A doua jumătate a secolului al XIX-lea, din punct de vedere economic, se caracteristează prin cîteva elemente speciale. În primul rînd, este vorba de o maturizare şi o puternică dezvoltare industrială, datorate introducerii şi dezvoltării maşinismului, noilor invenţii şi inovaţii, legăturii mai strînse dintre ştiinţă şi producţie. În al doilea rînd, din această evoluţie au rezultat consecinţe deosebite din punct de vedere social, demografic şi politic. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, progresul economic a fost dat de electrificare şi chimizare, de folosirea pe scară largă a motorului cu explozie internă. Acestea sînt elementele specifice celei de a doua revoluţii industriale.
Ritmul mai accelerat al utilării cu maşini a schimbat structura economică. Rolul industriei grele a crescut, se definitivează mai exact ce înseamnă industrie grea, cu ramurile ei cele mai importante. Productivitatea mai crescută s-a realizat prin progrese tehnice deosebite, prin invenţii şi inovaţii. Astfel, în anul 1858 a fost lansat sistemul Bessemer (folosit pentru transformarea fontei în oţel) care a impulsionat evoluţia industriei siderurgice şi metalurgice. În anul 1864 fraţii Emil şi Pierre Martin au introdus sistemul care le poartă numele. Consecinţele economice ale acestei evoluţii au fost: dezvoltarea altor ramuri industriale, posibilitatea evoluţiei maşinismului şi apariţia noilor centre economice. Frederick Simens spunea “Cărbunele este măsura tuturor lucrurilor”. El avea în vedere relaţia dintre industria grea şi industria extractivă, a cărbunelui în mod special. Pe baza raţionalizărilor, noul sistem de săpare a galeriilor, folosirea perforatoarelor cu aer comprimat, mijloace moderne de evacuare, etc., producţia de cărbune a Europei a crescut de la 9 milioane de tone la 90 milioane, în 1850, şi la 300 milioane tone în 1880. Au fost puse în valoare marile bazine carbonifere ale Europei. În acelaşi mod a evoluat extracţia minereului de fier. Industria grea deţine o pondere din ce în ce mai mare în procesul de schimb. Industria textilă îşi păstra, primul loc, dar evoluţia ei era legată direct de industria grea, de posibilităţile pe care i le oferea acesta pentru dezvoltarea maşinismului. Şi în acest domeniu au apărut noutăţi. S-a trecut la folosirea pe scară largă a bumbacului. Au fost ulitizaţi coloranţii. Invenţiile perioadei au fost: maşina de filat, maşina de brodat, maşina de cusut, etc. Procesul chimizării a revoluţionat industria. Rezultatele cercetării în chimie au fost folosite în industrie şi agricultură, în industria alimentară şi textilă, în combaterea bolilor plantelor şi în sporirea productivităţii prin folosirea îngrăşămintelor chimice. Se poate vorbi, în acest interval de timp, despre o industrie chimică care producea acid sulfuric, sodă, parfumuri, materiale explozibile, acid azotic, amidon, ş.a. La mai vechile ramuri industriale se adaugă: industria aluminului, o industrie a prelucrării cuprului, industria petrolului, industria electrotehnică. Rezultatele s-au văzut prin creşterea productivităţii, prin apariţia marilor trusturi şi societăţi care dirijau industria, prin realizarea unei ierarhii economice care avea în frunte statul cel mai dezvoltat economic (industrial).
Agricultura. Modul de practicare a agriculturii diferea de la ţară la ţară, de la o zonă geografică la alta. Dacă în Europa Occidentală era o agricultură intensivă, în SUA, Canada, Argentina era extensivă, iar în Rusia, China, India era arhaică. În zonele tropicale şi subtropicale se practica monocultura. Despre locul agriculturii în economia statelor dezvoltate se spune că era unul secundar. Totuşi, principala caracteristică a agriculturii era revoluţia tehnică, care consta în introducerea maşinilor şi uneltelor perfecţionate, folosirea îngrăşămintelor, naturale şi artificiale, combaterea dăunătorilor şi a bolilor plantelor. Rolul agriculturii, de asigurare a aprovizionării cu produse agro-alimentare, a rămas acelaşi. Ponderea produselor agricole, în comerţul exterior, a diferit de la ţară la ţară. Statele mai dezvoltate industrial s-au aflat în situaţia de a găsi alte pieţe pentru aprovizionare. De obicei acestea au fost coloniile.
Finanţele. Caracteristica principală a acestui domeniu este dată de rolul tot mai mare în toate domeniile de activitate, dependenţa capitatului industrial de bănci. O altă caracteristică este dată de concentrarera capitalurilor în marile bănci. În a doua parte a secolului al XIX-lea a crescut exportul de capital, spre colonii şi spre ţările, chiar cele mai mari (cazul Rusiei), mai puţin bogate. Exportul de capital s-a făcut pentru construcţiile de căi ferate, în ramuri industriale de mare importanţă (industria extractivă) şi pentru înarmare. Nu au fost puţine cazurile cînd marea finanţă a contribuit la stabilirea unor acorduri politice (vezi acordul franco-rus) şi la exercitarea unor presiuni pentru a determina orientările dorite în politica externă. De asemenea, marea finanţă a jucat un rol important în politica de formare a marilor imperii coloniale. Pentru a oferi doar un exemplu ne oprim la exportul de capital al Franţei. Din cele 50,2 miliarde franci aur aproape jumătate se găseau în colonii.
Transporturile. În mod evident, progresului din industrie i s-a alăturat cel al mijloacelor de transport. Începută în prima jumătate a secolului construcţia de căi ferate a cunoscut o adevărată explozie în perioada după 1850. Pînă la începutul secolului al XX-lea reţeaua de căi ferate, în lume, a sporit de patru ori. Europa occidentală deţinea cea mai mare reţea (în anul 1870 Anglia a încheiat construcţia de căi ferate pe teritoriul ei) dar “fenomenul” a fost cunoscut tot mai mult şi în alte părţi. Între 1875 şi 1910 patru linii internaţionale au fost construite în America de Nord, în America de Sud şi în Asia. Modernizarea transporturilor a fost o condiţie pentru buna funcţionare a relaţiilor între metropole şi colonii ca şi pentru schimburile intercontinentale.
Transportul maritim a fost în plină transformare. Începînd cu anul 1875 navele cu vapori au înlocuit progresiv navele cu pînză. În egală măsură a evoluat tehnologia construcţiilor navale, era preferat oţelul în locul lemnului. Rezultatele s-au văzut prin sporirea tonajului vaselor şi viteza de deplasare. Un vas de cîteva mii de tone traversa Atlanticul în şase zile ceea ce însemna, între altele, reducerea preţului transportului. În strînsă relaţie cu progresul în navigaţie au fost construcţiile navale, modernizarea porturilor, pentru a putea primi vase de mare tonaj, şi construirea canalelor de navigaţie. În anul 1869 a fost inaugurat canalul Suez, iar în anul 1890 a început construcţia Canalului Panama. A fost construită o reţea importantă de canale interne, de către foarte multe state.
În legătură directă cu transporturile a fost sistemul de comunicaţii. Folosirea telefonului şi a telegrafului au contribuit la buna funcţionare a transporturilor, la bunul mers al afacerilor comerciale şi nu numai. Cablurile submarine au facilitat relaţiile între continente.
Comerţul. Sectorul comercial a fost beneficiarul tuturor acestor transformări. Prin sporirea productivităţii a crescut volumul de produse. Ramurile noi industriale au determinat modificări în dinamica comerţului: produsele industriale au cîştigat teren în dauna celor manufacturiere. Au apărut produse noi, un exemplu antomobilul. Între 1865 şi 1913 valoarea comerţului mondial a crescut de la 1.742.000 lire sterline la 7.840.000 de lire sterline. Modul de organizare a comerţului a înregistrat modificări. De remarcat, în primul rînd, crearea marilor societăţi, a marilor magazine. În al doilea rînd, politica economică a perioadei a înregistrat trecerea tot mai evidentă de la liberul schimb la protecţionism vamal.
Consecinţele economice şi politice ale dezvoltării economiei mondiale. Transformările rapide ale sistemului de producţie şi al schimburilor de mărfuri au avut consecinţe economice. În primul rînd, dezvoltarea industrială, acolo unde a existat, a adus o creştere a veniturilor, fenomen întîlnit în toate statele dezvoltate. Producţia industrială, care este o sursă mai rapidă decît agricultura, a determinat schimbări de structură economică. Caracteristică a fost concentrarea întreprinderilor. Începînd cu anul 1880 asemenea societăţi au devenit principalele organizatoare a producţiilor naţionale. Această concentrare a fost mai rapidă în Statele Unite şi Germania. Prin puterea lor economică, prin controlul pe care-l exercitau asupra unei mari părţi a economiei naţionale, trusturile şi cartelurile au putut interveni şi în activităţile parlamentare şi a guvernelor, acestea fiind obligate să acorde sprijinul lor, mai ales în exterior. Relaţia între marile trusturi şi companii şi instituţiile statului se reflectă, atît în politica de protejare a economiei, cît şi în politica de asigurare a pieţelor de desfacere şi a surselor de materii prime. Unul dintre doctrinarii colonialismului, francezul Jules Ferry spunea: “Expansiunea colonială este fiica politicii industriale”. Din aceasta au rezultat rivalităţile coloniale. Pentru a pune stăpînire pe rezervele de materii prime şi pe pieţele de desfacere a început o adevărată competiţie pentru ocuparea de noi teritorii, pe continentele mai puţin dezvoltate. Au intrat în luptă, în egală măsură, “armele” economice, dirijate de oamenii de afaceri, şi armele propriu-zise, guvernele fiind obligate să apere expansiunile. În relaţiile internaţionale şi-au făcut loc, de asemenea, rivalităţile comerciale. Protecţionismul a generat “războaie vamale” între Franţa şi Italia (1887-1898), între Germania şi Rusia (1893), între Franţa şi Elveţia (18931895), între Austro-Ungari şi Serbia (1905-1911). Rivalităţile economice au stat la baza crizelor politice, de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor.