Categorie: Istorie
Accesări: 719

Incluse în procesul evoluţiei capitaliste, Ţările române sunt integrate, supuse interdependeţei economice, politice, strategice la nivel european. Ţările române, aşezate în cadrul european, au fost loc de interferenţă a intereselor economice nu numai a imperiilor vecine, ci a marilor puteri. În acest context complicat se desfăşoară acţiunile politice şi lupta naţională a românilor. După 1821 Principatele nu mai sunt doar obiect de dispută, înţelegeri şi compensaţii între Rusia şi Turcia, uneori şi Austria, ci devin mai integrate în echilibrul european. Din 1823, Sfânta Alianţă nu mai poate interveni împotriva mişcărilor revoluţionare (ca în 1821). Colaborând cu Anglia (căreia i se asociază Franţa), Rusia renunţă la amestec în Mediterana, îşi menţine ascendentul în Principate, continuă politica balcanică de presiune asupra Turciei, renunţând temporar la cuceriri, întrucât îi convenea o Turcie slăbită de luptele de eliberare ce-i facilita amestecul şi influenţa. Prin Convenţia de la Akkerman (7 oct. 1826) cu Turcia, care confirma tratatul din 1812, reînnoieşte prevederile hatişerifului din 1802, dispune restituirea raialelor, domn ales pe 7 ani, libertatea comerţului, elaborarea unor regulamente organice. Prin Convenţia de la Londra (6 iulie 1827), Anglia, Franţa, Rusia se angajau să acţioneze în comun în problema orientală. În 1828, Rusia declară, sub mandat european, război Turciei, câştigat de Rusia, iar Tratatul de la Adrianopol (1829) conţine un act separat pentru Principate: Actul osăbit pentru Prinţipaturile Moldova şi Ţara

Românească, ce stipula: graniţa pe talvegul Dunării, desfinţarea raialelor şi alipirea lor la Principate, respectarea drepturilor şi privilegiilor prevăzute pentru Principate în tratatele anterioare, domni pe viaţă cu depline prerogative interne, autonomie administrativă, desfiinţarea obligaţiilor şi furniturilor către Poartă, abolirea monopolului economic, libertatea comerţului, întocmirea regulamentelor organice. Influenţa Rusiei creşte.

Perioada ce a urmat este caracterizată prin amplificarea luptelor revoluţionare şi naţionale (1830, Revoluţia din Franţa, Ţările de Jos, în 1831 cea poloneză, în Turcia criză internă provocată de insurecţia paşei din Egipt, 1831-33, 1838-40). Erau speranţe de prăbuşire a Imperiului otoman, românii sperând în sprijinul puterilor în lupta pentru unitate şi independenţă. Demersul politic al lui I. Câmpineanu a fost însă zadarnic, interesele puterilor în menţinerea integrităţii Turciei, pentru a nu ameninţa echilibrul european, fiind mai mari.

Revoluţia din 1848 va fi prilejul afirmării deschise a opţiunilor politice naţionale, dar le-a şi spulberat românilor speranţele de sprijin al marilor puteri. Soarta revoluţiei române a fost pecetluită prin intervenţia Rusiei, echilibrul european trebuia menţinut. Experienţa revoluţiei a subliniat nevoia sprijinirii pe forţa vie a naţiunii.