Crestinismul a patruns in Dacia inca din timpul stapanirii romane, persecutiile imparatilor romani impotriva crestinilor fiind consemnate in incriptii descoperite in mai multe asezari din Dobrogea.
Intreg spatiul carpato-dunarean a nentinut contactele cu Imperiul Roman si dupa retragerea aureliana, in timpul imparatului Constantin cel Mare (306-337) si in timpul imparatului Justinian (527-565) stapanirea imperiului extinzandu-se la nord de Dunare. Intreg spatiul locuit de populatia daco-romana cunoaste o intensificare a raspandirii crestinismului mai ales dupa Edictul de la Milan (313), prin care Constantin cel Mare acorda libertate religioasa crestinilor din Imperiu, si dupa interzicerea cultelor pagane de catre imparatul bizantin Teodosius I (379-395). Dupa aceasta data are loc organizarea crestinilor din regiunea Dunarii in episcopii (Tomis, Durostorum), ridicarea de basilici paleocrestine la Tomis, Histria, Callatis, Tropaeum Traiani, Sucidava, Drobeta, Porolissum.
Un rol importan in raspnadirea crestinismului in spatiul carpato-danubiano-pontic l-au avut misionarii crestini Ulfilas (care a predicat in limbile greaca, latina, gota), Sava Gotul, Dionisie cel Mic (in Dobrogea). Au fost descoperite numeroase obiecte crestine la Biertan (donariul de bronz), Tomis (opait), Apulum, Dej (opait crestin de bronz), Tibiscum, etc.
Principalele cuvinte crestine din limba romana sunt de origine latina: ‘biserica’ vine de la latinescul ‘basilica’ in timp ce crestinii occidentali folosesc pentru biserica termenul ‘ecclesia’; Dumnezeu vine de la latinescul ‘Domine Deus’. Tot din limba latina au fost preluate si cuvintele: cruce, inger, crestin, preot, botez etc. Acest lucru dovedeste vechimea dar si caracterul latin, occidental al crestinismului romanesc.