Istorie

Apariţia concepţiilor filozofice. Filozofia apare în antichitate atunci cînd în societate se petrec  schimbări radicale, cînd se schimbă relaţiile social-economice, cînd se schimbă modul de viaţă obişnuit, reprezentările oamenilor. Schimbări radicale în societate au loc în perioada  de destrămare a comunei primitive şi   formare a societăţii cu clase (sec.7 – 6 î.e.n. ).La etapa  ceea omenirea  a parcurs o anumită cale de dezvoltare, a acumulat diferite deprinderi şi cunoştinţe. Aparişia filozofiei este  apariţia unui anumit tip de conştiinţă socială orientată spre conştientizarea  formelor de cultură şi practică deja stabilite. Ca consecinţă a schimbării condiţiilor social-economice în societate se schimbă şi modul de gîndire, modul de filozofare.

Concepţiile filozofice se formează în perioada trecerii de la concepţia mitologică şi religioasă la concepţia ştiinţifică. Acumularea cunoştinţelor a dus laformarea contradicţiei: gîndirea mitologică explica lumea prin forţe supranaturale, prin creaţie, iar cunoştinţele ştiinţifice – prin cauzalitate.La premizele apariţiei concepţiilor filozofice se referă deasemenea şi alte fenomene cultural-istorice:

• Diviziunea muncii (agricultura, vităritul, meşteşugăritul)
• Creşterea productivităţii muncii
• Apariţia comerţului.
• Apariţia proprietăţii private.
• Apariţia claselor (bogaţi şi săraci).
• Separarea muncii intelectuale de munca fizică.

Problema  paradigmelor filozofice.  Paradigma este o totalitate de viziuni şi idei care servesc drept model de formulare şi rezolvare a unor problene, este un tip (stil) de gîndire dominant într-o anumită perioadă de dfezvoltare a ştiinţei. Notiunea de paradigmă a fost formulată de savantul american T.Kuhn, care avea în vedere o teorie ştiinţifică general acceptată de comunitatea de savanţi. Ştiinţa  atinge maturitatea atunci cînd are paradigmele sale. Trecerea  de la o perioadă de dezvoltare a ştiinţei la alta se realizează ca schimbarea paradigmelor ştiinţifice.

În istoria filozofiei paradigma este ca un mod specific de filozofare, ca un model de formulare şi rezolvare a problemelor filozofice, ca ceva general şi relativ stabil în multitudinea concepţiilor şi ideelor filozofice. Încă din antichitate se evidenţiează două paradigme principale – ontologică şi gnoseologică. Paradigma ontologică reese din admiterea existenţei ca realitate şi principiu în explicarea lumii. Paradigma gnoseologică consideră că lumea este o construcţie teoretică, rezultat a cunoaşterii lumii, rezultat a activităţii intelectuale a omului. Ambele paradigme se întîlnesc în toate perioadele istorice, însă una din ele predomină. Spre exemplu, în antichitate predomină paradigma cosmocentrismului, în epoca medievală – teocentrismului, în epoca Renaşterii – gnoseocentrismului etc. Deosebim şi alte paradigme (empirism şi raţionalism, dialectica şi metafizica, materialism şi idealism).

Istoria filozofiei şi obiectul ei. Istoria filozofiei este o disciplină şi filozofică

Şi  istorică. Dacă filozofia se ocupă cu diferite probleme filozofice (formularea şi rezolvarea lor) şi modurile de teoretizare, atunci istoria filozofiei  se ocupă cu legităţile apariţiei şi dezvoltării ideelor filozofice. Istoria filozofiei studiază problemele apariţiei şi dezvoltătii gîndirii filozofice la diferite etape istorice, istoria legităţilor generale a existenţei şi gîndirii. Istoria filozofiei este istoria apariţiei şi dezvoltării sistemelor filozofice care formulează  modurile sale teoretice de conştientizare a lumii şi omului în unitatea lor, principiile activităţii practice a omului. Istoria filozofiei prezintă deasemenea un cîmp larg de interacţiune, interconexiune şi concurenţă a ideelor şi paradigmelor.

Există trei paradigme referitor la istoria filozofiei:

• concepţia lui B.Russell conform căreia istoria filozofiei nu-i altceva decît  niştecomentarii la filozofia lui Platon;
• concepţia lui Hegel ori paradigma depăşirii dialectice,  conform căreia fiecare filozof acceptă din trecut şi dezvoltă tot ce prezintă valoare (interes) după părerea lui şi neagă tot ce n-are semnificaţie. După această paradigmă s-a format şi filozofia marxistă.
• concepţia lui R.Rorty ca paradigma complementarităţii – ideile filozofice care se contrazic şi exclud reciproc împreună pot completa una pe alta şi reflecta realitatea mai amplu.

Clasificarea şi periodizarea gîndirii filozofice. Clasificarea şi periodizarea ideilor filozofice se poate realiza după diferite criterii.Mai des  se foloseşte principiul reflectării şi schimbarea relaţiilor sociale. Coform  primului principiu deosebim filozofie prereflexivă şi reflexivă. Filozofia prereflexsivă era o prefilozofie, avea un caracter mitologic. Omul nu se evidenţia din lumea înconjurătoare, nu făcea deosebire dintre material şi spiritual, intern şi extern, gîndirea nu era obiectul analizei şi reflexiei. Filozofia reflexivă apare odată cu separarea muncii intelectuale de munca fizică, cînd activitatea spirituală devine obiectul gîndirii, cînd apare şi se dezvoltă nu numai filozofia, dar şi politica, dreptul, ştiinţa, arta etc. 

La rîndul său filozofia reflexivă se schimbă în dezvoltarea sa istorică în dependenţă de procesele social-economice. Se schimbau condiţiile sociale, viaţa – se schimba şi modul de filozofare. Se evidenţiază următoarele tipuri istorice de filozofie.

1.Filozofia antică care apare în Egiptul, China, India şi Grecia antică în sec.VII – VI î.e.n. şi a existat pînă în sec. VI a e.n. Ea avea un caracter cosmocentric şi se baza ca regulă pe ştiinţă.Filozofia antică coincide cronologic cu societatea sclavagistă.  

2.Filozofia medievală există în societatea  feudală din sec. V – VI a e.n. pînă în sec. XIV, avea un caracter teocentric şi se baza  pe religie.

3.Filozofia Renaşterii – sec.XV – XVI, coincide cu perioada de trecere  de trecere de la feudalism la capitalism, purta un caracter antropocentric şi se baza pe artă.

4.Filozofia epocii moderne – sec. XVII – XVIII şi prima jumătate a sec. XIX, există în societatea capitalistă, evea un caracter gnoseocentric şi se baza pe ştiinţa în dezvoltare.

5.Filozofia contemporană (filozofia marxistă, pozitivizmul, existenţialismul, pragmatismul, fenomenologia, filozofia vieţii etc.) este legată cu progresul tehnico-ştiinţific şi globalizarea fenomenelor sociale.

Filozofica în ţările Orientului apropiat (Egipt, Babilon, Mesopotamia).

Originea  filozofiei reflexive antice au fost statele sclavagiste din Orient – Egipt, Babilon, Mesopotamia. Aici pentru prima dată au apărut elemente a gîndirii filosofice reflexive, germeni a filozofiei naiv-materialiste. Viziuni filozofico-materialiste, încercări de a rezolva probleme conceptuale  real aveau loc aici la sfîrşitul mileniului trei – începutul mileniului doi î.e.n. În  vestitele monumente literare din acea epocă ca “Cîntecul arfistului”,”Convorbirea descurajatului cu sufletul său”, “Covorbirea stăpînului cu sclavul” se conţin idei despre  absurditatea rugăciunilor şi jertvelor, despre netemeinicia obiceiurilor şi cerinţelor religioase, despre inexistenţa vieţii de apoi.

Împreună cu  cocepţiile  ateiste în aceste monumente literare se conţin şi  idei despre apă ca element primordial al lumii din care au apărut toate lucrurile şi fiinţele vii. Şi totuşi în mileniul III – II î.e.n. aici predomina concepţia religioasă despre lume, iar elementele filozofico-materialiste menţionate mai sus sunt numai unele momente pe fonul religiei. Concepţiile mitologice erau relativ stabile. Luna  era principalul astru în mitologia babiloneană, soarele – forţă care aprinde şi stînge  corpurile cereşti, deci este izvorul întunericului, aduce moarte. Aştrii sînt zeităţi care luminează numai noaptea şi numai luna apărînd şi dispărînd  este simbolul vieţii veşnice.

Aşa dar dintr-o parte mitologia, din alta – anumite succese în matematică, astronomie, cosmologie etc.Aici a apărut primul calendar, a fost inventată sistema sexazecimală de calcul după care şi astăzi se măsoară timpul.  Filozofia , chiar şi reflexivă, încă nu s- a  evindenţiat ca o formă specifică a conştiinţei sociale. Caracterul nedezmembrat a mitologiei, filozofiei şi ştiinţei se explică prin aceea, că în Egipt, Babilon şi Mesopotamia nu era atît de pronunţată diferenţierea socială (în grupuri sociale şi clase) ca în ţările vecine.

Filozfia în India antică.

Filozofia în India antică apare în primul mileniu î.e.n. Societatea indiană foarte timpuriu se diferenţiază în caste şi grupuri sociale: brahmani, cşatrii, vaişi şi şudri.primele idei filozofice găsim în literatura religioasă – Vede (cunoştinţe sacre). Vedele au apărut în sec.XV î.e.n. şi conţin diferite imnuri şi cunoştinţe religioase.Ele se împart în samhite, brahmane, araniachi şi upanişade. Ultimile  şi conţin cunoştinţe filozofice, comentarii la Vede.

Deosebim două grupe de şcoli: ortodoxale (care recunosc autoritatea Vedelor) şi neortodoxale (ce nu recunosc autoritatea Vedelor). Majoritatea din ele sunt ortodoxale şi religioase (şcolile vedanta, mimansa, yoga, vaişeşica, nyaya, samkhya). Mai progresive sînt şcolile  neortodoxale – jainism, buddhism, lokayata (carvaka).

Jainismul a apărut în sec. VI î.e.n. ca concepţie etică care  indica calea salvării sufletului de supunerea ei pasiunilor. Scopul filozofiei jainiste – sacralitatea, modul de comportare specific ce duce la realizarea salvării.

