Pin It

Franţa. O dată cu înrăutăţirea situaţiei socio-economice la

9                                                     >                      >

mijlocul deceniului al patrulea, nemulţumirile au crescut. Regele l­a destituit pe Guizot, care decretase anterior restricţionarea organizării demonstraţiilor publice, însă acţiunile de masă au continuat. Ludovic a trimis trupe ca să disperseze mulţimea. Violenţa represiunii a transformat protestul într-o revoluţie republicană. Unităţile militare au dovedit o simpatie crescândă faţă de revoluţionari, astfel încât rebelii au dispus de suficiente forţe pentru a cuceri Parisul. Ludovic Filip şi Guizot s-au refugiat în Anglia. Astfel, primul rege burghez al ţării a devenit şi ultimul ei monarh.

Revoluţionarii s-au reunit în grabă, proclamând Franţa pentru a doua oară republică şi numind un guvern provizoriu. Această organizaţie politică provizorie decreta dreptul tuturor bărbaţilor adulţi de a vota alegerea unei adunări constituante care să formeze guvernul permanent - ca răspuns la cererea micii burghezii şi a muncitorimii de a primi drept de vot. Tot ca o recompensă acordată muncitorilor, conducerea provizorie recunoştea oficial dreptul la muncă al fiecărui cetăţean.

În noiembrie 1848, când adunarea a prezentat constituţia celei de a doua Republici, prevederile ei atestau accederea la putere a întregii burghezii, nu numai a membrilor bogaţi ai clasei mijlocii. Totodată, constituţia garanta dreptul la vot pentru toţi bărbaţii adulţi, stabilea un parlament unicameral, un executiv cu puteri sporite şi asigura protecţia absolută a dreptului de proprietate. Constituţia mai stipula şi alte drepturi individuale de factură liberală, în schimb respingea ideea garantării dreptului la muncă. Austria. Vestea triumfului obţinut de revoluţionarii francezi în februarie 1848 i-a determinat pe supuşii liberali şi naţionaliştii din cadrul Imperiului habsburgic să treacă la fapte.

Într-un discurs ţinut la Budapesta (3 martie), Lajos Kossuth i-a chemat pe maghiari să i se alăture în lupta pentru un guvern liberal şi pentru restrângerea controlului austriac asupra ţării lor. Zece zile mai târziu, demonstranţii au înfruntat parlamentul imperial din Viena, cerând înfăptuirea de reforme. Încercarea armatei de a împrăştia protestatarii a produs învălmăşeală pe străzi. Împăratul a fost cuprins de teamă şi a retras sprijinul acordat lui Metternich. Cancelarul şi-a dat demisia şi s-a grăbit să se refugieze în Anglia, punând capăt unei lupte antirevoluţionare de patruzeci de ani. În continuare, împăratul Ferdinand de Habsburg a declarat că va accepta toate cererile populaţiei austriece.

Forţele naţional-liberale din Ungaria, conduse de Kossuth, au profitat de ocazie. Ele au elaborat “Legile din martie”, care proclamau sfârşitul imixtiunii austriece în sistemul de guvernare din Ungaria, deşi împăratul continua să-şi păstreze titlul de monarh al ţării. Aceste legi prevedeau crearea unui parlament reprezentativ al Ungariei, promiteau alegeri democratice, aboleau şerbia şi privilegiile aristocratice şi instituiau libertatea presei. La începutul lunii aprilie, cehii din Boemia habsburgică au obţinut de la Ferdinand unele concesii referitoare la crearea unor condiţii asemănătoare celor din Ungaria.

Printre promisiunile făcute în martie de împărat supuşilor săi austrieci se număra şi promulgarea unei noi constituţii care să le satisfacă aşteptările, Totuşi, la 25 aprilie, Ferdinand a impus propria constituţie. Aceasta garanta existenţa unui parlament reprezentativ, a unui guvern responsabil şi a dreptului de vot pentru toţi bărbaţii adulţi. Împăratul făcuse însă prea puţine concesii ca să-i înduplece pe liberalii austrieci. Starea de revoltă s­a perpetuat şi, în cele din urmă, în luna mai împăratul a părăsit Viena, refugiindu-se în ambianţa mai calmă din Innsbruck. Revoluţionarii au preluat puterea şi, în iulie, au decretat desfiinţarea tuturor obligaţiilor ţărănimii faţă de nobili.

