- Secolul XXI va fi un secol pus sub semnul trecerii umanităţii de la structurile economice, sociale şi politice născute şi dezvoltate sub semnul revoluţiei industriale, la alte structuri specifice societăţii cunoaşterii, bazată pe tehnologiile informaţionale.
- Principala criză a sec. XXI va fi determinată de conflictul dintre civilizaţie şi mediul înconjurător.
Cotidianul britanic “The Times” afirma că, urmare a încălzirii globale cauzate de umanitate, îndeosebi odată cu revoluţia industrială, nivelul oceanului creşte de două ori mai repede decât acum 150 de ani.
Viitoarele confruntări vor avea ca obiect esenţial, pe de o parte, accesul unora la resursele naturale, energetice, apă, hrană, iar, pe de altă parte, dorinţa altora de a-şi asigura un control absolut asupra acestor resurse.
În aceste confruntări, există riscul ca imperativul dezvoltării să prevaleze asupra conservării mediului şi promovării unei “dezvoltări durabile”.
Expresie a acestui conflict îl constituie şi fenomenele catastrofale – meteorologice şi hidrografice – care au avut deja loc la acest început de secol şi care se vor amlifica: călduri şi perioade secetoase prelungite cu efecte asupra culturilor agricole sau incendii de păduri; amplificarea dimensiunii uraganelor; inundaţii; alunecări de teren, etc.
Se consideră că încălzirea climaterică reprezintă cel mai mare risc legat de mediu. În faţa creşterii nivelului apelor, a topirii gheţarilor şi a creşterii temperaturii atmosferice, lumea este extrem de vilnerabilă.
- În secolul XXI vom asista, cu siguranţă, la o restructurare a relaţiilor politice, la nivel mondial.
Există, la ora actuală, în lume 191 de ţări – membre ale ONU. Potrivit unor autori, acestea ar putea fi grupate astfel:
- După SUA, despre care am vorbit, ar urma 7 ţări pe care le-am putea denumi, de „influenţă mondială”: Germania, Japonia, Franţa, Marea Britanie, Rusia, China şi India. După cum vedeţi, lista acestora nu coincide cu lista „celor 8” ţări puternic industrializate. Dintre acestea, care sunt ţări ce dispun de o anumită putere şi de capacitatea de influenţare globală, Germania, Japonia şi India doresc să devină membri permanenţi ai Consiliului de Securitate.
- Urmează, apoi, un număr de 20 – 30 de „puteri”, precum: Australia, Indonezia, Brazilia, Mexic, Africa de Sud, Nigeria, Egipt, Iran, Turcia, Israel, Italia, Spania, Polonia, Canada sau unele ţări membre ale Uniunii Europene (Olanda, Suedia ş.a.).
- O altă categorie (cea mai numeroasă, de altfel), o formează „ţările normale” care n-au nici putere, nici mijloacele necesare pentru a influenţa situaţia mondială. Aici, aş include eu şi România.
- O altă categorie ar fi „pseudo-statele”, care cuprinde acele ţări incapabile să-şi exercite efectiv şi formal suveranitatea, care trăiesc de pe urma ajutoarelor internaţionale şi care sunt ţinta sigură, victime potenţiale ale trusturilor trans-naţionale.
- În sfârşit „micro-statele” – câteva zeci – reprezintă, de asemenea o problemă şi se pune întrebarea în ce măsură şi cât timp vor fi acestea viabile.
Oricum, procesul formării unor state suverane este fantastic: existau doar 8 în timpul Congresului de la Viena din 1815, 44 în anul 1946 şi 191 azi.
În aceste condiţii, gestionarea relaţiilor internaţionale este mult mai dificilă. În timpul „războiului rece” existau doi gardieni - SUA şi URSS – care păstrau „ordinea” în propriul sistem. Nici unul nu încerca să treacă pragul sferei de dominaţie al celuilalt fără a exista riscul unor represalii sau chiar a declanşării unul cataclism nuclear. Fără îndoială, „ordinea” respectivă se baza pe forţă şi pe echilibrul terorii. În plus, cele două super-puteri înţelegeau să folosească într-o anumită măsură ONU ca instrument de reglementare a diferendelor internaţionale, de menţinere a păcii şi securităţii la nivel global. Azi însă ONU se află într-o criză de identitate, în condiţiile în care SUA nu-i mai acordă decât un rol secundar. Este nevoie de un ONU reformat, cu un Consiliu de Securitate lărgit care să reflecte mutaţiile din lumea de azi.
Pentru acest început de secol se pun câteva întrebări fundamentale:
- Ce tipuri de relaţii se vor stabili între principalii poli de putere economică: SUA, Uniunea Europeană, Rusia, China, Japonia, India pentru a soluţiona gravele discrepanţe economice existente la nivel global ?
- Vor accepta SUA să stabilească un parteneriat real cu Uniunea Europeană, în condiţiile în care supremaţia americană se manifestă nu doar în domeniul militar, ci şi al economiei, monedei, tehnologiei, ca şi al modului de viaţă, limbii şi produselor culturale de masă – film, muzică – care modelează gândirea ?
- Care vor fi, în viitor, raporturile dintre Occident – ale cărui valori de bază sunt democraţia şi economia de piaţă – şi toţi ceilalţi, dar mai ales Rusia, China ?
Fără îndoială, dorinţa de a vedea democraţia dominând în lume, conflictele reglementate paşnic şi drepturile omului respectate peste tot este lăudabilă şi absolut firească. Dar sunt oare fireşti ameninţările şi sancţiunile ţărilor bogate la adresa unor ţări ? De exemplu:
- Occidentul îşi recunoaşte un „drept de ingerinţă” sau de intenţie în caz de conflicte interetnice (Kosovo) sau drame umanitare, ocolind Consiliul de Securitate şi proclamând caducă suveranitatea statelor:
- Occidentul cere altora instaurarea imediată a democraţiei, ceilalţi răspund însă: „lăsaţi-ne timp, aşa cum aţi avut şi voi”. Şi nu este pentru nimeni un secret că ţările occidentale au avut la dispoziţie 2 – 3 secole pentru a-şi instaura democraţia. De aceea, ţările în tranziţie sau în curs de dezvoltare cer mai multă înţelegere pentru procesele înnoitoare pe care le cunosc. Nu există formule magice pentru a transforma într-un moment uriaşa Chină într-o mare democraţie, Rusia într-o economie prosperă, iar Afganistanul să ajungă să fie asemuit Elveţiei.
- În sfârşit, o ultimă întrebare ar fi cum trebuie acţionat în condiţiile globalizării ? Este globalizarea o fatalitate sau este un proces care trebuie utilizat în interesul popoarelor ?
- O altă caracteristică a acestui început de secol este că problemele esenţiale cu care se confruntă omenirea au căpătat un caracter global. Subdezvoltarea, protecţia mediului înconjurător, terorismul, criminalitatea organizată nu mai constituie probleme care să poată fi soluţionate de o singură ţară. Caracterul lor global necesită soluţii globale.