Buddhismul  apare în sec. VI –V î.e.n. şi era orientat contra brahmanismului, sacerdoţilor.  Ideile principale sînt sistematizate în “Tripitaca” (trei corzine). Buddhismul este răspîndit în India, China, Birma, Ceylon, Tibet, Japonia. Buddhismul este religia supuşeniei. Conţinutul ei sînt patru adevăruri sfinte. Existenţa omului este legată de suferinţe. Cauza suferinţelor este că omul are prea multe dorinţe. Lichidarea suferinţelor trebuie  să fie în lichidarea dorinţelor.  Calea spre lichidarea suferinţelor trece prin cele opt căi nobile – ideile drepte, intenţiile drepte, cuvîntul drept, acţiunea dreaptă, viaţa dreaptă, efortul drept, atenţia dreaptă şi meditaţia dreaptă. Viaţa dreaptă costă în respectarea moralităţii, a nu dăuna fiinţelor vii, a se reţine de la contactele sexsuale interzise, a nu fura, a nu folosi băuturi alcoolice. Scopul cunoaşterii – de a elibera omul de suferinţe nu iî viaţa de apoi, ci viaţa actuală. Întreruperea şi lichidarea suferinţelor se numeşte nirvana – o linişte netulbutată, o abţinere de la totul lumesc ce se atinge prin meditare. Nirvana pune capăt lanţului de veşnice reîncarnări, guvernate de sansara şi karma. Morala buddhistă predică compasiunea şi asceza, pasivitatea şi neîmpotrivirea la rău. Există două ramuri ale buddhismului – hinayana şi mahayana.

Locayata (cearvaka) este o şcoală materialistă care apare în sec. VIII – VII î.e.n. Ei negau existenţa oricărei alte lumi în afară de cea materială. Credinţa în existenţa lui Dumnezeu, a sufletului, a lumii de apoi este falsă.La baza existenşei stau elementele primare materiale. Ei considerau că lumea este compusă din patru elemente primordiale: apa, aerul, focul şi pămîntul. După moarte organismul  (inclusiv şi sufletul) se descompun în elemente primordiale. Etica acestei şcoli afirmă, că omul retrăieşte şi plăceri şi suferinţe, lichidarea lor completă este imposibil.

Filozofia în China antică.

Primele  idei filozofice se conţin în cele mai vechi monumente literare ca “Cartea schimbărilor”, Cartea despre armonia întunericului”, “Canonul poeziilor” etc. În care se expuneau viziuni despre materialitatea lumii. Se afirma, că lumea este veşnică şi prezintă un tot unitar compus din cinci elemente primare: focul, apa, pămîntul, lemnul şi metalul. Diferite combinaţii a acestor elemente formează multitudinea obiectelor. Filozofii din China antică încearcă de a lămuri lumea prin ea însăşi fără a apela la forţe supranaturale. Au mers mai departe şi argumentează unitatea lumii. Ei formulează concepţia, că substanţia tuturor lucrurilor, ce formează lumea, este unica şi veşnica materie în mişcare ŢI. Cauza mişcării chinezii o vedeau în interacţiunea forţelor contrare IN şi IAN caracteristice materiei.

Daosismul (taoismul) apare în sec. VI î.e.n., fondatorul ei este Lao-dzi. În centrul acestei concepţii  se găseşte natura, cosmosul, omul. Lumea materială se găseşte într-o mişcare naturală legică. Totul se supune DAO (cale, lege) şi Dao este izvorul tuturor. Omul trebuie să se contopiască cu natura, să trăiască în conformitate cu legile ei. Răul şi nefericirea în viaţa oamenilor apare de aceea, că oamenii se implică în mersul natural al lucrurilor şi încalcă legea DAO.

In China antică se evidenţiază şcoala lui Confucius (Cung Fu-dzi , 551 – 479), creatorul unui sistem original filozofic, etic şi social-politic. El afirma, că cerul ca realitate supremă dictează omului voinţa sa, că viaţa oamenilor depinde de soartă, iar bogăţia şi nobilitatea depind de cer. In centru filozofiei lui Confucius stă problema educaţiei. El afirmă că oamenii sînt apropriaţi şi seamănă unii cu alţii după natura sa, iar se deosebesc după educaţie. Educaţia omului trebuie să fie în spiritul atitudunii cu stimă şi respect faţă de mediu şi societate. In alt loc Confucius afirmă, că pentru a cunoaşte noul e necesar de a cunoaşte vachiul. Invăţătura fără gîndire este inutilă, iar gîndirea fără invăţătură este oarbă. Etica lui Confucius concepe omul in relaţii cu funcţia lui socială, el este personalitate nu pentru sine, ci pentru societate, iar educaţia este formarea comportamentului omului pentru executarea cuvenită a acestei funcţii. Relaţiile sociale trebuie să se formeze după analogie cu relaţiile familiale – cîrmuitor şi supus, sudaltern şi şef, aşa ca şi relaţiile dintre fecior şi tată, fratelui mai mic către cel mai mare. Pentru respectarea subordonării şi ordinii Confucius formulează principiul echităţii, punctualităţii şi conştiinciozităţii. Omul trebuie să procedeza aşa cum cere ordinea şi situaţia. Comportamentul punctual este comportament cu respectarea ordinii şi umanităţii.

In China antică au existat aproape o sută de şcoli (probabil deatîta că pentru a ocupa un oarecare post tinerii trebuiau să susţină examene, instruirea tineretului era ceva normal incă din antichitate), printre care se evidenţiază şcoala naturfilizofilor, moiştilor, legiştilor, numelor s.a.

Caracteristica generală şi periodizarea filozofiei din Grecia antică.

Gîndirea filozofică în Grecia antică începe să se formeze în sec. VII – VI î.e.n. În acest timp în societate aveau loc mari schimbări. Inegalitatea patrimonială duce la diferenţierea socială, la scindarea societăţii în pături sociale şi clase. Procesul formării claselor se accelerează datorită dezvoltării meşteşugăritului şi comerţului. Are loc declinul şi degradarea treptată a comunei primitive, limitarea puterii nobilimii gentilice. In concepţiile sale despre existenţă grecii foarte repede au părăsit vechile reprezentări mitologice. Cunoştinţele  acumulate, care ei le sistematizeau şi  aprofundau le-au permis lor in noi condiţii sociale de a explica lumea raţional, de a da răspunsuri referitor la problemele existenţei lumii şi omului. Filozofia în Grecia antică se dezvoltă in legătură cu cunoştinţele ştiinţifice  şi contrar mitologiei şi religiei cum a avut loc în Orient. Aici se pun probleme referitor la natură, materie, existenţă, om, societate şi stat.

