În prima perioadă a epocii moderne, Europa este prin excelenţă un continent monarhic. Republicile sunt puţine şi, cu excepţia Provinciilor Unite şi a Confederaţiei Elveţiene, de mică însemnătate. În fruntea marii majorităţi a statelor europene, în fruntea ierarhiei instituţionale se află monarhii. Aceştia moştenesc titluri mai vechi, preluate din Evul Mediu, dar prerogativele lor devin mai importante.
Există şi excepţii; conducătorul Sfântului Imperiu German de Naţiune Germanică rămâne împăratul, dar atribuţiile sale după Congresele din Westfalia sunt foarte limitate. Principii numeroaselor state şi stătuleţe germane, peste 360 (“câte zile sunt într-un an” după cum spuneau cu amară autoironie germanii) sunt aproape independenţi. Chiar şi Dieta Imperială este în esenţă nu un parlament ci un congres al ambasadorilor.
În vecinătate, Polonia este un caz asemănător. Oficial ea este chiar o republică, având în frunte un rege “numit şi ales”. La fiecare alegere a sa, Dieta Poloneză (Seimul) îi impunea anumite reduceri ale prerogativelor. Dealtfel, nici Dieta nu era un organ eficient, principala sa regulă fiind liberum veto, în conformitate cu care opoziţia unui singur membru al ei ducea la neadoptarea unei hotărâri.
În restul Europei, inclusiv în diferitele state germane, autoritatea Principelui era deosebit de mare. Ea era despotică în cadrul imperiului otoman de sorginte asiatică. Era, de asemenea, foarte puternică în imperiul rus şi stat de esenţă euro-asiatică, condus de un ţar autocrat.
Întărirea puterii monarhice este evidentă în statele centrale şi vest europene. Procesul de centralizare întreprins de monarhi pentru a reduce prerogativele vasalilor a fost încununat prin impunerea unei monarhii absolutiste. Modelul a fost oferit de Spania şi a devenit clasic în Franţa. Expresia cea mai clară o reprezintă declaraţia lui Ludovic al XIV-lea “statul sunt eu” (L’Etat c’est moi). Absolutismul nu a fost la fel de accentuat în toate celelalte state, el rămânând însă vizibil.
Pentru o perioadă de reorganizare modernă a instituţiilor, economiei şi culturii centralizarea absolutistă a prezentat importante avantaje prin reunirea energiilor din cadrul unui stat care, în anumite cazuri (Franţa, Spania, Anglia) este un stat-naţiune. A prezentat însă şi dezavantaje ţinând de dorinţa unor suverani de a concentra şi de a rezolva toate problemele de stat, cazurile cele mai ilustrative fiind Filip al II-lea în Spania şi Ludovic al XIV-lea în Franţa.
Monarhia absolută a constituit o etapă importantă în modernizarea societăţilor europene. Treptat însă chiar monarhii au ajuns la concluzia necesităţii schimbării esenţei guvernării. Această schimbare a fost impulsionată de gândirea raţionalistă, mai ales din Franţa. Cel care a expus-o cel mai limpede a fost Voltaire. Reluând o mai veche idee, după care regele ar trebui să fie filosof sau filosoful să fie rege, gânditorul francez a ajuns la ideea despotismului luminat. Conform acestei teorii, bazată în parte pe experienţa domniilor lui Ludovic al XIV-lea în Franţa şi a lui Petru cel Mare în Rusia (cărora le-a consacrat două importante lucrări), el a venit cu ideea că cea mai bună guvernare este aceea a unui rege înţelept, avându-i ca sfetnici pe filosofi. A încercat el însuşi să-şi pună în practică ideea, fiind un timp colaborator apropiat al lui Frederic al II-lea al Prusiei.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea “despotismul luminat” este o realitate a celei mai mari părţi din Europa. Se întâlneşte din Rusia până în Portugalia, din Scandinavia până în Statele italiene. Adoptarea sa este legată de dorinţa suveranilor de a oferi supuşilor anumite înlesniri care să prevină mişcările de rezistenţă ale acestora. S-au luat pretutindeni măsuri pentru atenuarea servituţilor ţăranilor, marea majoritate a locuitorilor Europei de atunci, pentru dezvoltarea industriei, comerţului, ca şi a difuziunii culturii.
Despotismul luminat, având şi anumite trăsături comune, se înfăţişează ca un fenomen cu manifestări specifice în funcţie de situaţia concretă din fiecare stat. Reformele întreprinse de diferiţi monarhi - cei mai reprezentativi fiind Iosif al II-lea în Imperiul Habsburgic, Frederic al II-lea în Prusia şi Ecaterina a II-a în Rusia, pornesc invariabil de la specificul ţării pe care o conduc, ca şi de la acela al instituţiei monarhice respective. Reformarea instituţiilor, îmbunătăţirea situaţiei social-economice sunt astfel concepute încât să nu atenueze două elemente fundamentale ale absolutismului: autoritatea monarhului şi puterea militară. Oricât de “luminaţi” ar fi monarhii rămân în primul rând despoţi.
Faptul a fost limpede dezvăluit odată cu izbucnirea Revoluţiei Franceze. Marea majoritate a reformelor în spiritul despotismului luminat au fost abolite.
S-a putut vorbi despre un despotism luminat şi după acest moment, după cum fenomenul a putut fi considerat ca extinzându-se şi în afara continentului. Reformele Tanzimatului în Imperiul Otoman sau cele ale lui Alexandru Ioan Cuza au fost uneori considerate ca dovezi ale absolutismului luminat. În primul caz însă este vorba de încercarea de a remedia, prin mijloace europene, defectele unei monarhii de esenţă asiatică, în cel de al doilea de înfăptuirea unui program stabilit în timpul unei revoluţii. În afara Europei, s-a vorbit printre altele de despoţii luminaţi din China secolului al XVIII-lea. Aceştia însă, dând impulsuri importante dezvoltării culturii, economiei, instituţiilor, fiind de origine manciuriană, au pornit de la vechile sisteme etico- religioase chineze, în primul rând de la confucianism. Despotismul luminat constituie prin excelenţă o realitate a Europei din a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea