Istorie

 

INTRODUCERE

 

Războiul de Treizeci de ani reprezintă nu numai cel mai lung, dar şi cel mai complicat conflict din secolul al XVII-lea. Coliziunea a două grupuri din interiorul Germaniei a fost complicată de intervenţiile militare şi diplomatice ale unor de ţări străine.

Războiul de Treizeci de Ani a durat din 1618 până în 1648 şi a fost un război purtat sub pretext religios. Cauza principală a fost lupta pentru hegemonie în Europa, în special ambiţia Franţei, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul Sfântului Imperiu Roman de Neam German. Astfel, regatul Franţei, prin subsidii financiare şi sprijin moral, a încurajat şi amplificat resentimentele antiimperiale ale principilor protestanţi germani. Aceştia, sub conducerea principelui elector Frederic al IV-lea al Palatinatului, au pus pe picioare, în anul 1608, Uniunea Protestantă, în sprijinul căreia au intervenit militar, pe parcursul războiului, Franţa, Olanda, Danemarca, Suedia - cu regele Gustav Adolf şi Transilvania. De partea cealaltă, principele elector Maximilian I de Bavaria a organizat, în anul 1609, coaliţia intitulată Liga Catolică, proimperială.

         Scopul acestei lucrări presupune evidenţierea aspectelor principale pre care le presupune Războiul de Treizeci de Ani, cauzele, începutul şi consecinţele acestui mare conflict.

         Obiectivele lucrării sunt:

• Caracteristica contextului istoric premergător războiului;
• Cauzele izbucnirii acestui conflict;
• Evidenţierea fazelor iniţiale ale războiului;
• Încheierea războiului şi consecinţele acestuia.

Metodologia cercetării presupune pe abordarea istorică şi utilizarea metodelor tradiţionale de investigare. Izvoarele informative sînt: publicaţii la tema de cercetare, lucrări ale specialiştilor din ţară şi de peste hotare.

 

 

 

CAPITOLUL I

PREMISELE ŞI CONTEXTUL ÎNCEPERII RĂZBOIULUI DE 30 DE ANI

• Caracterul şi esenţa reformei

Dacă umanismul renascentist se adresa unui public instruit, şi rămânea practic fără vreo rezonanţă printre oamenii simpli, mişcarea religioasă care apare în mediul catolic al Europei Centrale era îndreptată spre un auditoriu mult mai larg. Avându-i ca antecesori pe gânditorii umanişti şi pe unii reformatori ai vieţii religioase ca Jan Hus, Girolamo Savonarola, John Wiclif ş.a., mişcarea religioasă ce avea să se extindă din Germania într-o bună parte a Europei, avea de la început importante implicaţii sociale. Probabil că anume acest fapt a făcut ca la mişcare să adere în masă reprezentanţi ai diverselor pături sociale, care vedeau, firesc, aceste implicaţii prin prisma propriilor interese. Dar, toţi deopotrivă, vedeau posibilitatea de a rezolva problemele economice, prin despuierea bogăţiilor fabuloase ale bisericii catolice[1].

Noua sensibilitate religioasă despre care s-a vorbit mai sus, la analiza premiselor renaşterii, se desfăşura pe fundalul unei acute crize a bisericii catolice. Papalitatea se discreditase într-atât încât societatea creştină nu mai avea adesea încredere în ea. Acest lucru se manifesta în primul rând prin încercările de a substitui puterea supremă asupra bisericii a pontificului roman prin supremaţia sinoadelor ecumenice, iar uneori chiar şi a puterii laice. Mai ales că în această perioadă lumea creştină occidentală avea doi pontifici (la Avignon şi Roma), situaţie susţinută de interesele politice ale monarhiilor europene. Concepţia despre supremaţia sinodului asupra instituţiei papalităţii a dominat la sinodul de la Konstanz (1414-1418), la care a fost lichidată schisma bisericii catolice. Dar şi după aceasta papalitatea continuă să lupte pentru supremaţie, fapt care şi mai mult accentua criza bisericii.

Reforma Protestantă, câteodată numită şi Revoluţia Protestantă, a fost o mişcare în secolul XVI de a reforma Biserica Catolică din Europa Occidentală. Reforma a fost începută de Martin Luther, cu Cele 95 de teze despre practica indulgenţelor[2]. La sfârşitul lunii Octombrie 1517, el le-a afişat pe uşa Bisericii Castelului din Wittenberg, folosită în mod obişnuit ca afişier pentru comunitatea universitară. În Noiembrie, le-a trimis diferitelor autorităţi religioase ale timpului. Reforma s-a sfârşit în divizare, prin întemeierea unor noi instituţii. Cele mai importante patru tradiţii care au izvorât direct din reforma sunt tradiţia luterană, cea reformată/calvinistă/prezbiteriană, cea anabaptistă şi cea anglicană. Tradiţii protestante ulterioare îşi au de obicei rădăcinile în aceste patru şcoli iniţiale ale Reformei. În plus, Reforma Protestantă a dus la o Reformă Catolică sau Contrareformă în sânul Bisericii Catolice, printr-o varietate de noi mişcări spirituale, reforme ale comunităţilor religioase, înfiinţarea de seminarii, clarificarea teologiei catolice, ca şi schimbări structurale în instituţia Bisericii.

Protestantismul nutreşte nobila aspiraţie de a reveni la formele primare ale creştinismului. Principiile fundamentale ale protestantismului îl deosebesc atât de catolicism cât şi de Biserica Ortodoxă. Protestanţii de toate categoriile, luterani, zwinglieni şi calvini sau reformaţi se deosebesc de cele doua Biserici, în învăţătura lor despre har, mântuire, Biserică, sfinţenie, numărul şi valoarea Tainelor. În învăţătura luterană despre mântuirea omului numai prin credinţă, stă în legătura ci concepţia lor despre coruperea totală a chipului şi asemănării omului cu Dumnezeu, prin căderea protopărinţilor Adam şi Eva în păcatul originar, încât omul este incapabil de vreun efort personal în actul mântuirii, adică să facă ceva bun de la sine şi ca atare faptele bune ale omului nu pot avea în actul mântuirii nici un rol. Referitor la predestinare, luteranii susţin că Dumnezeu ştie totul mai dinainte şi rânduieşte totul mai dinainte. În învăţătura despre Biserică, ei preferă concepţia despre Biserica invizibilă, nu admit infailibilitatea bisericii ca depozitară a harismei adevărului şi nici infailibilitatea sinoadelor ecumenice. Nu admit ierarhia bisericească harică, stabilită canonic pe temeiul succesiuni apostolice ci preoţia universală. Renaşterea morală a omului se face în legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea ierarhiei harice. În ortodoxie şi catolicism, însă, acestea se face prin mijlocirea ierarhiei harice.

Reforma protestantă din secolul XVI – lea constituie unul dintre cele mai mari evenimente din istoria universală, în special din istoria Bisericii Romano – Catolice. Ea este un proces multilateral, la care au contribuit cauze religioase, morale, politice, sociale, economice, culturale şi naţionale, iar consecinţele lor se simt până în zilele noastre[3].

Cauzele religioase

În opoziţie cu bogăţia şi luxul sfidător al clerului superior, exista un proletariat ecclesiastic, format din preoţii parohiilor sărace, care abia puteau să-şi ducă viaţa, fiind constrânşi să adauge la slujba lor sacerdotală, meşteşugul şi diferite ocupaţii lumeşti; sătui de sărăcie, ei erau gata să simpatizeze cu orice mişcare revoluţionară. La acestea s-au adăugat lăcomia după avuţie, începând cu vârfurile ierarhiei catolice până la preoţii de mir. Măsurile supărătoare de a-şi procura bani pe orice cale, în special abuzul prin predicarea indulgenţelor şi abuzurile fiscalităţii papale, care încasa tot felul de taxe din cele mai depărtate parohii ale lumii catolice, au contribuit la denigrarea şi înjosirea papalităţii. Ca putere lumească, papalitatea încasa dijmă din veniturile tuturor bisericilor.

Cauzele politice

Cauzele politice au şi ele o parte importantă la apariţia Reformei Protestante. Încă din anii 754 – 755, papalitatea a reuşit să întemeieze cu ajutorul regelui franc Pipin cel Scurt, un stat papal sub numele de Respublica Romanorum. Ca şefi de stat, unii papi şi-au neglijat misiunea şi datoriile lor religioase şi luau parte la treburi civile, uneori chiar şi la războaie, spre marele scandal al credincioşilor. Regele Franţei, Filip al IV – lea cel Frumos (1285-1314), prin lupta sa cu papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) a dat, de asemenea, o lovitură puternică autorităţii monarhce a papei şi prestigiul papalităţii în lume.

Cauzele social-economice

Au avut de asemenea, partea lor de contribuţie la apariţia Reformei. Creştinismul, religie urbană în primul rând, are meritul de a fi întreţinut în Occidentul Europei, în Evul Mediu, continuarea urbană a lumii romane din trecut. Dar, în ciuda pretinsei armonii din sânul societăţii medievale, au existat totuşi, în sânul ei antagonisme şi lupte de clasă. Dupa unii cronicari şi episcopi, societatea era împărţită în trei: cei ce se roagă, luptătorii şi muncitorii. Clericii de toate categoriile şi seniorii au căutat să trăiască din truda muncitorilor care, în repetate rânduri, s-au revoltat şi au cerut uşurarea situaţiei lor mizere.

Cauzele culturale

Cauzele culturale au o mare contribuţie la apariţia reformei. Ceea ce caracterizează societatea premergătoare Reformei este dorinţa ei de libertate în viaţa de stat, în viaţa religioasă, culturală şi artistică şi gustul ei pentru individualism. Sfârşitul Evului Mediu, ca de altfel întregul Ev Mediu, în afară de credinţa religioasă, care a produs minunatele catedrale gotice, a fost plin de patimi şi zgomot, de nedreptăţi, de sânge şi de lacrimi. De aceea întreaga societate medievală a respirat uşurată la apariţia umanismului, când ea a putut să se bucure din plin de surâsul optimist al Renaşterii, care a pregătit în istoria lumii epoca modernă[4]. La aceste cauze, se adaugă creşterea sentimentului naţional în state ca Franţa şi Anglia, care a dus la crearea primelor state naţionale în Europa, iar prin aceasta s-a nimicit definitiv principiul monarhiei universale promovat şi susţinut de papalitate.

În ciuda tuturor acestor cauze, Reforma Protestantă nu s-ar fi produs, dacă n-ar fi apărut omul care i-a dat curs şi a realizat-o Martin Luther.

Iniţiatorul mişcării de amploare, care a căpătat denumirea de Reformă şi partizanii căreia, mai târziu, au început să se numească protestanţi, a fost călugărul augustinian Martin Luther (1483-1546). Născut într-o familie de burgheri înstăriţi, proveniţi din ţărani, şi-a făcut studiile la Universitatea din Erfurt, dar a refuzat cariera laică, intrând în ordinul călugăresc augustinian. La sfârşitul lui octombrie 1517 el a afişat pe poarta universităţii din Wittenberg, unde era profesor, celebrele 95 de teze împotriva indulgenţelor, care vor avea o rezonanţă puternică în toată Germania şi cu care, de fapt, începe mişcarea reformată propriu-zisă.

Luther nu a atacat întâmplător indulgenţele. Anume această practică (posibilitatea de a obţine mântuirea prin bani) sfida cel mai mult conştiinţa religioasă a contemporanilor şi tot ea întruchipa ideea funcţiei mediatoare a bisericii între Dumnezeu şi oameni. Anume împotriva acestui rol mediator al bisericii îşi îndreaptă critica caustică Luther. în opinia sa, în opera mântuirii nu au nici o contribuţie biserica (deci este o instituţie inutilă), faptele bune, acţiunile de caritate, pelerinajele, moaştele, cultul sfinţilor, ci doar graţia divină şi credinţa individului sunt chezăşia mântuirii. Foarte elocventă este afirmaţia următoare a lui Luther: "Nu faptele bune îl fac pe om bun, ci omul bun e cel ce face fapte bune"[5].

O influenţă decisivă a avut-o mişcarea reformată condusă de Jean Calvin (1509-1564). Doctrina reformată iniţiată de el la Geneva, dezvolta şi radicaliza ideile lui Luther privind predestinaţia. Conform învăţăturii lui Calvin, omul încă de la naştere era predestinat pieirii sau mântuirii. Nimeni nu-şi poate cunoaşte destinul, nici o activitate nu poate schimba predestinaţia. Doar unele semne, cum ar fi de exemplu succesul, pot indica că omul este în categoria celor aleşi. Însuşi Calvin nu se îndoia de faptul că aparţine acestei categorii.

 

• Războaiele religioase

 

În zonele unde particularismul politic local stăvilise orişice încercări de centralizare, cum a fost, bunăoară, cazul Germaniei, mişcările sociale erau îndreptate împotriva abuzurilor micilor suverani locali, pentru întărirea puterii regale (imperiale). Astfel, în urma reformei din Germania în 1522-1523 are loc răscoala cavalerilor, idealul politic al căreia era crearea unui imperiu centralizat prin limitarea puterii principilor laici şi ecleziastici.

Povara impozitelor crescânde din cauza numeroaselor războaie, abuzurile funcţionarilor fac ca ţărănimea să se implice tot mai des în lupta pentru revendicări sociale. Cea mai mare mişcare socială, în cadrul căreia ţărănimea a jucat un rol decisiv a fost Războiul ţărănesc din Germania (1524-1525). Acest război, cronologic, a continuat răscoala cavalerilor (pe care ţăranii la timpul său n-au susţinut-o), dar a enunţat alte obiective[6].

Rolul de nucleu ideologic au încercat să şi-1 asume reprezentanţii sectei anabaptiştilor (rebotezaţii), care, veniţi din Ţările de Jos au început îndată să-şi propage ideile în mediul ţăranilor răsculaţi din zona Rinului superior. Spiritul individualismului religios adus de Reformă, a fost într-atât de absolutizat de către anabaptişti, încât ei nu s-au limitat să renunţe la autoritatea bisericii şi a tradiţiei sacre, la cultul sfinţilor şi la puterea sacrală a tainelor bisericeşti, dar au extins negaţia şi asupra Sf. Scripturi. Ei considerau că fiecare credincios posedă darul revelaţiei divine.

Unul dintre liderii anabaptismului german - Thomas Munzer devine inspiratorul şi, de fapt, conducătorul războiului ţărănesc. Fost călugăr şi adept, apoi duşman al lui Martin Luther, Munzer a radicalizat caracterul social al mişcării, incitând, astfel, ţăranii la acţiuni violente. Către începutul sec. XVI, s-au activizat din nou aşteptările milenariste. Mulţi aşteptau sfârşitul lumii, şi instaurarea împărăţiei Divine de o mie de ani (de aici noţiunea de milenarism). Thomas Munzer, însă, cerea instaurarea acestei împărăţii cu forţa răsculaţilor, prezicând prăbuşirea tronurilor, lichidarea bogătaşilor şi înălţarea celor săraci.