Filozofia greacă antică era naturfilozofie, avea o orientare spre cunoaşterea naturii şi legităţilor ei, “curăţirea” naturii de mituri. Pentru ea este caracteristic deasemenea ontocentrism (concepţie despre existenţă) şi cosmocentrism (înţelegerea lumii ca un tot unitar, ca un organism viu, macrocosm şi microcosm). Grecii încearcă să explice lumea nu prin mituri, ci prin cauzalitate, prin cunoştinţe. Ei  dezvoltă teoria cunoaşterii unde pun problema deosebirii cunoştinţelor adevărate (episteme) de cunoştinţe-păreri (doxa). Filozofii din această perioadă încearcă de a înţelege gîndirea ca proces specific şi a realiza trecerea de la gîndirea metaforică (mitologică) la gîndirea categorială. Filozofia greacă antică conţinea idei dualiste şi politeiste.

In dependenţă de procesele şi schimbările social-economice putem evidenţia în filozofia greacă antică următoarele perioade:

Clasica timpurie – coincide cu perioada de instaurare a societăţii sclavagiste (sec. VI -  V î.e.n.) . aici se referă şcolile de la Milet, Elea, pluraliştilor, sofiştilor şi Socrat.

Clasica  matură – este caracteristică pentru relaţiile sclavagiste mature şi a existat în sec. IV î.e.n. La această perioadă se referă concepţiile lui Democrit, Platon şi Aristitel.

Clasica tîrzie  (sau perioada romano-elenistă) – este perioada de declin şi destrămare a societăţii sclavagiste şi cronologic a fost în sec. III î.e.n. – V , VI e.n. La rîndul său clasica tîrzie poate fi divizată în cîteva subperioade – elenismul timpuriu (sec. III î.e.n -  I e.n.) care include şcolile stoicismului, epicurismului şi scepticismului; elenismul mijlociu (sec.I –II e.n.) cu neoplatonismul stoicilor; elenismul tîrziu (sec. III – V e.n.) cu neoplatonismul lui Plotin.

Esenţa filozofiei clasicii timpurii.

La filozofia clasicii timpurii se referă şcolile de la Milet, Elea, pluraliştilor, sofiştii şi Socrat. Şcoala de la Milet sau ioniană (reprezentanţii  Thales, Anaximandros şi Anaximene) este vestită ca prima şcoală filozofică. Aici pentru prima dată se pune problema  elementelor primordiale  a întregii existente, problema esenţei lumii. Temelia lumii ei o concepeau ca un anumit principiu material. Aşa principiu Thales socotea apa, Anaximene – aerul, Anaximandros – apeironul. Ei încercau de pe poziţiile materialismului să explice lumea şi fenomenele ei, aşa orientare poate fi caracterizată ca  naturfilozofie.

Şcoala de la Elea (reprezentanţii Xenofan, Parmenid, Zenon) pune problema existenţei, cognoscibilităţii lumii, desvoltă aparatul categorial al filozofiei (mai ales dialectica gîndirii), s-a pronunţat contra ideelor lui Heraclit despre veşnica mişcare şi schimbare. Xenofan expunea viziunile sale într-o formă poetică. Ideele lui se manifestau contra reprezentărilor mitologice şi religioase referitor la apariţia şi dezvoltarea lumii.Xenofan  se pronunţa contra imoralităţii şi antropomorfismuli religiei, considera, că nu zeii au creat oamenii, ci dimpotrivă oamenii au creat zeii după chipul şi înfăţişarea sa. El spunea, că dacă boii şi caii ar avea mîini, caii şi-ar desena chipuri de zei asemenea cailor, boii asemenea boilor.

Parmenid  formulează teoria despre existenţă, că existenţa este aceea ce se cunoaşte cu raţiunea, cu alte cuvinte este o noţiune, ea este unică, veşnică, neschimbătoare, indivizibilă, iar inexistenşa nu-i. Lumea după Parmenid este o sferă materială în care nu există gol şi deci mişcarea este imposibilă, fiindcă spaţiul universului este umplut complet. Orice gîndire este gîndite despre existent, ceea ce nu există, ori inexistenţa nicidecum nu poate fi gîndită. Parmenid face deosebire clară între cunoştinţe adevărate ca rezultat al cunoaşterii raţionale şi părere (doxa) ce se bazează pe cunoaşterea senzorială.

Zenon  susţine şi apără ideele lui Parmenid. El separă cunoaşterea senzorială de cea raţională, consideră că cunoaşterea adevărată este cunoaşterea raţională. Cunoaşterea senzorială duce la contradicţii irezolvabile. Zenon a devenit vestit anume prin încercarea de a clarifica contradicţiile dintre raţiune şi senzaţii. In paradoxele ori aporiile sale (dihotomia, Ahile, săgeata, stadionul) Zenon neagă mişcarea şi argumentează imobilitatea şi neschimbarea existenţei, demonstrează, că dacă se admite existenţa mişcării, asta duce la contradicţii irezolvabile. Este imposibil de a parcurge un spaţiu infinit in timp limitat.