Până în mai 1848, revoluţionarii din Ungaria, Boemia şi Austria au obţinut victorii separate, dar cum nu formau un front unit împotriva guvernării imperiale habsburgice, învingătorii au pierdut curând puterea politică. În iunie, armatele imperiale au atacat Praga, unde i-au înfrânt pe rebeli. În octombrie, trupele imperiale recuceresc Viena. Astfel, naţionaliştii unguri au rămas singuri în confruntarea cu forţele habsburgice. Mai mult, ei au fost lipsiţi de aportul revoluţionar al românilor din Transilvania, preţioşi aliaţi în lupta contra unui adversar comun.

Înainte de sfârşitul anului 1848, împăratul Ferdinand, ale cărui puteri fuseseră mult diminuate, a cedat tronul în favoarea nepotului său, Franz Joseph (1848-1916). Tânărul monarh s-a aliat cu succesorul lui Metternich, prinţul Felix von Schwarzenberg, iniţiind o nouă campanie antirevoluăionară. El a anulat libertăţile acordate de către Ferdinand Ungariei şi a trimis un corp expediţionar. Ungaria a respins atacul, rezistând până în momentul în care ţarul Nicolae I a trimis o armată numeroasă în sprijinul împăratului austriac. La mijlocul anului 1849, Franz Joseph avea puteri depline asupra bătrânului imperiu central-european. Germania. Căderea monarhiei franceze în februarie 1848 a dus la accentuarea stării de spirit revoluţionare în Germania. La mijlocul lunii martie, liberalii prusaci i-au cerut lui Frederick Wilhelm al IV-lea (1840-1861) să reformeze statul în conformitate cu propriile lor principii. Monarhul nu a făcut nici o concesie, astfel că Berlinul a fost zguduit de un val de demonstraţii. Afectat de haosul creat, Frederick Wilelm a cedat, făgăduind să convoace o adunare constituantă. În lunile martie şi aprilie conducătorii altor principate germane au acordat, la rândul lor, drepturi liberale garantate prin constituţie.

Liberalizarea guvernării a dat satisfacţie majorităţii reformiştilor germani, dar atâta vreme cât nu obţinuseră unitatea naţională nu-şi atinseseră în totalitate scopurile. Atmosfera revoluţionară a anului 1848 i-a impulsionat pe naţionalişti în adoptarea unor iniţiative spectaculoase. Un grup de reformişti fără statut legal s-a întrunit la Heidelberg, unde a elaborat proiectul unei adunări extraordinare care să decidă direcţia de acţiune. Ei au decretat că toţi bărbaţii adulţi din Confederaţia Germană îşi puteau alege reprezentanţii în acest organism naţional. Adunarea, constituită din 830 de deputaţi, majoritatea aparţinând burgheziei s-a întrunit la Frankfurt, pe 18 mai 1848. În disputa dintre susţinătorii Germaniei Mari (Grossdeutsch), care urma să includă toate teritoriile germane habsburgice, şi cei ai Germaniei Mici (Kleindeutsch), care excludea o parte sau chiar toate aceste teritorii, au câştigat, în cele din urmă, adepţii celei de-a doua variante.

În mai 1848, Frederich Wilhelm al IV-lea şi-a respectat promisiunea de a convoca delegaţii pentru elaborarea unei constituţii prusace. Cu toate acestea, în toamnă, regele Prusiei a trecut din nou la represiune şi adunarea s-a dizolvat în decembrie, fără să fi definitivat textul constituţiei. Apoi, Frederich Wilhelm a oferit Prusiei o constituţie monarhistă, agrementată cu unele prevederi liberale. De asemenea, el a folosit forţa armată pentru a impune anularea majorităţii drepturilor liberale câştigate în alte state germane.