Nu toată ţărănimea a fost animată de această învăţătură radicală. Majoritatea solicita revendicări sociale mai sesizabile: micşorarea prestaţiilor faţă de stăpâni şi chiar lichidarea celor mai grele forme de dependenţă, întoarcerea păşunilor obşteşti, eligibilitatea preoţilor şi propovăduirea liberă a Evangheliei, uneori şi întărirea puterii imperiale în defavoarea celei a principilor.

Nefiind susţinuţi nici de cavaleri, nici de orăşeni, răscoala a fost înecată în sânge. Însăşi Martin Luther, care era adeptul reformei efectuate de autorităţile laice a optat activ pentru înăbuşirea cruntă a răscoalei, în urma represiunilor conduse de landgraful Filip de Hessen, au fost ucişi peste 100 de mii de răsculaţi, iar Thomas Munzer - decapitat[7].

În acelaşi timp lupta dintre adepţii Reformei şi adversarii săi s-a sfârşit în pământurile germane cu un echilibru relativ, consfinţit de aşa-numita pace religioasă de la Augsburg (1555). Aici s-a introdus principiul "a cui e puterea, a aceluia e şi credinţa", în acelaşi an războaiele religioase au zguduit şi Franţa (1562-1598), rezultatul fiind din nou un compromis fixat în edictul de la Nant (1598). Dar şi această pace religioasă rămânea foarte şubredă, drepturile protestanţilor francezi (hughenoţilor) fiind mereu încălcate. În Germania divizată după acest principiu se menţinea tensiunea permanentă care va aduce în secolul următor la declanşarea unui război cu adevărat european, în care taberele adversare se vor constitui iniţial după principiul confesional.

 

• Contrareforma şi revoluţia din ţările

 

Contrareforma a fost acţiunea întreprinsă de papalitate în scopul combaterii Reformei, pentru restaurarea unităţii confesional-catolice şi recîştigarea autorităţii Sfîntului Scaun în teritoriile pierdute. Această acţiune a început în anul 1520 şi a fost sprijinită de Ordinul Iezuiţilor, creat de Ignatiu de Loyla şi recunoscut de Papă în 1540. Prigonirea şi pedepsirea adepţilor Reformei a fost încredin­ţată tribunalului Inchiziţiei, care mergea pînă la arderea pe rug a necredincioşilor. În cadrul Con­trareformei, propaganda religioasă s-a făcut prin cărţi religioase, pamflete, învăţămînt şi activităţi mi­sionare, între anii 1545 şi 1563, la Trento s-a des­făşurat un conciliu, care a preconizat ameliorarea moravurilor clerului catolic prin educaţie şi cultură, dar a eşuat în refacerea unităţii catolice. Contrare­forma a avut doar rezultate parţiale: catolicismul a recîştigat Polonia, o parte din Ungaria, sudul Germa­niei şi s-a întărit în Spania, Italia şi în teritoriile stăpînite de Habsburgi[8].

Sub denumirea de „Ţările de Jos" sînt cunos­cute teritoriile de astăzi ale Belgiei, Olandei şi Luxemburgului. Această denumire se datorează faptului că o mare parte din întinderea lor este situ­ată sub nivelul mării. Locuitorii din această parte a Europei au trebuit să înfrunte ostilitatea mediului geografic, smulgînd mării porţiuni de teren printr-un vast sistem de îndiguire.

În Evul Mediu existau aici comitatele Flandra, Hainaut, Frizia, Olanda, ducatele Brabant, Lotharingia, Luxemburg. în secolul al XV-lea, o parte a acestora au ajuns sub suzeranitatea ducilor de Burgundia. în anul 1477, Maria de Burgundia se căsă­toreşte cu Maximilian de Habsburg şi în acest mod ducatele şi comitatele din Ţările de Jos ajung în stăpînirea Casei de Habsburg. în anul 1519, nepo­tul lui Maximilian, regele Spaniei Carol Quintul (1516-1556), este ales şi împărat romano-german. în acest fel, dominaţia Habsburgilor spanioli se întăreşte în Ţările de Jos.

Dominaţia spaniolă împiedica ascensiunea economică a Ţărilor de Jos. Spania interzicea schimburile comerciale cu Anglia, ţară cu care se afla în permanentă rivalitate. La aceasta s-au adăugat taxele şi impozitele grele, impuse de spa­nioli, precum şi cheltuielile necesare întreţinerii trupelor spaniole care staţionau aici.

Nemulţumirea generală împotriva dominaţiei spaniole a făcut ca la mişcarea de eliberare să parti­cipe toate categoriile sociale: burghezia, nobilimea, ţărănimea. La început, aceste nemulţumiri au îm­brăcat o haină religioasă. Marea majoritate a popu­laţiei din Ţările de Jos a trecut la confesiuni reformate (în special la calvinism), ceea ce a dus la agravarea raporturilor cu monarhia spaniolă catolică. Împotriva Reformei din Ţările de Jos, spaniolii au introdus Inchiziţia, care a trecut la persecuţii şi condamnări. Primele tulburări au avut loc în anul 1566, cînd au fost devastate peste 5 000 de biserici şi mănăstiri catolice. Răsculaţii cereau libertatea religioasă pen­tru cultul calvin. În fruntea acestor mişcări s-a aflat opoziţia nobiliară, conturată în jurul prinţului Wil-helm de Orania (1533-1584), guvernator al provin­ciilor Utrecht, Olanda, Zeelanda, şi al contelui Egmont (1522-1568), guvernator în Flandra şi Artois[9].

Violenţele împotriva catolicilor din Ţările de Jos i-au servit drept pretext regelui Spaniei, Filip al ll-lea (1516-1556), pentru a interveni militar în vederea pacificării acestor posesiuni spaniole. O puternică armată condusă de ducele de Alba, vestit pentru cruzimea sa, debarcă în anul 1567. Acesta introdu­ce un regim de teroare, transformînd Ţările de Jos într-un imens eşafod. Un tribunal excepţional a pro­nunţat mii de condamnări la moarte, printre cei exe­cutaţi numărîndu-se şi contele Egmont. Wilhelm de Orania a reuşit să se refugieze în Germania. Nu­meroşi navigatori olandezi, împreună cu corăbiile lor, s-au refugiat în Anglia. În martie 1572, 24 de vase olandeze au cucerit (cu sprijin englez) oraşul-port Briei, acţiune ce a constituit semnalul mişcării antispaniole. Curînd, oraşele şi satele s-au revoltat, alungînd trupele spaniole, care au pierdut controlul asupra provinciilor nordice ale Ţărilor de Jos. În iulie 1572, Wilhelm de Orania era proclamat guver­nator al Olandei.

Pentru asigurarea victoriei trebuia încă realiza­tă o mai strînsă legătură politică între provinciile nordice eliberate. În 1579, Olanda, Zeelanda, Utrecht, Groningen, Geldem au încheiat aşa-numita Uniune de la Utrecht, act prin care se puneau bazele unificării acestor provincii într-un stat fede­rativ, condus de un guvernator. Doi ani mai tîrziu, Republica Provinciilor Unite (Olanda de astăzi) şi-a proclamat independenţa. Luptele cu spaniolii vor înceta abia în anul 1609, cînd se va semna armistiţi­ul, primul pas către recunoaşterea independenţei noului stat. Independenţa Provinciilor Unite va fi recunoscută prin Pacea din Westfalia (1648), care a pus capăt Războiului de 30 de ani.

