În 1875 s-a redeschis criza orientală, prin răscoalele din Bosnia şi Herţegovina, apoi Serbia şi Muntenegru declară război Turciei (1876), se răscoală Bulgaria (1876), încep pregătirile război ale Rusiei. Guvernul conservator proclamă neutralitatea României, dar ministrul de externe, V. Boerescu, adaugă că guvernul va urma această politică dacă realizează aspiraţiile naţionale în mod paşnic, în acord cu Poarta. Autorităţile române au fost solicitate de Rusia să-şi precizeze atitudinea. În Parlament a fost examinată şi eventualitatea câştigării independenţei cu arma (nov. 1875); s-a impus ideea neutralităţii. Şi conservatorii şi liberalii din opoziţie, întreaga societate românească erau pentru independenţă. Trebuia însă prudenţă, nici un guvern responsabil nu putea anula statutul politic stabilit prin Tratatul de la Paris (garanţia colectivă), fără a-şi asigura alianţa Rusiei şi poziţia de participant la război, mai ales că Puterile, inclusiv Rusia nu ofereau garanţii ferme, iar popoarele din Balcani nu aveau forţa de a se opune Turciei. Neutralitatea a fost acceptată de toate grupările politice. Alternativa ocupării României de Rusia în caz de război cu Turcia, intenţiile Rusiei de a anula clauzele Tratatului de la Paris, revenirea la Rusia a celor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail) alipite Moldovei în 1856, au determinat intervenţia energică a guvernului român.
La 4/16 ian. 1876, Lascăr Catargiu trimite o notă circulară agenţilor români din străinătate, precizând poziţia de neutralitate a României, justifică pregătirile militare prin măsurile luate de turci, exprimă faptul că România n-a fost şi nu e parte integrantă a Imperiului Otoman, n-a renunţat niciodată la suveranitate, afirmă regretul că Puterile n-au creat un stat român independent la porţile Orientului. România va reacţiona armat dacă va fi atacată. Lipsit de popularitate, nefiind capabil de decizii ferme, guvernul Lascăr
Catargiu e nevoit să-şi dea demisia. Coaliţia liberală de la Mazar Paşa formează guvernul la 9 mai 1876 - premier Costache Epureanu, la externe Kogălniceanu. Era nevoie de o angajare deplină pe calea obţinerii independenţei când criza balcanică se amplifica, Turcia era intransigentă, iar Puterile nu erau favorabile, chiar ostile unei Românii independente (Anglia îndeosebi). Asigurând Turcia de neutralitate, România sprijină totuşi lupta popoarelor vecine, bunăoară trecerea peste Dunăre în Bulgaria a detaşamentului Hristo Botev, sprijin pentru Serbia prin trecerea de voluntari şi arme. Criza Imperiului Otoman se accentuează: revoluţia junilor tuci, înlocuirea sultanului. O notă şi un memoriu explicativ trimis de Kogălniceanu agenţilor noştri diplomatici solicita Marilor Puteri, practic, în 7 puncte independenţa, altfel "noi am fi constrânşi să luăm o altă atitudine". Generalizarea conflictului din Balcani intensifică contactele între Puteri. Întâlnirea în Boemia a ţarului Alexandru al II-lea cu Franz Iosif (iulie 1876), deschide calea războiului Rusiei, contra Turciei, ea asigurându-şi neutralitatea Austro-Ungariei în schimbul Bosniei şi Herţegovinei. Politicienii români au intuit că au fost puse în discuţie şi cele 3 judeţe din Basarabia. O nouă notă circulară (20 iulie 1876) trimisă de Kogălniceanu agenţilor diplomatici români era mai radicală; el dorea ca Marile Puteri să accepte revendicările României înainte de un război ruso-turc. Dar spunea că ţara nu mai poate păstra mult timp tăcerea, că armata "freamătă de dorinţa să ia parte la lupte". Kogălniceanu a fost înlocuit cu N. Ionescu la externe, mai moderat, dar linia politică nu se schimbă. Din contră, I. C. Brătianu, noul premier, ce acum conduce direct şi politica externă, începe tratative directe cu Rusia. Şi aceasta avea nevoie de o înţelegere cu noi, România fiind sub garanţia Marilor Puteri, deci nu mai putea fi ocupată şi transformată în teatru de război. Iar România era un culoar obligatoriu de trecere pentru armata rusă. Brătianu îl vizitează la Sibiu (aug. 1876) pe împăratul Franz Iosif, asigurându-l de sentimentele amicale ale
României; în septembrie la Livadia (în Crimeea) are convorbiri cu ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov, în principiu stabilindu-se o înţelegere pentru trecerea ruşilor în caz de război. Nici acum Marile Puteri nu dau asigurări pozitive României. Anglia considera că independenţa României şi a Serbiei ar duce la destrămarea Turciei, integritatea căreia era pentru ea o prioritate. La 16/28 sept. sosea în secret la Bucureşti o delegaţie rusă: contele Nelidov, col. M. Cantacuzin, se alătură agentul rus baronul Stuart - nu s-a căzut de acord pentru o convenţie. Se spera că soluţionarea crizei balcanice o va face Conferinţa Puterilor, deschisă la Constantinopol la 11/23 dec. 1876. Conferinţa n-a luat în discuţie cererile României (independenţă pentru neutralitatea sa şi garanţii speciale în eventualitatea unui război). Noua Constituţie a Turciei (11/23 dec. 1876) ce prevedea că România e una din "provinciile privilegiate ale Turciei", atingea grav demnitatea ţării. Brătianu a declarat în Cameră că "niciodată sabia lungă a lui Baiazet şi Mahomed nu a putut să pătrundă în munţii României, unde cutează astăzi să străbată Midhat Paşa (preşedintele Consiliului de stat turc) cu constituţia lui".