Şcoala pluraliştuilor (Pitagora, Empedocle, Anaxagora) în explicarea lumii reeşeau din mai multe elemente primordiale. Pitagora cu elevii săi explica esenţa lucrurilor cu ajutorul numerelor şi raportul dintre  ele, contribuind la apariţia şi dezvoltarea matematicii. Numerele erau concepute ca esenţa reală a tuturor lucrurilor, absolutizarea lor a dus la mistică. Pitagora formulează concepţia despre nemurirea sufletului. Empedocle (medic, fondatorul şcolii medicale) in explicarea lumii reese din patru elemente primordiale:focul, aerul, apa şi pămîntul care el le numeşte rădăcini a tuturor lucrurilor. La acestea Empedocle mai adaugă două forţe contrare – iubirea şi ura. Viaţa naturii constă din unire şi divizare, amestecul şi despărţirea cantitativă şi calitativă a elementelor care ca atare sunt neschimbătoare. In natură permanent au loc cicluri cînd predomină iubirea care uneşte elementele primordiale, ori predomină ura  care despărţeşte aceste elemente. Anaxagora explică realitatea prin homeomerii -  “seminţele” lucrurilor, particule invariabile şi indivizibile  la nesfîrşit. Totul apare şi dispare prin intermediul unei forţe motrice, numită de el nus (inteligenţă, spirit).

La  şcoala sofiştilor  se referă Protagor, Gorgii, Hippias, Prodic. Trebuie de menţionat că Socrate a fost şi reprezentantul sofiştilor şi adversarul lor. Iniţial prin cuvîntul sofist se înţelegea acei oameni înţelepţi, iscusiţi în ceva, mai tîrziu erau numiţi nu acei care se stăruiau să găsească adevărul, dar care încercau să redee falsul drept adevăr şi invers, superficialitatea drept competenţă. Aceasta a devenit posibil deatîta, că ei au dus pînă la extremitate  ideea despre relativitatea oricăror cunoştinţe. Meritul sofiştilor constă in aceea că ei au reorientat filozofia de la cercetarea naturii la cunoaşterea omului, gîndirii lui. Ideele lor pot fi exprimate prin două maxime: “Omul este măsura tuturor lucrurilor”(Parmenide) şi “Cunoaşte-te pe tine însişi” (Socrate).

Socrate înţelegea filozofia nu ca o concepţie speculativă despre natură, ci ca o teorie despre aceea cum trebuie de trăit. In centrul filozofiei socratiene se găseşte problema omului, vieţii şi morţii, binelui şi răului, virtuţilor şi viciilor, libertăţii şi responsabilităţii, personalităţii şi societăţii. Valoarea oricărei cunoaşpteri constă în aceea de a conduce raţional treburile umane.

In filozofia clasicii timpurii  întîlnim atît paradigma ontologică, cît şi gnoseoşogică. Paradigma ontologică  predomină la reprezentanţii şcolilor de la Milet, Elea şi pluraliştilor. Paradigma gnoseologică se întîlneşte parţial la eleaţi şi mai pronunţat la sofişti şi  Socrate.

Filozofii antici erau şi dialecticieni. Ei recunoşteau schimbarea şi dezvoltarea lumii. Natura o priveau ca un tot întreg, conexiunea universală nu se demonstra, era rezultatul contemplării nemijlocite. Dialectica spontană este totalitatea viziunilor dialectica negeneralizate şi nesistematizate, rezultat al priceperilor geniale. Dialecticienii din acea perioadă nu puteau să se bazeze pe datele ştiinţelor naturale şi nu puteau explica  legităţile lumii obiective. Reprezentantul dialecticii spontane este Heraclit din Efes. El considera că focul este elementul primordial al existenţei. Lumea, cosmosul sunt fără început şi sfîrşit,nu-s create de nimeni,  nici de zei, nici de oameni, dar a fost, este şi va fi  foc veşnic permanent aprinzînduse şi stîngînduse. Nucleul filozofiei heraclitiene este principiul “totul curge”(panta rei). Mersul permanent al dezvoltării el îl compara cu curgerea unui rîu în care nu se poate întra de două ori. Totul este dirijat de soartă ori necesitate. De ultima este legată noţiunea lege,  legitate, logos. Logosul este tot aşa de veşnic ca şi lumea necreabilă şi indestructibilă. Heraclit face deosebire între înţelepciune şi cunoştinţe, cunoştinţele încă nu-l fac pe om înţtlept. Înţelepciunea constă în a cunoaşte natura şi proceda conform legităţilor ei. Dialectica  spontană se întîlneşte deasemenea la sofişti şi Socrate (ca dialog filozofic, discuţie, eristică).

Filozofia clasicii mature.

Clasica matură a existat în sec.IV î.e.n. şi coincide cu perioade de maturitate a societăţii sclavagiste. Aparitia şi dezvoltarea clasicii mature a avut loc datorită condiţiilor social-economice şi politice favorabile care s-au format în Grecia în acea perioadă: lebertatea politică, dezvoltarea meşteşugăritului şi comerţului, viaţa politică şi civilă activă în oraşele-state ş.a. filozofia din acea perioadă atinge o dezvoltare maximală din toată antichitatea, anume în această perioadă s-au creat concepţii filizofice generalizatoare la cel mai înalt nivel de teoretizare. Filozofii din acea perioadă elaborează problemele dialecticii, teoriei cunoaşterii, eticii, esteticii, economiei, teoriei artei, psihologiei ş.a. Filozofia clasicii mature cuprinde un şir mai amplu de probleme decît în clasica timpurie – acestea sunt probleme ce se referă nu numai la natură, cosmos, om ci şi la societate şi relaţiile sociale, stat şi formele guvernării. Cei mai principali reprezentanţi al clasicii mature sunt Democrit, Platon, Aristotel.