Lupta pentru eliberarea de sub stăpînirea spa­niolă a îmbrăcat forma unei revoluţii, deoarece au avut loc importante transformări politice, sociale şi economice. Noul stat, Republica Provinciilor Unite, avea o formă de organizare republicană, iar pu­terea politică era deţinută de burghezie. Ea era o federaţie de şapte provincii autonome, fiecare cu un guvernator local şi state (adunări) provinciale, însă problemele legate de finanţe şi politica externă îi reveneau guvernării federale a Provinciilor Unite. Această guvernare era alcătuită din Statele Generale (o adunare reprezentativă), Consiliul de Stat (cu 12 membri) şi guvernatorul general, care avea atribuţii executive şi era comandant militar al republicii[10].

Revoluţia din Ţările de Jos a reprezentat prima mare victorie a burgheziei împotriva rînduielilor pe­rimate ale feudalismului. Ca urmare a acesteia, a fost întemeiată prima republică burgheză din Eu­ropa, un stat care acorda locuitorilor săi' cele mai largi libertăţi cetăţeneşti. Libertatea personală era garantată, precum şi libertatea de gîndire şi liberta­tea cuvîntului.

Revoluţia din Ţările de Jos a influenţat mersul istoriei, fiind un model pentru revoluţiile moderne ulterioare (din Anglia şi Franţa).

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL II

ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI DE 30 DE ANI

2.1. Perioada incipientă

În politica internaţională de la sfîrşitul secolului al XVI-lea tendinţele expansioniste ale Imperiului Romano-German se înfruntau cu cele ale Regatului polono-lituanian. Imperiul Otoman îşi menţinea dominaţia în sudul şi sud-estul Europei şi urmărea extinderea ei spre centrul continentului. În această tentativă el s-a ciocnit de opoziţia Habsburgilor, care nu puteau să-şi extindă controlul în vest din cauza Franţei, iar în nord - din cauza Poloniei. De aceea, împăraţii şi-au îndreptat atenţia spre ţările din sud-estul Europei. Deci au intrat în conflict cu Imperiul Otoman. În acest context, Habsburgii au iniţiat şi organizat „Liga Creştină", o coaliţie antiotomană la care au aderat Spania, Statul Papal, Veneţia. Ducatele italiene, după victoria de la Lepanto (1571) asupra flotei otomane, au aderat şi ele la coaliţie.

În Ligă au fost atraşi domnul Ţării Româneşti Mihai Viteazul, şi cel al Moldovei Aron Vodă. Victoriile lui Mihai Viteazul împotriva turcilor la Călugăreni şi Giurgiu (1595) şi recucerirea independenţei ţării sale în 1598 i-au adus mare faimă în Europa, fiind conside­rat „unul din cei mai viteji, puternici şi înţelepţi prin­cipi" ai vremii. Pentru o perioadă, Mihai a fost expo­nentul forţelor antiotomane din Peninsula Balcani­că. Sub conducerea sa au luptat, alături de români, îrmanii, secuii, sîrbii, bulgarii, grecii, albanezii.

 În prima jumătate a secolului al XVII-lea, Europa a înregistrat o prelungită criză politică, generată de desfăşurarea conflictului cunoscut sub numele de Războiul de 30 de ani[11].

Războiul de 30 de ani (1618-1648) se prezintă ca o continuare a războaielor religioase, demarate în secolul al XVI-lea. De asemenea, ele au arătat şi mai categoric importanţa "echilibrului" dintre puteri. Cu toate că aceste războaie s-au purtat mai ales pe teritoriul Cehiei şi Germaniei, putem spune că acesta a fost primul război european. Spre exemplu, războiul franco-spaniol a fost încheiat abia cu pacea de la Pirinei de la 1659.

Cu toate că aceste conflicte au purtat o puternică amprentă religioasă, între profesanţii ritului catolic, luteran şi calvin, interesele imediate au obligat adesea părţile beligerante să se alieze unele cu altele în ciuda disensiunilor ideologice. Astfel, pe parcursul războiului ura dintre luterani şi calvini putea fi mai mare decât cea faţă de catolici, fapt care ducea la alianţe cu aceştia din urmă. Dar cel mai elocvent exemplu îl poate oferi Franţa, în mare parte catolică, care a intrat în război împotriva coreligionarilor săi habsburgici, de partea statelor protestante, înclinând balanţa în favoarea acestora.

Cauza principală a războiului a fost rivalitatea între împăraţi, care doreau să unifice teritoriile germane sub o singură autoritate; între marii principi germani, care-şi doreau o mai mare independenţă; între principii mai mici, care râvneau la o mai mare independenţă atât faţă de marii principi, cât şi faţă de împăraţi deopotrivă; între oraşe, care-şi apărau interesele intrând în alianţa cu părţile implicate în conflict[12].

Aşa cum se ştie, în rezultatul Reformei, teritoriul german a fost divizat în mai multe state care profesau confesiuni diferite: catolici, luterani, calvini. Tensiunile între aceste state nu au fost rezolvate definitiv, aşa cum şi-a dorit Tratatul de la Augsburg (1555). Calvinii, aşa şi nu au fost recunoscuţi oficial, cu toate că doi dintre marii electori germani erau tocmai de această confesiune; luteranii cereau şi ei mai multe drepturi, catolicii erau nemulţumiţi că preoţii care treceau la protestantism, contrar prevederilor de la Augsburg, treceau cu tot cu parohii şi cu averile bisericii etc.

De aceea, de la începutul secolului al XVII-lea demarează procesul constituirii unor alianţe politico-militare în cadrul Imperiului. Astfel, în anul 1608 sub conducerea electorului palatin Friedrich al V-lea se grupează principii protestanţi {Uniunea Evanghelică), pe când catolicii se unesc în jurul ducelui Bavariei Maximilian {Liga Catolică).

Încă în sec.XVI în Europa se conturaseră două tabere politice de neîmpăcat: de o parte, Biserica catolică şi Sfîntul Imperiu Roman cu ramurile sale austriacă şi spaniolă şi cu stăpînirea Italiei şi a celor mai mari insule din Marea Mediterană, iar de altă parte, un şir de state din afara Imperiului precum şi popoare din cadrul lui, care tindeau să-şi afirme cu orice preţ suveranitatea în raport cu cele două puteri. Confruntarea îmbrăcase veşmînt religios, de vreme ce suveranii nu puteau fi independenţi cît timp se aflau sub autoritatea papei de la Roma. Exemplul lui Henric al VIII, care în 1534 separase biserica anglicană şi se declarase capul ei, contribuind astfel la o mare victorie a protestantismu­lui[13], devenise molipsitor. Pacea religioasă din 1555 de la Augsburg dintre regii protestanţi şi împăratul Carol al V-lea a însemnat o mare victorie asupra Imperiului şi a papalităţii, întrucît recunoaşterea principiului Cujus regio ejus religio a însemnat un pas important spre afirmarea suveranităţii principilor şi a independenţei statelor naţionale. Dar conflictul rămînea încă deschis. Mai mult, neliniştiţi de creşterea influenţei liderilor naţionali, papii şi împăraţii erau decişi să pună capăt provocărilor din partea acestora într-o confruntare militară necruţătoare. Astfel s-a declanşat Războiul de treizeci de ani.

       Dar, aşa cum bine observă unii istorici, acesta nu poate fi considerat doar un război religios[14].

        Dimpotrivă, într-o măsură mult mai mare a fost o aprigă luptă politică cu mijloace militare. De altfel, confruntarea doar la început a purtat haină religioasă, în perioada boemă, în rest fiind un război pentru supremaţie şi cîştiguri. Nu mai
puţin importante au fost motivele de ordin economic. Marile descoperiri geografice au constituit un imbold foarte puternic pentru dezvoltarea comerţului, industriei, transportului, construcţiilor, finanţelor etc. Secolul XVI este cadrul în care apare economia mondială europeană³. Dar controlul exercitat asupra întreprinzătorilor şi a economiilor naţionale de către unele autorităţi supranaţionale, cum erau papalitatea şi Sfîntul Imperiu Roman, constituia o frînă insuportabilă.

