Când Elisabeta urcă pe tron în 1558 regatul său nu mai era o putere în Europa. Spre norocul ei rivalitatea franco-spaniolă la împiedicat pe Filip II să atace Anglia până în clipa în care aceasta a devenit suficient de puternică. În lunga sa domnie,
Elisabeta a ştiut cum să reia politica absolutistă de unde o lăsase Henric VIII, făcându-se în acelaşi timp iubită de supuşi
- ceea ce tatăl ei nu a reuşit. Marile personalităţi care i s-au alăturat în administrarea afacerilor Angliei - Cecil,
Walshingham, Drake - nu au putut niciodată umbri figura autoritară a reginei. Când o delegaţie a Parlamentului a încercat să insiste în problema succesiunii, ea şi-a afirmat astfel poziţia politică:
Deşi sunt o femeie am un curaj tot atât de potrivit pentru răspunderea locului meu pe cât l-a avut şi tatăl meu. Sunt regina voastră unsă. Nu voi fi niciodată constrânsă prin violenţă să fac vreun lucru.
În acest spirit a impus Elisabeta adoptarea celor 39 de articole formând baza dogmatică a anglicanismului ca religie erastică (1563); iar când 7 ani mai târziu fu excomunicată de suveranul pontif care trimise misionari iezuiţi în Insulele britanice, Elisabeta declanşă o severă persecuţie împotriva catolicilor, în special a celor irlandezi; dar nu în calitate de eretici, ci de trădători. Pe plan social, domnia ei s-a sprijinit pe mica nobilime de ţară (squires), educată şi relativ înstărită, care tindea să acapareze administraţia regatului. În economie, Elisabeta a fost creatoarea puterii maritime şi comerciale a angliei, extinzându-se către îndepărtatele pieţe ale Africii, Asiei şi Americilor, pe care negustorii şi corsarii englezi le-au smuls puterilor coloniale catolice. Corsarii erau practic piraţi operând pentru un guvern care le asigura protecţia sa. Cel mai celebru dintre ei, Francis Drake, a făcut înconjurul lumii într-o expediţie împotriva spaniolilor, fiind înnobilat de regină. În acelaşi timp, Elisabeta a încurajat şi navigaţia pur comercială, creând în acest scop companii pe acţiuni.
Pe plan extern dominanta epocii elisabetane a fost perpetua stare de conflict cu Spania. Războiul sa declanşat efectiv în 1588, luând sfârşit abia după moartea reginei; dar singura operaţiune importantă a lui Filip II, tentativa de a invada Anglia în vara lui 1588, sfârşi lamentabil când imensa flotă spaniolă, Invincibila Armada, fu zdrobită în Marea Mânecii şi eşuă pe coastele engleze. O consecinţă indirectă a acestei înfrângeri a fost şansa dată Olandei, ca şi Franţei lui Henric IV, de a rezista în faţa tercios-urilor; în schimb trupele engleze au eşuat în interminabilele
revolte religioase din Irlanda şi în încercările de eliberare a Ţărilor de Jos. Puterea militară, pe care partidul războiului condus de Drake a susţinut-o cu tărie, se dovedi falimentară în tentativele ei ofensive din lipsa unei economii capabile să o susţină. Aceasta a împiedicat transformarea Angliei în Marea Britanie - reunirea Insulelor Britanice într-un singur stat. Henric VIII a supus paşnic Ţara Galilor; în schimb, Irlanda, complet aservită intereselor pieţei engleze, a refuzat să se subordoneze pe plan politic şi religios Londrei. Scoţia, independentă şi la fel de înapoiată economic, a fost şi ea aruncată în anarhie după instaurarea calvinismului în 1559 prin conflictul dintre regina catolică Maria Stuart, apărată de trupele franceze, şi supuşii ei protestanţi animaţi de predicile lui John Knox. In cele din urmă, însăşi Elisabeta, văzând în regina Scoţiei o concurentă periculoasă, o arestă şi o condamnă la moarte (1587). Situaţia a înclinat astfel în favoarea puterii centrale de la Londra când Iacob Stuart, fiul Mariei, urcă pe tronul englez în 1603, unind cele două coroane şi punând în acelaşi timp capăt conflictelor de la frontiera scoţiană.
Pe plan instituţional, Anglia progresase în mod paradoxal pe calea parlamentarismului în ciuda politicii absolutiste a Tudorilor. La 1485 puterea Camerelor era extrem de redusă în raport cu suveranul, urmare a nevoii de autoritate produsă de război. Practic, deşi Tudorii au continuat să convoace regulat Parlamentul, monarhia lor era chiar mai absolută decât cea franceză.
In schimb, tot ei au creat premisele slăbirii autorităţii regale: pentru a reduce costurile guvernării, Coroana a descentralizat administraţia în favoarea nobilimii de ţară - gentry - instituind principul self-government-ului şi a refuzat să ţină o armată permanentă. In lipsa birocraţiei şi forţei militare, suveranii englezi nu aveau deci mijloacele efective de a rezista unui atac al Parlamentului asupra autorităţii lor; iar acesta nu întârzie să se declanşeze sub Stuarţi.