Participarea României la războiul din 1877-1878.
Cucerirea independenţei.
Eşecul Conferinţei de la Constantinopol şi de la Londra a spulberat orice iluzie în maleabilitatea Turciei, oferind Rusiei, care s-a asigurat de neutralitatea Austro-Ungariei, pretext de război. Rusia, la 31 mart./12 apr. 1878 cere României să semneze Convenţia pentru trecerea armatei. Carol, Brătianu, Rosetti etc. sunt pentru, se urmărea obţinerea independenţei prin colaborare cu Rusia şi popoarele balcanice. Documentul semnat la 4 aprilie (o zi după revenirea în guvern a lui Kogălniceanu) asigura armatei ruse "libera trecere pe teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice". Guvernul rus se obliga că va respecta "drepturile politice ale statului român aşa cum rezulta din legile anterioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integritatea teritorială a României". A fost mobilizată armata: 4 divizii permanente şi rezerva, armata teritorială (dorobanţi, călăraşi), miliţiile, garda civică, e concentrată la sud de Bucureşti şi în zona Calafat pentru a riposta unei invazii turce. La 12 aprilie Rusia declară Turciei război, sunt atacate localităţi româneşti. Ripostăm, bombardând Vidinul. S-a ajuns de fapt în stare de război cu Poarta. La 29-30 aprilie Parlamentul votează ruperea dependenţei, proclamarea stării de război, cerând guvernului să asigure existenţa statului pentru ca la viitoarea pace România să iasă cu o politică bine definită "să poată împlini misiunea sa istorică". Acţiunea militară a fost justificată Marilor Puteri printr-o notă prezentată la 1/13 mai. Starea de spirit internă şi împrejurările externe au impus şi acum României să ia decizii majore, să-şi asume riscul proclamării independenţei. La 9/21 mai, la interpelarea deputatului N. Fleva, Kogălniceanu răspunde: "În stare de război, cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare". Adunarea deputaţilor a votat moţiunea ce proclama independenţa absolută a României, urmat de Senat în aceeaşi zi. Declararea independenţei era făcută cu răspundere şi conştiinţa riscului, după o intensă diplomaţie, cu adeziunea largă a poporului, după ce s-a luat la cunoştinţă reacţia Europei, eventuale consecinţe ale actului. Reacţie de adeziune totală şi în provinciile de sub dominaţie străină. Italia a manifestat simpatie, celelalte Puteri sunt rezervate, sau ostile (Anglia), Turcia o consideră o "rebeliune".
Independenţa trebuia consfinţită prin război pentru a fi impusă Turciei şi recunoscută de Puteri. Participarea însemna recunoaşterea individualităţii României şi a armatei. Oferte de colaborare ale lui Carol I în discuţiile cu ţarul Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae, iar armata română să aibă o bază proprie de operaţii; acceptă comandantul suprem rus (ducele Nicolae), refuză ţarul şi cancelarul Gorceakov, ultimul trimiţându-ne o notă dură la 17/29 mai: "Rusia nu are nevoie de concursul armatei române.
Forţele pe care le-a pus în mişcare cu scopul de a-i combate pe turci sunt mai mult decât suficiente pentru realizarea acestui obiectiv". Rusia nu voia să împartă laurii victoriei, nu dorea admiterea România la tratativele de pace, întrucât ea urma să anexeze teritorii româneşti.