Războiul de 30 de ani începe cu rebeliunea Cehilor împotriva opresiunii Austriei condusă de Habsburgi, în anul 1618,  cînd tensiunea atinge cote maxime, Liga Catolică, o alianţa militară formata în anul 1609, declara război Cehilor. Liga catolică este compusa din Principatele catolice Germane, Austria şi Spania. La începutul războiului cehii cîştigă numeroase bătălii şi cucereşte pînă şi suburbiile Vienei. Totuşi Liga Catolică reuşeşte să-şi regrupeze forţele şi să-i dea o replică distrugătoare Cehiei.

Războiul a fost declanşat prin incidentul din Praga, când doi reprezentanţi ai împăratului şi notarul acestora au fost aruncaţi pe fereastră (defenestraţi) de stările cehe nemulţumite. Aceasta a fost scânteia începerii războiului care a urmat. Frederic al V-lea ("Regele de o iarnă"), cel care a fost ales de stările protestante de la Praga ca rege al Boemiei, în ciuda împotrivirii reprezentanţilor imperiali (care au fost aruncaţi pe fereastră, dar au supravieţuit), nu s-a putut menţine decât până în anul 1620. În Bătălia de la Muntele Alb (Kutna Hora), armatele stărilor protestante cehe, aflate sub conducerea lui Frederic al V-lea, au fost înfrânte de trupele imperiale comandate de generalul Johann von Tilly şi Wallenstein. Astfel, Frederic al V-lea a fost nevoit să fugă în Olanda, iar împăratul Ferdinand al II-lea şi-a impus pretenţiile asupra coroanei Boemiei[15].

Războiul Boemian a durat aproape trei ani fără a se ajunge la un punct decisiv. Slovacii reprezentau naţiunea cu cel mai mare număr de soldaţi în armata acestei forţe. Ducele de Bavaria a insistat în luarea supremaţiei şi a deplasării direct la Praga. Armata a fost condusă spre Praga de comandantul Bukois. Armata slovacă a încercat să-şi blocheze inamicul în poziţii cît mai defavorabile, alegînd pentru ea cele mai bune poziţii de luptă. În aceasta bătălie au luptat 28 000 de soldaţi din partea Alianţei Catolice împotriva a 22 000 de soldaţi slovaci. După două ore de lupte crîncene bătălia s-a soldat cu victoria imperiului. Foarte multe alta naţionalităţi s-au aflat pe baricadele celor două armate care s-au înfruntat. De partea slovacilor au fost austriecii, ungarii şi olandezii iar de partea Uniunii Catolice au fost germanii, polonezii, spaniolii şi italienii .

Bătălia de la Muntele Alb a fost urmată de o represiune sângeroasă, de confiscarea averilor nobilimii, de convertirea cu sila la catolicism. Urmărindu-şi planurile de a slăbi puterea împăratului, Anglia, Olanda şi Franţa s-au străduit, cu bani şi diplomaţie, să provoace în nordul Germaniei, mai întâi, o intervenţie daneză (repede învinsă), apoi, una suedeză.

În anul 1625 Anglia, Olanda şi Danemarca impun rezistenţă Ligii Catolice. Franţa vechi oponent şi rival al Dinastiei Habsburgilor, finanţează abundent forţele protestante. În acest război este antrenată aproape toată Europa. Liga Catolică distruge forţa Daneză iar Anglia şi Olanda nu se pot împotrivi Uniunii Catolice deoarece armatele lor sunt mici şi fără o organizare prea bună.

 

2.2. Continuarea şi sfîrşitul războiului

 

            Franţa este înspăimîntată de pericolul iminent al invaziei inamice. Cardinalul Richelieu reuşeşte să îndepărteze de ţara sa acest dezastru. El realizează o alianţă cu regele Suediei Gustav Adolf. Richelieu plăteşte 1 000 000 de livre anual pentru eliberarea armată a Germanei. În anul 1630 Gustav Adolf iniţiaza o ofensiva. În primăvara anului 1631 ocupa tot Pommeronul iar în luna septembrie a aceluiaşi an suedezii reportează o glorioasa victorie în bătălia de la Breitenfeld şi toată Germania de nord este în mînile lor. În anul 1632, în luna noiembrie, armata suedeza zdrobeşte forţa armată a Ligii Catolice la Lutzen[16].

În 1631 intră în război Suedia care a fost subvenţionată de Franţa. Având o armată bine instruită şi dotată, Suedia obţine succese răsunătoare. Speriat, împăratul german îl recheamă pe Wallenstein şi îi dă puteri depline. Bătălia a durat un an şi trei luni pînă la lupta decisiva. Armata suedeză-saxoniană număra 39 000 de soldaţi cu 75 de tunuri iar ceea a Imperiului 26 000 de soldaţi şi 26 de tunuri. Thylly a sperat că numărul mai mic de soldaţi din armata sa, faţă de cel al lui Gustav Adolf va fi compensat de calitatea trupelor sale. Pornind din Leipzig, Thylly îşi poziţionează armata în vale în partea dreaptă a oraşului Breitenfeld la doi kilometri de pîriul Loberbach. Armata suedeză traversează pîriul şi atacă. Destul de repede trupele Imperiului au fost înfrînte. Grav rănit aproape pe moarte Thylly se retrage la Galle iar armata care a fost capturată a trecut de partea suedezilor.

         La 16 Noiembrie 1632 în marea bătalie de la Lutzen, suedezii obţin victoria, dar regele lor Gustav Adolf moare. Wallenstein invadează Saxonia şi pune cucerire pe Lepzig. Pentru a-l obliga să-şi părăsească poziţia Gustav Adolf ocupă o poziţie bună pe rîul Saale la nord de Hammburg, în aşa fel încît Wallenstein hotărăşte să-şi ducă trupele în tabăra de iarna din oraşele saxone ne îndrăznind să atace. Gustav Adolf urmărind mişcarea ataca imediat. După ce şapte zile în şir cele două armate s-au înfruntat, Wallenstein ocupă o poziţie defensivă aproape de oraşul Lutzen. Armata lui Gustav Adolf număra 16 300 de soldaţi cu 21 de tunuri iar cea a lui Valenstein 12 000 de soldaţi şi 60 de tunuri. Numărul mai mare de soldaţi şi calitatea armatei suedeze, faţă de cea a lui Wallenstein i-a făcut pe suedezi victorioşi[17]. 

Generalul von Wallenstein începe din nou să câştige bătălii şi să se bucure de o faimă deosebită, motiv pentru care în 1634 este asasinat din ordinul împăratului.

După uciderea lui Wallenstien, în anul 1634, armata regelui Ferdinand, sub comanda lui Gallas a luat cu asalt Douna.

Talentat conducător şi reformator, militar şi comandant militar, regele Suediei Gustav Adolf a fost învins la Nordlingen în anul 1634. În aceste circumstanţe Franţa nu are altă şansă decît să declare război Austriei, fiind susţinută de Olanda Mantua Savoia şi Venetia .

             Speriată de întărirea puterii imperiale în anul 1635 intră în război şi Franţa, ale cărei interese politice erau reprezentate de cardinalul Richelieu. Franţa poartă lupte atât împotriva spaniolilor cât şi împotriva germanilor. Bătăliile se duc cu sorţi schimbători de ambele părţi.