Democrit (460 – 370 î.e.n.) din Abdera, unul din cei mai mari filizofi al antichităţii, savant-enciclopedist, fondatorul teoriei atomiste. In operele sale analizează diferite probleme a eticii, esteticii, logicii, teoriei cunoaşterii, matematicii, astronomiei, fizicii, biologiei, tehnicii, literaturii, poeticii, lingvisticii şi alte domenii a ştiinţei. Sa-u păstrat numirile a 60 de lucrări, din care pînă astăzi au ajuns numai fragmente. Principalele opere sunt “Marele diacosm”, “Micul diacosm”, “Despre logică, ori măsura”.

Democrit este întemeietorul materialismului atomist. Inceputurile existenţei sunt atomii şi vidul. Atomii sunt invizibili fiindcă sunt foarte mici. Ei sunt invariabili, indestructibili, intern acalitativi. Atomi sunt infinit de mulţi, ei se deosebesc între ei prin formă, ordine, orientsre. Atomii se mişcă in vid, care este tot infinită. Apariţia lucrurilor are loc datorită unirii atomilor, destrugerea lor – despărţirii atomilor. Atomii se unesc după principiul “asemănător cu asemănător”. Sufletul, după Democrit, deasemenea este compus din  totalitatea de atomi. Deci sufletul este corporal şi muritor, fiindcă cu descompunerea corpului se disociază şi atomii lui. Democrit întroduce noţiunea “microcosm” pentru om ca analog  a “macrocosm” a universului. În teoria cunoaşterii Democrit deosebea două feluri de cunoaştere: adevărată şi întunecată. Cunoaşterea adevărată este cunoaşterea raţională, iar cunoaşterea întunecată este cunoaşterea senzorială.

Democrit afirma, că înţelepciunea aduce trei roade: nu numai a gîndi bine, ci şi a vorbi bine şi deasemenea a proceda bine. Fericirea omului el o vedea în buna dispoziţie a sufletului, care depinde de cumpătare în totul.

Platon (427 – 347 î.e.n.) filozof din Grecia antică, elevul lui Socrate. În a.387 a fondat în Atena Academia – prima instituţie a filozofiei profesionale. Platon a scris 36 de lucrări, dintre care Banchetul, Fedros, Fedon, Parmenid, Statul, Politica ş.a. Principalele probleme în filozofia platoniană sunt ontologică, cosmologică, metodologică, cognoscibilităţii, etică s.a. Paradigma ontologică se referă la înţelegerea lumii şi existenţei. În explicarea realităţii Platon reese din recunoaşterea lumii ideelor şi lumii lucrurilor. Adevărata lume, existenţă este lumea ideelor, lumea lucrurilor este numai umbra, copia imperfectă a lumii ideelor. Lucrurile senzoriale permanent apar şi dispar, se schimbă şi se mişcă, în ele nu-i nimic stabil şi adevărat. Adevărata esenţă a lumii lucrurilor, cauza lor sunt ideele acorporale şi extrasensibile, formele lucrurilor care Platon le numeşte eidos. Ideile sunt veşnice, invariabile, indivizibile, infinite.Lumea lucruriloa concret-senzoriale se găseşte între lumea ideelor ca adevărata existenţă şi inexistenţă (materie ca atare).

Specific este paradigma gnoseologică la Platon. El face o deosebire clară între cunoştinţe şi părere, cunoaştere raţională şi senzorială. Obiectul cunoaşterii senzoriale este lumea vizibilă, lumea lucrurilor. Cunoaşterea senzorială ne dea nu cunoştinţe, ci părere (doxa). Adevăpata cunoaştere este cunoaşterea raţională care are obiectul său lumea ideelor, aceasta este cunoaşterea nemijlocită intuitivă care are labaza sa teoria reamintirii (anamnezis). Sufletul, conform concepţiei lui Platon, este veşnic şi nemuritor, după moartea corpului (închisoarea sufletului) sufletul nimereşte în lumea ideelor pure, le priveşte, iar apoi se reîncarnează în alt corp. Deatîta cunoaşterea este reamintirea a ceea ce sufletul a privit în lumea ideelor pure. Formele superioare a cunoaşterii ştiinţifice sunt matematica şi dialectica. Adevărata cunoaştere nu-i accesibilă tuturor şi nu poate fi exprimată în scris, în noţiuni. Ea este accesibilă filozofilor şi nu-i altceva decît perceperea întregului în unitatea armonioasă a părţilor sale, sinteza mistică a gîndurilor, sentimentelor mitului şi logosului, este tinderea sufletului spre lumea ideelor. Cunoaşterea este necesară pentru educare şi modul de trai corect.

Sufletul omului este compus din trei părţi: raţiune, voinţă şi sensibilitate. Oamenii se deosebesc unii de alţii prin acel component a sufletului care domină la ei. Acei oameni la care  predomină raţiunea sunt filozofi, ei pot contempla frumuseţea şi armonia ideelor, ei pot fi conducători. Iar acei la care predomină voinţa, curajul şi bărbăţia  sunt ofiţeri, soldaţi şi strajnici. Treapta inferioară a sufletului predomină la reprezentanţii muncii fizice.

Platon este vestit deasemenea prin formularea concepţiei statului ideal. Acest stat se bazează pe cele trei caste numite mai sus: conducătorii (filozofii), militarii şi gardienii, agricultorii şi meseriaşii. Fiecare trebuie să-şi îndeplinească stric funcţiile sale în dependenţă de capacităţile proprii. Conduc cu ţara oamenii deştepţi, filozofii, militarii asigură ordinea publică, iar ceilalţi produc bunurile materiale. Platon consideră că rimele două caste trebuie să instaureze comunitatea averilor,  femeielor şi copiilor pentru a îndeplini mai bine funcţiile sale. În acest stat ideal funcţionează un sistem de educaţie bine chibzuit. Mai aproape de statul ideal este republica aristocratică. Cele mai rele forme de guvernare, după Platon, sunt democraţia, tirania, dictatura. În etică Platon vorbeşte despre patru virtuţi: înţelepciune, bărbăţie, moderaţie şi echitate.