În martie 1849, Adunarea de la Frankfurt şi-a definitivat proiectul de constituire a unui stat german din care era exclusă Austria. Delegaţii au convenit să instituie o monarhie constituţională, cu un parlament ales de toţi bărbaţii adulţi. Apoi, în ciuda recentei atitudini antireformiste a monarhului prusac, delegaţii l-au invitat să devină “împărat al germanilor”. Dar Frederich Wilhelm a refuzat să primească această “coroană culeasă de prin şanţuri”.

Adunarea s-a dizolvat, iar eforturile ei de a unifica Germania s-au soldat cu un eşec.

Ţările Române. Revoluţia de la 1848, se încadrează în curentul de renaştere şi modernizare început după 1821. Paşoptiştii s-au considerat legatarii moştenirii lui Tudor Vladimirescu şi a cărvunarilor, ale căror scrieri le-au scos din uitare şi ale căror idei şi le-au însuşit.

Dar pentru a exploda însă, frământările revoluţionare aveau nevoie de un cadru internaţional favorabil. De aceea, căderea lui Ludovic Filip şi proclamarea republicii a fost salutată cu entuziasm de grupul românilor aflaţi la Paris. La 8/21 martie, moldovenii şi muntenii au hotărât pornirea simultană a revoluţiei în ambele principate.

La Iaşi, revoluţionarii au crezut în posibilitatea victoriei pe cale paşnică. Astfel, în 27 martie/8 aprilie, peste o mie de persoane s-au adunat la hotelul Petersburg adoptând o petiţie în 35 de puncte pe care au înaintat-o domnitorului. Cererile erau, în esenţă, destul de moderate. Totuşi, Mihail Sturza a ales varianta reprimării mişcării, astfel încât, prea grăbit pornită, prea puţin pregătită, revoluţia ieşeană - dacă se poate vorbi despre aşa ceva - nu a durat decât câteva zile.

În Ţara Românească revoluţionarii au fost mai bine organizaţi, reuşind să pună mâna pe putere în iunie şi s-o menţină până la invazia ruso-turcă din septembrie. Proclamaţia de la Islaz (9/22 iunie), punctul de pornire al revoluţiei muntene, a fost prezentată domnului care a acceptat-o, încuviinţând şi formarea unui guvern provizoriu. Peste două zile, acesta părăsea în ascuns ţara. Proclamaţia, o adevărată “constituţie”, cuprindea 22 de articole, cele mai multe aflate de multă vreme în programele politice: independenţă administrativă şi legislativă faţă de Poartă, egalitatea în drepturi, adunare generală reprezentativă, domn şi miniştri responsabili, libertatea tiparului, gardă naţională, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, desfiinţarea rangurilor boiereşti, emanciparea israeliţilor. Cele mai multe dintre aceste prevederi au fost puse imediat în practică. S-au pregătit, de asemenea, alegerile pentru noua adunare constituantă. Au început, la fel, discuţiile pe marginea reformei agrare, discuţii îndelungate, aprinse şi sterile. Primejdiile externe deveneau însă din ce în ce mai evidente. La sfârşitul lunii iulie, trupe otomane trecuseră Dunărea sub comanda lui Suleiman-paşa şi se încartiruiseră la Giurgiu, iar ţarul îşi făcuse cunoscută, printr-o circulară adresată cabinetelor europene, nemulţumirea pentru cursul prea liberal pe care îl luaseră evenimentele din Ţara Românească. Astfel, la 13/26 septembrie, trupele lui Fuad-paşa intrau în Bucureşti, înfrângând scurta opoziţie a detaşamentului de pompieri de la Dealul Spirii, iar peste două zile îşi făceau intrarea în capitală şi cazacii generalului Luders.

Autocraţiile vecine puneau, în acest mod, capăt prin forţă şi contrar legilor fundamentale ale ţării, experimentului de liberalizare muntean, prea apropiat de graniţele lor pentru a putea fi tolerat.