut profesiunea de zaraf. Cu timpul, datorită nesiguranţei drumurilor a început să se facă transferul de bani la mare distanta şi anume, cel care pleca la bâlci depunea la zaraf o sumă de bani pentru care primea o chitanţă prin care agentul zarafului de la bâlci era obligat să plătească suma de bani înscrisă celui care poseda chitanţa. Operaţiile de transfer s-au unificat cu cele de credit şi au stat la baza apariţiei băncilor. De prin secolul al XIII-lea feudalii se împrumutau cu bani de la aceşti bancheri, dar neputînd plăti datoria mulţi se ruinau, schimbându-se structura socială a statului.
Încetul cu încetul, legăturile dintre Hansa germană şi oraşele italiene, mai ales cele din nord, se stabilizează pe mare, mai ales după ce aceasta începe să fie mai sigură. De altfel Genova şi Veneţia stabiliseră din secolul al XIII-lea contoare comerciale şi pe ţărmurile Mării Negre, mai ales după căderea Constantinopolului sub loviturile cruciate în 1204. Coloniile genoveze de la Caffa şi Mangop, Licostomo şi Cetatea Albă aveau să joace un rol important în istoria acestei zone. De acum, moneda, de diferite provenienţe, începe să joace un rol din ce în ce mai important mai ales în centrele urbane. Pentru a răspunde la necesităţile băneşti, oraşe precum Florenţa, Genova, Veneţia sau suveranii spanioli, francezi, germani, englezi vor bate mai întâi monede de argint, apoi de aur (florinul florentin în 1252, scudul lui Ludovic cel Sfânt – 1263-1265, ducatul veneţian – 1284). Moneda, prin efectele folosirii sale, va pătrunde şi în mediul rural contribuind la transformări decisive în relaţiile agrare medievale.
Structura socială în oraşe şi organizarea administrativă
Dezvoltarea economică a oraşelor a avut drept consecinţă un spor demografic semnificativ cu o rată a creşterii constant pozitivă ca, cele din Occidentul medieval. Este adevărat, aglomerările urbane au trebuit să facă faţă unor pericole de care lumea rurală era mai ferită, precum bolile molipsitoare – mai ales ciuma – care, în anumite perioade făcea ca numărul populaţiei să scadă.
Cele mai multe oraşe aveau câteva mii de locuitori, iar cele mari se puteau apropia de 100000 precum Milano, Florenţa 95000 sau Veneţia 90000. Parisul avea în prima jumătate a secolului al XIV-lea 80000, iar Londra 60000.
Oraşul nu avea o suprafaţă prea mare : în centru se situa piaţa unde în general era amplasată şi primăria.
Structura socială complexă era în continuă transformare, adaptare. Ocupaţiile de bază – meşteşugurile şi comerţul – vor duce, cu timpul la o diferenţiere socială datorită diferenţei de avere.
Astfel, un patriciat orăşenesc format din negustorii bogaţi, proprietarii de manufacturi, bănci, corăbii vor avea rolul principal în conducerea politică a aşezării (maiores, potentes, popolo grasso). Majoritatea populaţiei o constituiau negustorii săraci şi meşteşugarii care erau cunoscuţi sub denumirea de minores, popolo minuto – lângă care se mai adaugă muncitori zilieri străini. La oraşe mai locuiau şi nobili ce puteau proveni fie din foştii stăpâni ai oraşului sau veniţi din altă parte. Clericii nu lipseau, bucurându-se de anumite privilegii. De asemenea, oraşul găzduia, datorită funcţiilor sale administrative şi militare şi slujbaşi ai puterii centrale sau ostaşi.
Între cei bogaţi şi marea masă a populaţiei au izbucnit deseori conflicte – unele sângeroase – cu rezultate schimbătoare, uneori, reprezentanţi ai breslelor reuşind să pătrundă în conducerea oraşelor.
În regiunile unde fărâmiţarea politică a dăinuit de-a lungul evului mediu, oraşele s-au bucurat de autonomie sau chiar de independenţă. Erau republici orăşeneşti de care depindeau şi regiunile rurale din jur – Genova, Veneţia, Pisa, Florenţa, Siena, sau oraşele imperiale germane – Bremen, Hamburg, Lübek, Frankfurt pe Main – care recunoşteau doar nominal autoritatea împăratului şi care erau de fapt independente adică puteau întreţine armate, încheia alianţe, aveau dreptul de a bate monedă, de a se organiza în uniuni orăşeneşti precum Hansa germana.
În statele în care puterea centrală era mai puternică, oraşele se bucurau de autonomie limitată, precum cele din Franţa şi Anglia. Autoritatea se exercita în numele regelui de către reprezentanţi regali cu largi atribuţii judiciare, administrative şi fiscale.
Oraşul era condus după reguli proprii , existând uneori un drept negustoresc sau drept al târgului constatat şi în Moldova din secolul al XV-lea. Principalul organism politic era sfatul orăşenesc sau consiliul municipal, ales anual, alcătuit din 12 membrii – juraţi, pârgari, consuli etc. în frunte cu un primar – magister civicum, jude, burgermeister.
. Cazul Angliei este tipic, unde o bună parte a ţărănimii şi-a părăsit satul şi s-a îndreptat spre oraşe. Răscumpărarea din şerbie s-a putut face şi în schimbul unei mari sume de bani, sursă importantă pentru veniturile statului şi nobilimii.
În regiunile aflate sub autoritatea oraşelor, ţăranii au fost eliberaţi mult mai devreme şi datorită creşterii cererii forţei de muncă. Astfel, Verona i-a eliberat în 1207, Parma 1234, Bologna 1256, 1257, şi 1282, Florenţa 1289 şi 1290.În Franţa, în regiunile din sud unde existau mai multe oraşe eliberarea ţăranilor a început în secolele XII şi XIII, iar în Anglia în secolul XIV. Germania a cunoscut două situaţii diferite. În partea de vest de Elba eliberarea s-a făcut între secolele XIII şi XV, pentru că activitatea economică era mult mai intensă şi oraşele jucau un rol important aici, în timp ce la est de Elba relaţiile servile au dăinuit. Creşterea exportului de cereale a dus la transformarea rentei în bani în rentă în muncă rezerva feudală fiind în continuă creştere. Desigur, regimul prestaţiilor a fost influenţat şi de rezistenţa antifeudală a ţărănimii, numeroase răscoale zguduind societatea feudală
- . Însemnătatea oraşului medieval
- Oraşul a dat impuls dezvoltării economice.
- La oraş au apărut mai întâi relaţiile capitaliste.
- S-a diversificat structura societăţii medievale.
- A sprijinit în unele state centralizarea şi întărirea puterii centrale.
- Oraşele au devenit centre culturale cu potenţial deosebit în lumea medievală.