Aristotel (384 – 322 î.e.n.) eminent filozof din antichitate, s-a născut în Stagira (Macedonia), a fost elev în academia lui Platon. În 335 î.e.n. a întemeiat în Atena şcoala sa proprie – liceul. Este  creatorul unui sistem filozofic cel mai original din antichitate. A scris mai mult de 150 de lucrări ştiinţifice, dintre care Organon, Metafizica, Fizica, Despre suflet, Etica lui Nicomah, Politica, Ritorica, Poetica, Istoria animalelor, Meteorologia s.a.

Aristotel pentru prima dată a separat filozofia într-o ştiinţă sinestătătoare obiectul cărei este studierea esenţei lumii, raportului dintre existenţă şi conştiinţă. Filozofia lui este alcătuită pe baza altor principii, decît filozofia lui Platon. Aristotel critică concepţia lui Platon (Platon mii prieten, dar adevărul este mai presus) pentru că ultimul admite existenţa lumii ideelor, că ideele există obiectiv. După părerea lui Aristotel  concepţia lui Platon despre lumea ideelor nu contribuie la înţelegerea realităţii, iar din punct de vedere a logicii în multe relaţii este discutabilă.

Aristotel consideră că obiectiv există lumea materială, iar ideele sunt esenţa lumii, reflectarea ei. Lumea materială este primară, însă asta nu-i identic cu materia. Materia este materialul din care se formează lucrurile. Obiectele concrete sunt combinaţia materiei şi formei. Materia-i pasivă, forma – activă. Forma precedă materia în timp. Apariţia lucrurilor este  “oformarea” materiei în procesul cărei participă patru cauze: materială, formală, efectivă şi finală. Primul motor (imobil) şi forma formelor este Dumnezeu.

Cunoaşterea după Aristotel este reflectare. Prima treaptă este cunoaşterea senzorială. Prin intermediul ei noi cunoaştem existenţa concretă, primele esenţe, singularul. Însă mai mare importanţă el atribuie cunoaşterii legităţilor generale. Cunoaşterea generalului este privelegia raţiunii. Cunoaşterea este proces în dezvoltare, trecerea de la reflectări senzoriale simple la abstracţii generale. Cunoaşterea ştiinţifică este culmea cunoaşterii. Cunoştinţele ştiinţifice (episteme) se deosebesc de părere (doxa). Aristotel afirma, că greşelile în cunoaşterea umană depind nu de percepere, ci de gîndirea abstractă, de procesul formării noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor. El este fondatorul logicii formale cu principiile şi legităţile ei.

Aristotel formulează şi teoria despre om. Omul după părerea lui este o fiinţă socială (zoon politicon), compusă din trup şi suflet. Sufletul  se concepe ca formă organizatoare, care dă sens şi orientare vieţii. Suflet posedă toate fiinţele vii. În suflet evidenţia trei părţi componente: vegetală, animală şi raţională. Omul este fiinţă raţională, predestinat pentru viaţa în comun, numai în societate se pot forma calităţile lui morale.

Noţiunile stat şi societate Aristotel le identifică. Statul  este înţeles de el ca o asociaţie de comune, iar comuna ca o familie perfectă. Deaceea în mai multe cazuri formele organizării familiei el le atribuie statului. Esenţa statului Aristotel o vede în asociaţia politică a oamenilor, care se unesc pentru a atinge anumite bunuri. Există trei forme de guvernare bune şi trei rele, ultimile apar ca deformarea celor bune. La formele de guvernare bune se referă monarhia, aristocraţia şi politia, la cele rele – tirania, oligarhia şi democratia. Scopul statului după Aristotel constă în  preîntîmpinarea acumulării excesive a patrimoniului de către oameni, preîntîmpinarea  concentrării puterii politice în mîinile unor personalităţi şi menţinerea în supuşenie a sclavilor. Aristotel nega concepţia statului ideal a lui Platon şi considera că este ideal acel stat care asigură maximal posibil viaţa fericită pentru majoritatea stăpînitorilor de sclavi.

Filozofia romano-elenistă.

Filozofia romano-elenistă (sau clasica tîrzie) a existat din sec. III î.e.n. pînă în sec. V – VI e.n. Acesta este perioada declinului şi destrămării societăţii sclavagiste, perioadă cînd criza oraşelor-polise greceşti atinge culmea. Declinul economic şi politic, criza din perioada ceea s-a reflectat şi în filozofie. Tendinţa spre cunoaşterea lumii obiective, participarea activă la viaţa politică a filozofilor treptat se substituie de către individualism, moralizare ori scepticism şi agnosticism. Treptat scade interesul către gîndirea filozofică. Apare perioada misticii, sincretismului filozofico-religios, filozofiei creştine.