În vara anului 1636 trupele imperiului unite cu cele ale saxonilor reuşesc să ocupe Magdeburg. În nordul oraşului aproape de Werben trupele suedeze î-şi stabilesc tabăra sub comanda lui Banner. Banner deţinea o armata compusă din 16 000 de soldaţi cu care încearcă o invazie a Saxonei în timp ce aliaţii îl forţează să se retragă. Această bătălie a fost una din cele mai sîngeroase şi crîncene din istoria lumii. Soldaţii inamici în număr de 22 000 sunt flancaţi pe doua direcţii  şi Banner în urma strategiei aplicate iese victorios în ciuda superiorităţii numerice a inamicului său[18].

La început Franţa î-şi apăra teritoriile împotriva unei invazii, dar pe parcurs armata adoptînd tehnici de luptă mai bune şi crescînd numeric, păşeşte pe teritoriile inamice.

La începutul secolului al  XVII armata franceză nu era numeroasăsi nici pe departe bine pregătită pentru a se apăra şi de aceea luptele erau duse de mercenari. Cardinalul Richelieu a fost cel care a lansat dezvoltarea unei armate naţionale. În anul 1640 Franţa avea o armată compusă din 150 000 de unităţi de  infanterie şi 30 000 de unităţi de cavalerie. Cel care a supravegheat formarea armatei naţionale a fost Michel Le Telieu, care mai tirziu, în anul 1643 a fost promovat în fruntea Ministerului Apărării Armate. El a stabilit un număr de intendenţi civili care trebuiau să fie ataşaţi pe lîngă comandamentul ofiţerilor. Michel Le Telieu a reuşit să finanţeze armata, să o aprovizioneze cu alimente şi îmbrăcăminte, să realizeze fortificaţii şi chiar şi spitale şi tribunale militare. Aprovizionarea cu produse alimentare nu se făcea prin comenzi ci s-au construit magazine speciale pentru aceasta destinaţie. Un dezavantaj major al trupelor armatei naţionale îl reprezenta modul şi mijloacele de deplasare, lucru de o mare importanţă în operaţiunile strategice. Din rîndul soldaţilor se alegeau viitorii ofiţeri, care erau supuşi unor pregătiri mai intense şi complexe. Destinul ofiţerilor era strîns legat de cel al monarhului. Ceea ce Le Tielieu a început, fiul său, Marchizul de Luvuas  a continuat. Ajutată de priceperea şi îndîrjirea unor oameni cu pricepere Franţa a intrat în posesia unei armate dintre cele mai mari şi mai bine pregătite, armata ce era capabilă să urce pe scara dominaţiei în Europa. Franţa a dus o politică colonială continuă.

Datorită  pericolului ce l-a reprezentat pentru Franţa invazia Uniunii Catolice armata naţionala a suferit mari transformări definitivîndu-se şi o legislaţie în favoarea ei.

         În Noiembrie 1643 prin Tratatul de la Alba Iulia dintre Franţa, Suedia şi Transilvania, principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi I intră în război împotriva imperialilor începând operaţiunile militare în Ungaria Superioară, obţinând victorii. În 1645, suedezii conduşi de generalul Torstenson câştigă bătălia cu imperialii şi ocupă Boemia şi Moravia. Un an mai târziu, suedezii şi francezii fac joncţiunea la Frankfurt, iar Germania de Sud este prădată de francezi.

În luna mai a anului 1643 Franţa învinge armata spaniolă în bătălia de la Rocroi şi în anul 1648 războiul se termină prin tratatul de la Westfalia. Împăratul Sfîntului Imperiu Roman Germanic este constrîns  să semneze tratatul. În tratat  Dinastia Habsburgilor se obliga sa accepte ca statele germanice din Sfintul Imperiu se guvernează intr-un mod încă mai independent decît înainte de războiul de 30 de ani.

Războiul a fost devastator pentru toate ţările implicate. În acel moment părea imposibil ca armatele franceze să elibereze teritoriile ocupate. În acea perioadă au avut loc multe acte de eroism care au întărit moralul şi poziţia trupelor franceze. Astfel putem exemplifica cazul Turenne, care cu un număr foarte mic de ostaşi a cucerit o fortăreaţă foarte bine apărata la Lamot de trupele mult mai numeroase ale armatei imperiale. Pentru aceasta acţiune i s-a acordat gradul de maior-general.

În Germania, formarea naţiunii a întârziat faţă de alte părţi ale apusului Europei, deoarece existau vreo 400-500 de state mari şi mici, adeseori foarte mici. Această fărâmiţare politică a fost statornicită de către „păcile din Westfalia”, prin care războiul a luat sfârşit în 1648. A fost slăbită autoritatea Imperiului asupra micilor state care, încă din Evul Mediu, aveau tradiţii şi instituţii proprii. Dinastia din care de două sute de ani se alegeau împăraţii, Habsburgii, fiind împiedicată să de a Germaniei forma unei monarhii absolute, a manifestat această tendinţă numai în Austria şi în celelalte provincii unde domnea direct. De atunci, a început să se despartă istoria austriacă de cea a Germaniei, unde protestanţii au primit libertatea religioasă pentru care luptaseră. În schimb, acolo unde Habsburgii erau stăpâni, s-a impus catolicismul cel mai intolerant[19].

Opera distrugătoare a războiului a adus Germaniei îndelungate suferinţe şi i-a schimbat, parţial, harta politică. A asigurat cultelor protestante libertatea pe care Habsburgii le-o refuzau, dar a stors de vlagă ţara şi a creat trei poli de concentrare a forţelor pentru viitor: Austria, Bavaria şi Brandenburg-Prusia.

 

2.3. Consecinţele războiului de 30 de ani

 

Părţile beligerante s-au întrunit în ziua de 20 aprilie 1648 în Congresul de pace. Au participat ple­nipotenţiari importanţi: cei ai regelui Franţei, ai Sue­diei, Danemarcei, Spaniei, Olandei, ai Papei, Re­publicii Veneţia, ca şi ai principilor germani. Deoarece suedezii doreau să fie puşi pe picior de egalitate cu aliaţii lor francezi, pentru a evita dificultăţile, discuţi­ile s-au purtat concomitent în două oraşe - Münster şi Osnabrück (la o distanţă de 40 km).

Francezii şi-au prezentat cererile lor în limba franceză, şi nu în latină, cum se obişnuia pînă atunci. Din acest moment franceza a înlocuit latina ca limbă diplomatică. Tratatele au fost semnate si­multan în cele două localităţi, în ziua de 24 octom­brie 1648. Durata neaşteptat de mare a tratativelor s-a datorat încetinelii comunicării între ambasadori şi suveranii lor, cauzată de mulţimea statelor intere­sate, precum şi de complexitatea problemelor ce trebuiau rezolvate.

Pacea din Westfalia, congres internaţional, în care s-au întrunit pentru prima oară reprezentanţii majorităţii ţărilor europene, a reglementat trei pro­bleme: a) problema religioasă germană: b) organi­zarea politică germană; c) pacea europeană[20].

Din punct de vedere religios, Pacea Westfalică a recunoscut existenţa calvinismului alături de luteranism în Germania; a menţinut dreptul principilor de a-şi impune religia supuşilor lor; credincioşii au obţinut libertatea de a emigra fără să-şi piardă bu­nurile. Principilor protestanţi li s-a recunoscut libertatea religioasă. Coroana imperială a rămas electivă.

Tratatul de pace a consfinţit astfel înfrîngerea Imperiului Romano-German. Recunoscînd liber­tatea cultului protestant şi calvin şi dreptul celor două confesiuni de a avea locuri în Dieta imperială, împăratul a fost nevoit să accepte creşterea inde­pendenţei principilor protestanţi, ceea ce va accentua fărîmiţarea politică a imperiului, datorită consti­tuirii anarhice a Germaniei. Electorii şi-au cîştigat practic independenţa absolută în electoratele lor, împăratul neputînd interveni sub nici un pretext. Dieta a fost proclamată suverană în probleme ca: războiul, impozitele, armata. Astfel imperiul nu mai era decît un nume, iar împăratul nu mai era decît un titlu în van.

