De la sfârşitul veacului al XIV-lea ţările scandinave erau reunite prin Uniunea de la Kalmar care favoriza însă în mod vădit Danemarca în dauna Suediei şi Norvegiei, astfel că întregul secol XV a fost marcat de lupta acestora pentru eliberarea de sub tutela regilor danezi. Domnia lui Christian II (1513-1523) a constituit punctul culminant al acestui proces finalizat prin independenţa şi centralizarea politică a Suediei. Autentic principe al Renaşterii, Christian II şi-a binemeritat porecla de “Nero al Nordului” după ce, cu sprijinul papei şi al lumii catolice, a înlăturat de la putere familia Sture, ce administra Suedia de 50 de ani, şi a măcelărit capii “partidului naţional” suedez - fruntaşii nobilimii şi burgheziei din Stockholm - extinzând apoi masacrul la scara întregii ţări (1520). Tânărul Gustav Wasa, dintr-o familie de frunte a “partidului naţional”, luă conducerea luptei de eliberare şi, cu ajutorul germanilor, reuşi să-l alunge pe Christian II în 1521, pentru ca un an mai târziu Stările Generale daneze să-l depună pe tiranicul lor monarh, dizolvând astfel uniunea. Ales rege în 1523, Wasa avea însă de luptat cu elementele loiale fostului suveran - în principal Biserica Catolică, ale cărei averi fură în cele din urmă confiscate de stat prin decizia Adunării Stărilor suedeze influenţată de predicatorii luterani (1527). În aceste condiţii, adoptarea Confesiunii de la Augsburg de către Stări în 1540 apăru ca o opţiune politică. Ce confirma în acelaşi timp independenţa Suediei, dar şi autoritatea monarhului, care se proclamă capul Bisericii luterane. Până la abdicarea sa în 1560, Gustav Wasa realiză completa centralizare a statului şi înăbuşi ultimele tendinţe secesioniste, iar diplomaţia suedeză se reorientă către alianţa cu Franţa. Ca şi în Anglia, protestantismul constitui marele instrument al politicii regale: erastismul conferea monarhului suveranitatea spirituală asupra supuşilor săi, iar confiscarea averilor Bisericii Catolice îi oferea atât o bază economică extinsă cât şi mijlocul de a satisface poftele marilor seniori. Un proces similar se desfăşură şi în Danemarca după ce în 1527 Stările decretară libertatea religioasă, aruncând astfel ţara în braţele Reformei. Pe plan extern prin păstrarea şi Norvegia, care-şi pierdu orice autonomie administrativă, suveranii danezi reuşiră să se impună ca arbitri politici în Baltica până în primele decenii ale secolului XVII