Un moment important al istoriei universale îl constituie Războiul de Independenţă şi formarea Statelor Unite. Momentul trebuie privit atât în sine, cât şi din perspectiva premiselor şi consecinţelor sale.
Revoluţia americană însemnă de fapt, Războiul de Independenţă care a jucat pentru societatea nord-americană acelaşi rol pe care în alte părţi l-au jucat revoluţiile burgheze.
Înlăturarea dominaţiei metropolei poate fi echivalentă cu înlăturarea feudalismului. Metropola este în acel moment cea mai dezvoltată ţară capitalistă dar tocmai de aceea urmăreşte să prevină o concurenţă puternică, tot capitalistă, din partea unei societăţi tinere, viguroase, cu considerabile resurse materiale, de dincolo de Atlantic. De aici, măsuri de frânare a liberei dezvoltări a economiei americane asemănătoare cu cele luate în Europa de regimurile feudale, inclusiv cele ale Sturaţilor, care au determinat izbucnirea Revoluţiei Engleze în 1640.
Unii istorici sovietici, dorind să respecte schema clasică a marxismului, au căutat să descopere, paralel cu Războiul de Independenţă al coloniştilor împotriva metropolei şi o revoluţie burgheză, un conflict intern, care ar fi opus burghezia unei nobilimi americane. O nobilime americană nu a existat însă, nu putea să existe. Lorzii, cărora li s-au atribuit proprietăţi în America, nu şi-au exercitat de fapt, aici, dreptul de proprietate. Ei s-au limitat la numirea unor reprezentanţi (guvernatori).
A existat un număr de loialişti interesaţi însă nu de impunerea unor relaţii feudale, ci de profiturile pe care le obţineau prin valorificarea în metropolă a propriei producţii.
Coloniştii care se stabileau în America de Nord provin, în cea mai mare parte, dintr-o ţară burgheză, oricum sunt animaţi cu toţii de convingeri şi aptitudini capitaliste.
Societatea colonială nord-americană este organizată după principii capitaliste. Ea este în esenţă europeană, cu absolută preponderenţă britanică, fără a-i accepta pe indieni, cu care relaţiile sunt în marea lor majoritate ostile (“Cel mai bun indian este indianul mort”).
O notă particulară, mai ales în coloniile din Sud, o constituie prezenţa negrilor. Aceştia au un statut de sclavi (în condiţiile în care există şi o mai puţin rentabilă “sclavie albă”), dar ei sunt întrebuinţaţi în scopuri capitaliste, pentru realizarea de producţie-marfă.
Împotriva dominaţiei metropolei coloniştii apelează la o ideologie având două surse - protestantismul şi raţionalismul.
Protestantismul are primatul cronologic, ideile sale fiind utilizate încă în Jurământul “Părinţilor Pelegrini” de pe vasul Mayflower (1619). El a dat naştere la mai multe secte, între care există uneori diferende, dar în ansamblu a servit interesele coloniştilor în raporturile cu metropola. Poate fi considerat ca o replică americană la puritanismul revoluţionarilor englezi din secolul al
XVII-lea.
Raţionalismul a fost preluat din filozofia franceză a iluminismului cu idei de o valoare universală, care puteau fi adaptate specificului societăţii americane.
Protestantismul şi raţionalismul au constituit baza programului revoluţionar american, clarificat în perioada anterioară Războiului de Independenţă prin dezvoltarea culturală a coloniilor, legăturile stabilite între ele, crearea unor societăţi revoluţionare.
Aspiraţiile coloniştilor s-au ciocnit de refuzul ferm al metropolei, manifestat şi prin accentuarea măsurilor restrictive mai ales faţă de viaţa economică a coloniilor; conflictul a devenit astfel inevitabil.
Declaraţia de Independenţă (4 iulie 1776) are la bază principiul raţionalist al suveranităţii poporului, argumentat însă prin realităţi concret americane.
Victoria coloniilor, realizată în primul rând prin sistematizarea şi amplificarea propriului efort, le-a asigurat dezvoltarea liberă, după criterii capitaliste, generând o societate eficientă, în care Tatăl nostru se îmbina cu rigurosul apel către tineri al lui Benjamin Franklin Timpul înseamnă bani.
Sprijinul acordat de Franţa coloniilor ilustrează faptul că relaţiile internaţionale nu sunt ghidate de criterii morale sau ideologice, ci doar de conjunctură.
Noua societate americană şi-a exprimat, după inerentele căutări datorate începutului, sistemul de organizare în Constituţia din 1787, rămasă, cu unele amendamente, în vigoare până astăzi.
Democraţia americană realizată după Războiul de Independenţă a fost considerată drept model, fapt subliniat îndeosebi de lucrarea lui Tocqueville Despre democraţia americană, “Biblia liberalismului european”.
Într-o primă fază însă, democraţia americană, sub presiunea plantatorilor din Sud, a acceptat păstrarea sclavagismului. Înlăturarea acestuia prin Războiul de Secesiune (1861-1865), poate fi considerată ca un epilog al Revoluţiei Americane.
După Războiul de Secesiune societatea americană şi-a accelerat dezvoltarea economică ajungând, încă la sfârşitul secolului, principala putere industrială şi agricolă a lumii, concurând produsele Europei chiar pe piaţa acesteia.
Dezvoltarea internă a dus la accentuarea afirmării externe. Un timp a fost aplicată Doctrina Monroe, proclamată în 1823 (“America americanilor”) concretizată în stabilirea actualei frontiere sudice şi a Pacificului (1848), ca şi cumpărarea în 1867 a peninsulei Alaska, de la ruşi (cu preţul de şapte milioane de dolari).
Spre sfârşitul secolului politica americană şi-a schimbat caracterul, devenind mondială, cucerind sistematic, începând din 1898, îndeosebi puncte maritime strategice (Cuba, Filipine, Guam, Hawai) la care se adaugă deschiderea, în 1914, a Canalului Panama.
Impunerea mondială a Statelor Unite a fost teoretizată prin “Politica Bâtei” (Big Stick - Th.Roosvelt) sau “Diplomaţia Dolarului” (Taft), chiar dacă intervenţia americană în Primul Război Mondial s-a realizat în timpul afirmării “Moralismului” lui Wilson.
Pe plan intern sau extern, născute ca urmare a unei revoluţii cu un accentuat specific, Statele Unite apar ca o societate constituită în epoca modernă pentru epoca contemporană.
Nicolae Iorga a avut o intuiţie deosebită când, spre deosebire de alţi istorici europeni, considera Revoluţia Americană drept început al epocii contemporane.