Modificări teritoriale importante au fost operate atît în favoarea electorului de Bavaria, care păstra înaltul Palatinat, cît şi a electorului de Brandenburg, care a primit Episcopatul Pomeranii Orientale, pe Oder, Arhiepiscopia de Magdeburg şi episcopatele de Halberstadt (pe Elba) şi de Minden (pe Weser). Aceste teritorii au constituit punctul de plecare al puterii prusiene. Constituţia germană era pusă sub garanţia tuturor puterilor semnatare ale tratatului. Franţa şi Suedia au obţinut dreptul legal de a inter­veni în afacerile interne ale imperiului. în sfîrşit, Pacea din Westfalia a reglementat „satisfacţiile Coroanelor", adică despăgubirile de război cerute de Franţa şi de Suedia. Suedia a obţinut gurile Weserului cu Arhiepiscopia de Bremen şi Episcopatul de Verden, gurile Oderului cu Pomerania Occidentală şi Stettin, adică ţărmul german al Balticii. Regele Suediei, pentru posesiunile germa­ne, putea să fie prezent în Dieta germană, în colegiul principilor şi în colegiul oraşelor.

Pacea din 1648 a stabilit un nou echilibru politic în Europa. Franţa a obţinut supremaţia politi­că pe continent, precum şi o parte din Alsacia. Spania, înfrîntă în război, a decăzut ca mare putere europeană, dar a continuat să stăpînească un întins imperiu colonial.

Olanda şi Elveţia au fost recunoscute ca state independente. Suedia a obţinut o parte din litoralul de nord al Germaniei: Pomerania Occidentală, gurile Oderului, Wismar, Bremen, Verden. Marea Baltică era controlată de suedezi, devenind, de fapt, „un lac suedez".

Italia şi-a menţinut fărîmiţarea politică: în nord -ducatele Savoia, Milano, Toscana, Republica Vene­ţia şi Genova; în centru - Statul Papal, în sud - Re­gatul Neapolelui şi al Siciliei.

Războiul de 30 de ani a dus la perfecţionarea tehnicii militare, la dispariţia armatelor de mercenari şi la apariţia armatelor naţionale.

Pacea a stabilit în Europa ceea ce s-a numit ulterior echilibru european, adică o repartizare a forţelor, astfel încît nici un stat să nu ameninţe inde­pendenţa celuilalt.

Menţinerea tratatelor încheiate între beligeranţi în urma păcii va constitui preocuparea majoră a oamenilor politici europeni şi în special a celor francezi pînă la Revoluţia din 1789.

Din punctul de vedere al conceptului modern de politică internaţională, Tratatul din Westphalia este important prin stabilirea a două principii de bază ale relaţiilor dintre state şi anume suveranitatea naţională şi securitatea colectivă¹⁰, întrucît ambele constituie fundamente ale actualei politici mondiale. Cel dintîi însemna că de acum încolo statele erau stăpîne depline pe viaţa lor internă, că nu exista nici o autoritate (fiind vizată întîi de toate papa­litatea, bineînţeles) căreia i s-ar fi putut recu­noaşte dreptul de a interveni în treburile lăun­trice ale vreunei ţări. Cel de-al doilea stabileşte că, dacă un stat declanşează o agresiune îm­potriva altui stat, celelalte state vor depune efor­turi comune pentru descurajarea sau anularea agresiunii şi restabilirea status quo-ului[21].

     Pacea din Westphalia constituie un punct de cotitură în evoluţia generală ulterioară a Euro­pei, în special în procesul de constituire a statului-naţiune. Revendicarea legitimităţii puterii de la surse laice şi nu de la autoritate divină a creat premise pentru apariţia în viitor a guver­nului constituţional. Anglia sub conducerea lui Cromwell se angajase în acest proces şi reuşise să instaureze un astfel de regim îndată după terminarea războiului, în care ea, tocmai din această cauză, a fost nevoită să se implice mai puţin. Războiul de treizeci de ani fost extrem de costisitor, şi asta i-a determinat pe suverani să elaboreze un mecanism cît mai eficace pentru controlul şi exploatarea resurselor naţionale, inclusiv pentru punerea la punct a unui sistem fiscal care să nu piardă din vedere nimic şi pe nimeni. Asta nu se putea realiza fără un aparat birocratic foarte bine organizat. În paralel, dezvoltarea comerţului şi industriei, cooperarea liberă a celor mai variate instituţii publice lucrative, cum erau băncile, ghildiile, breslele, aveau efecte favorabile asupra creşterii economice şi militare.

 Relaţiile sociale deveneau tot mai complexe, ceea ce făcea ca vechiul aparat administrativ de pe lîngă curţile princiare să nu le mai poată ţine sub control. În consecinţă, gestionarea treburilor publice începe să treacă de la rege la guvern. În acest context, sînt instructive observaţiile lui I.Wallerstein care demonstrează că chiar şi absolutismul care a existat după Războiul de treizeci de ani nu viza de fapt persoana regelui, ci statul întărit, „statalitatea"[22]. Pacea westphaliană, oricît de importantă va fi fost, nu a avut însă numai urmări pozitive.

Ea a generat o serie de mari contradicţii între statele europene: între Spania şi Franţa, între Suedia şi Danemarca, între Suedia şi Rusia, între Austria, de o parte, şi învingătorii ei, pe de altă parte, între Austria şi principatele ieşite din componenţa sa. Indirect, ea a acutizat relaţiile interstatale în Europa de sud-est după înfrîngerea în 1683 a turcilor sub zidurile Vienei şi începutul expansiuni Austriei în Balcani[23]. Uneori, consolidarea suveranităţii statelor naţionale, ca urmare a războiului, a avut neaşteptate efecte negative. Astfel, interzicerea în 1685 de către Ludovic al XIV-lea a cultului protestant în Franţa a provocat o apropiere a hughenoţilor de Anglia şi Olanda şi deschiderea ostilităţilor între acestea şi Franţa, care nu se vor stinge decît (şi atunci incomplet) prin Tratatul de la Utrecht din 1713¹³. Dar cel mai mare antagonism va fi acela dintre Franţa victorioasă şi Germania fărîmiţată prin tratatul de pace, şi această confruntare va deveni în secolele următoare una din sursele principale ale unora dintre cele mai mari războaie, inclusiv ale celor două conflagraţii mondiale din secolul XX. Totodată, suveranitatea naţională şi securitatea colectivă fondate pe tratatul de pace din Westphalia, s-au dovedit a nu fi atît de operante cum se aştepta. În fapt s-a consacrat foarte repede că cele două principii erau contradictorii. Recu­noaşterea dreptului la suveranitate naţională a unui stat înseamnă să consimţi că statul respectiv, în relaţiile sale cu alte state, este în drept să-şi urmărească propriile sale interese. Interesele statelor coincid arareori; de regulă, ele sînt divergente, ceea ce generează şi întreţine un climat politic conflictual. Mai mult, cînd două ţări se află în război, celelalte se vor afla de partea aceleia care le poate fi de mai mult folos, iar asta înseamnă că, realmente, ele nu se vor grăbi să aplaneze conflictul, decît numai atunci şi în măsura în care vor fi satisfăcute propriile lor interese. Din acest unghi de vedere, tratatul din Westphalia nu se deosebeşte cu nimic esenţial de oricare alt tratat internaţional din epoca modernă, ceea ce subliniază indiscutabila lui importanţă instructivă.

Congresul de pace din Westfalia (1643-1648), de la Münster şi Osnabrück (Westfalia), sunt primele congrese diplomatice în adevăratul sens al cuvântului, nu atât datorită formei procedurale, duratei sau caracterului lor de importantă solemnitate, ci mai ales datorită negocierilor multilaterale şi simultane, acordul tradus prin texte şi inaugurarea unei păci durabile. Pacea a consacrat teoria echilibrului puterilor, viaţa internaţională intrând sub imperiul unor noi legi politice, care, cu unele întreruperi vor domina popoarele până la apariţia legii naţiunilor. Se poate deci afirma că: faţă de caracterul mai mult cutumiar al întrevederilor internaţionale se accentuează acum, cu o spontaneitate uimitoare, credinţa în puterea obligatorie a tratatelor de pace, garanţii sigure pentru vremuri mai bune. Mai puţin este recunoscută suveranitatea statelor, caracterul lor independent, cel puţin când este vorba de aspectele lor internaţionale. În schimb, principiul egalităţii statelor ajunge acum la apogeul său.[24]

 

 

        

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CONCLUZII

În perioada 1618-1648 Europa a fost răvăşită de ceea ce s-a numit ulterior "Razboiul de 30 de ani". Nu a fost vorba doar despre un razboi, ci de un şir de conflicte care a început cu revolta protestanţilor din Boemia contra Împăratului de Habsburg (1618-1629). Imperiul se va afla în următorii ani în stare de beligeranţă cu Danemarca (1625-1629), Suedia (1630-1635) şi Franta (1636-1648). Ce se poate de reţinut finalmente din acest război este faptul că a fost un razboi de 30 de ani între catolici şi protestanţi pentru reaşezarea echilibrului de putere în Europa Continentală.

Printre urmările Războiului de 30 de ani putem prezenta pe următoarele:

1. Germania este înfrântă şi fărmiţată politic. Fiecare principat având propriile lui legi, iar autoritatea împăratului se manifestă, doar asupra propriilor lui teritorii.
2. Franţa câştigă poziţia dominantă pe continentul European şi îşi anexează disputatele provincii Alsacia si Lorena.
3. Se produce ascensiunea la statutul de mare putere al Suediei, care pentru aproape 100 de ani domină Nordul Europei şi face din Marea Baltică un lac suedez.
4. Se dă libertate de cult tuturor protestanţilor din toate pricipatele germane şi care de fapt au primit libertatea religioasă pentru care au luptat.

Tratatul de la Westphalia a stabilit în Europa ceea ce s-a numit ulterior echilibru european, adică o repartizare a forţelor, astfel încît nici un stat să nu ameninţe inde­pendenţa celuilalt.

În final trebuie de accentuat că Tratatul din Westphalia a stabilit două principii de bază ale relaţiilor dintre state şi anume suveranitatea naţională şi securitatea colectivă, întrucît ambele constituie fundamente ale actualei politici mondiale.

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

2. Andrei Pippidi, Monica Dvorski, Ioan Grosu, Istorie, clasa a VI-a, Ed. Corint, 2001;
3. Bloch, Marc. Societatea feudală. I-II, Cluj: Ed. Dacia, 1998.
4. Braudel, Fernand. Gramatica civilizaţiilor. 1-2, Bucureşti: Ed. Meridiane, 1994.
5. Drîmba, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei. 1-10, Bucureşti: Ed. Saeculum I. O./Vestala, 1998.
6. Carpentier, Jean; Lebrun, Francois (coord.). Istoria Europei. Bucureşti: Ed. Humanitas, 1997.
7. Berstein, Serge; Milza Pierre. Istoria Europei. I-III, Iaşi: Institutul European, 1995-1997.
8. Hendrik Willem. Istoria omenirii, Bucureşti: Ed. Venus, 1991.
9. McNeall, William. Ascensiunea Occidentului,. Chişinău, Ed. Arc, 2000.
10. Murgescu, Bogdan (coord.)- Istoria lumii în texte. De la începuturi până în zilele noastre, Bucureşti, 1999.
11. Febvre, Lucien. Problema necredinţei în Evul Mediu. Religia lui Rabiáis. 1-2, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1997.
12. Graham Darby, Războiul de Treizeci de Ani, Ed. All, 2005;
13. Huizinga, Johan. Amurgul Evului Mediu, Bucureşti, 1992.
14. Le Goff, Jacques. (coord.) Omul medieval, Iaşi: Ed. Polirom, 1999.
15. Le Goff, Jacques. Civilizaţia occidentului medieval, Eiicureşti: Ed. Academiei, 1967.
16. Marou, Henri - Irenne. Biserica în Antichitatea târzie şi Evul Mediu timpuriu, Bucureşti, 1999.
17. Delumeau J., Civilizaţia Renaşterii, Buc., vol. I, 1995.
18. Keith Randell, Luther şi Reforma în Germania 1517-1555, Bucureşti, 2002.
19. Idem, Jean Calvin şi Reforma târzie, Bucureşti, 1998.
20. Idem, Reforma Catolică şi Contrareforma, Bucureşti, 2001.
21. Lucien Febvre, Martin Luther, un destin, Bucureşti, 2001.
22. Horia C. Matei (şi alţii). Enciclopedia statelor lumii, Bucureşti, 2004.
23. Concepte şi metodologii în studiul relaţiilor internaţionale, Iaşi, 1998.
24. Kissinger Henry. Diplomaţia, Bucureşti, Editura ALL, 1998.

 

 

[1] Bloch, Marc. Societatea feudală. Voi. I-II, Cluj: Ed. Dacia, 1998, p. 178

 

[2] Lucien Febvre, Martin Luther, un destin, Bucureşti, 2001, p. 34

 

[3] Ibidem, p. 98

[4] Delumeau J., Civilizaţia Renaşterii, Buc., vol. I, 1995, p. 90

[5] Ibidem, p.102

[6] Berstein, Serge; Milza Pierre. Istoria Europei. Voi. I-III, Iaşi: Institutul European, 1995-1997, p. 112

 

[7] Ibidem, p.115

[8] Drîmba, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei. Voi. 3, Bucureşti: Ed. Saeculum I. O./Vestala, 1998, p. 89

 

[9] Le Goff, Jacques. Civilizaţia occidentului medieval, Eiicureşti: Ed. Academiei, 1967, p. 88

 

[10] Ibidem, p. 155

[11] Bloch, Marc. Societatea feudală. Voi. I-II, Cluj: Ed. Dacia, 1998, p. 178

[12] Graham Darby, Războiul de Treizeci de Ani, Ed. All, 2005, p. 117

 

[13] Geiss I. Istoria lumii. Din preistorie pînă la anul 2000. – Buc.: 2002, p. 28

[14] Wallerstein I. Sistemul mondial modern. Vol. 1. – Buc.: 1996, p. 281

[15] http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_de_Treizeci_de_Ani

[16] Graham Darby, op.cit. p. 89

[17] Ibidem, p. 95

[18] Horia C. Matei (şi alţii). Enciclopedia statelor lumii, Bucureşti, 2004, p. 229

 

[19] Andrei Pippidi, Monica Dvorski, Ioan Grosu, Istorie, clasa a VI-a, Ed. Corint, 2001, p. 134

 

[20] http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_de_Treizeci_de_Ani

 

[21] Ibidem

[22] Wallerstein I. op. cit. p. 216

[23] Compagnon A. Spiritul Europei. Date şi locuri. Vol. 1. Iaşi: 2002, p. 115

[24] Vezi C. Lupu, Istoria relaţiilor internaţionale, Vol. I, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2003, p. 15-17.