Epicurismul – şcoală filozofică fondată în 306 î.e.n. de către  Epicur (342 – 271 î.e.n.) în împrejurimile Atenei. Reprezentanţii acestei şcoli au fost Metrodor, Ghermarh, Polistrat, Filodem, Lucreţius ş.a. Epicur dezvoltă o teotie despre realitate conform căreia toate lucrurile sunt alcătuite din atomi şi vid. Însă el a devenit vestit prin concepţia sa etică care se sprijină pe fizică şi epistemologie. Epicur considera că filozofia este o învăţătură despre înţelepciune, iar înţelepciunea este un mod de viaţă moral. Etica lui Epicur poate fi apreciată ca hedonism. El considera că  scopul vieţii şi binele suprem este fericirea (evdemonia). Ea se atinge prin satisfacerea necesităţilor naturale, prin delectare şi atingerea liniştei netulburate a sufletului (ataraxia). Aceste cerinţe morale el le considera naturale, care reese din esenţa umană. Epicurismul nu întotdeauna a fost înţeles corect. Mai des această concepţie era interpretată superficial ca o teorie despre plăcerile corporale nelimitate. Aceasta şi concepţiile ateiste  au provocat ostilitate şi critică aspră din partea stoicilor, scepticilor şi altor filozofi a epocii elenismului. Într-adevăr delectarea despre care vorbeau epicuriştii era o dispoziţie moderată a sufletului, o linişte nobilă şi echlibrare raţională. Filozofia epicurismului este o activitate  care duce la o viaţă fericită a omului.

Stoicism  şcoală din sec. III î.e.n. fondată de Zenon din Chitium, reprezentanţi au fost Cleanf, Crisipp, Seneca, Marc Aurelius. Ei considerau filozofia ca um “antrenament” în îţelepciune. Principalul conţinut şi metodă pentru ei era logica. Fizica era considerată de ei ca filozofia naturii, etica – filozofia vieţii. Ei critică epicurismul deoarece abuzul de plăceri duce la partea contrară – neplăceri. Scopul vieţii – de a trăi în concordanţă cu natura şi virtutea. Omul trebuie să se supună ordinii cosmice, el nu trebuie să dorească aceea ce nu-i în puterea lui. Idealul stoicismului – liniştea netulburată (ataraxia), toleranţă. Fericirea constă în aceea ca să nu doreşti nici o fericire. Stoicii socoteau că soarta îl conduce pe acel care de bunăvoie se supune ei cu forţa îl tîrîe pe acel care neraţional şi nechibzuit se împotriveşte ei. Etica stoicismului este refuzul conştient de totul şi o împăcare conştientă cu soarta. Ea abate atenţia omului de la problemele lumii exterioare şi o orientează spre lumea internă. Numai în sine omul poate găsi principalul şi unicul sprigin.

Scepticism  altă şcoală deasemenea foarterăspîndită, apare la sfîrşitul sec.IV î.e.n., a fost fondată de Pyrrhon. Reprezentanti a acestei şcoli au fost Timon, Aenesidem,   Sext  Empiric. Ei puneau  la îndoială verdicitatea oricărei cunoaşteri. La scepticism au dus ideele despre caracterul schimbător al lucrurilor (Heraclit – panta rei), caracterul relativ al obiectelor percepute, lipsa unui criteriu suficient ce ar îndreptăţi alegerea între două judecăţi contrare. Grecii au observat contradicţia dintre lucrurile schimbătoare (aparente după părerea lor) percepute cu senzaţiile şi caracterul neschimbător al existenţei constatat cu raţiunea. Lucrurile nu le puten cunoaşte. Nici cunoaşterea senzorială, nici cunoaşterea ratională nu ne dau cunoştinţe adevărate. Despre lucruri nu se poate face nici o concluzie, deci trebuie de obţinut de la orice judecăţi. Iar aceaste va duce la o linişte netulburată (ataraxia) şi lipsa de suferinţe (apateia). Aenesidemos formulează zece obiecţii (tropi) ce argumentează scepticismul, argumente contra judecăţilor despre realitate: că lucrurile sunt diferite, unul şi acelaşi lucru poate să provoace diferite efecte; că oamenii sunt diferiţi şi despre unul şi acelaşi lucru pot face diferite concluzii; organele de sinţ ale omului tot sunt diferite; obiectele se percep în diferit mod în dependenţă de starea omului etc.

Neoplatonismul – ultima şcoală filozofică integrală, apărută în antichitate (sec. II î.e.n. – III – V e.n.). Neoplatonismul se formează pe aceeaşi bază socială ca şi creştinismul. Asemănător celorlalte şcoli filozofice iraţionaliste din clasica tîrzie este manifestarea refuzului de la filozofia raţionalistă precedentă. Neoplatonismul este reflectarea specifică  a degradării relaţiilor sociale pe care se baza imperiul Roman. Fondatorul  acestei şcoli a fost Plotin ( a.205 – 270) – unul din cei mai mari filozofi ai antichităţii ce se apropie de filozofiy clasică (de care  se desparte mai mult de 500 ani). A fost elevul lui Amonias Saccas (care a vrut să unească platonismul cu aristotelismul). Plotin este mai mult un mistic religios, teosof, decît filozof ori savant. El considera, că la baza lumii stă un principiu divin supranatural, suprasensibil, supraraţional – Unicul (sau Binele), care pătrunde materia (întunericul) ca lumina. Principiul divin există în trei ipostaze. Cel mai superior este Unicul, apoi urmează Ratiunea (inteligenţa) şi  Sufletul. Natura este treapta inferioară a acestei iposteze. Sufletul este o punte de la divin la material. Neoplatonismul pune accent pe spiritual  (Binele) ce duce la reprimarea  a tot ce este corporal şi material (Răul), la ascetism. Unica cunoaştere  este cunoaşterea principiului divin, însă aceasta nu poate fi realizată nici prin treapta senzorială, nici prin treapta raţională. Plotin consideră că unica modalitate de a se apropia de principiul divin este extazul, care poate fi realizat numai prin concentrarea spirituală, meditarea şi reprimarea dorinţelor corporale.