Uniunea Sovietică resimţea nevoia disperată de a trece de la dictatura stalinistă hipercentralizată la un sistem mai potrivit cu necesităţile în schimbare ale unei populaţii dispersate pe un teritoriu extrem de vast. Hruşciov a reuşit să-l demitizeze pe Stalin, însă majoritatea reformelor preconizate de el nu au dat rezultate. Acestea nu au fost bine concepute, nici aplicate cu pricepere.
Atât progresele campaniei de destalinizare, cât şi încercările de reformă au stârnit resentimentele unui mare număr de demnitari ai partidului, care nu doreau decât să pună capăt terorii instaurate de Stalin, menţinând neschimbat tot restul sistemului. Rezultatul umilitor al crizei cubaneze a accentuat opoziţia faţă de Hruşciov şi probabil i-a pecetluit soarta. Prezidiul partidului şi cea mai mare parte a Comitetului Central (grup executiv format din circa 200 membri de frunte ai partidului) au decis să pună capăt “planurilor nechibzuite” ale lui Hruşciov. În 1964 ei l-au obligat pe liderul sovietic să-şi dea demisia.
Conducerea colectivă şi Leonid Brejnev. Noii lideri au debutat ca grup de “conducere colectivă”: un comitet dictatorial condus de Alexei Kosâghin (1904-1980) şi Leonid Brejnev (1906-1982). La începutul anilor ‘70, Brejnev a ocupat o poziţie dominantă, manifestând totuşi o receptivitate mai mare la doleanţele asociaţilor săi decât Hruşciov. În timpul administraţiei Brejnev, viaţa în URSS a devenit mai stabilă sau “stagnantă”, cum aveau să o eticheteze ulterior sovieticii.