Trupele române s-au dispus la Dunăre. Au sprijinit pe ruşi cu foc de artilerie la trecerea Dunării şi cuceririi cetăţii Nicopole. După primul eşec de la Plevna, 8/20 iulie, la cererea comandamentului rus am preluat Nicopole, pentru a disponibiliza trupele ruse pentru un nou atac. Divizia a 4-a română, parţial dislocată peste Dunăre, a primit ordin să colaboreze, la nevoie până la Plevna. La 18/30 iulie ruşii sunt din nou înfrânţi de armata lui Osman Paşa, bine instruită şi echipată. Generalul Gurko era înfrânt la Stara Zagora. La 19/31 iulie Nicolae trimite o telegr amă lui Carol: "Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziunea, demonstraţiune şi dacă se poate să treci Dunărea cu armata după cum doreşti..." Întreaga divizie a 4-a trece Dunărea spre Plevna. Alte două telegrame (în august) cer cooperarea armatei române, ca indispensabilă. La 1216 iulie trece Dunărea şi Divizia a 3-a. Gorceakov vine la Bucureşti, declarându-şi mulţumirea "cu cât situaţia militară a armatei ruse îi inspira cea mai vie nelinişte". La convorbirile între Carol şi Brătianu - Alexandru II şi Nicolae se stabilesc condiţiile colaborării: armata română îşi păstrează individualitatea şi comandamentul superior. Forţele ruso-române de la Plevna sunt comandate de Carol, având ca şefi de stat major pe generalul rus Zotov şi român, Cernat. O nouă ordine de bătaie a armatei române: cea de operaţii - Diviziile 4, 3 şi cea de rezervă şi corpul de observaţie - Diviziile 1, 2 şi miliţiile. La Plevna concentrăm 38.000 de militari şi 108 tunuri. Efortul de război a fost mare. În
- bugetul pentru cheltuielile militare, 13,5 milioane lei, e suplimentat cu 25 milioane. Comenzi în Occident: arme, muniţii, echipament (Austro-Ungaria - neutră - a oprit unele transporturi).
Rusia ne-a livrat 25.000 de puşti, 20 tunuri de asediu, muniţii în locul cheltuielilor de trecere. Totuşi, armata nu era suficient de înarmată, dificultăţi şi-n sistemul de aprovizionare, dar spiritul combativ era excelent. Fondurile alocate de guvern, rechiziţiile militare în oraşe şi sate şi contribuţiile voluntare ale populaţiei au pus armata pe picior de război în timp scurt. A fost un război al naţiunii: subscripţii benevole, donaţii, ofrande, rechiziţii, ţăranii au asigurat transportul (cu carele, însumând cca. 1.046.000 zile de lucru), din subscripţii benevole s-au strâns cca. 1,640 milioane lei (echivalentul a 50.000 de puşti), alimentele şi furajele procurate prin rechiziţii, totalizând 11,300 milioane. Românii din Austro- Ungaria, în pofida interdicţiei autorităţilor, au constituit comitete de ajutorare, la Sibiu, Braşov, Făgăraş, Cluj, Turda, Blaj, Timişoara, Alba Iulia, Năsăud; apoi voluntari în armata română: Moise Grozea, Constantin Şaguna, sute de tineri. Arătând că armata a ridicat "prestigiul ţării în faţa Europei", Brătianu constata că la 1877 "poporul român, în întregul său, şi-a făcut datoria".
Ostaşii români au confirmat speranţele naţiunii, au contribuit serios la înfrângerea Turciei. Corespondenţii străini au apreciat unanim valoarea soldaţilor români. Contribuţia României la război a fost: cooperarea la trecerea Dunării, susţinerea trupelor ruse cu artileria la Zimnicea, regruparea armatei la est de Olt pentru uşurarea dislocării armatei ruse, cooperarea la cucerirea Nicopolelui, flota a operat pe Dunăre, contribuţia decisivă la cucerirea celor două redute Griviţa, a Plevnei, cucerirea Rahovei, Smârdanului, Vidinului, Belogradcicului. Românii au dispus de 108 tunuri (din totalul de 190), 38.000 soldaţi (din 97.000). Comportamentul şi solidaritatea românilor supuşi demonstrează că independenţa României a fost cauza întregului popor român, premisă indispensabilă a Unirii. Sacrificiile s-au ridicat la 10.000 morţi şi răniţi, efortul financiar de cca. 100 milioane lei. Aprecierea internaţională a fost unanimă.
Totuşi, delegaţii români n-au fost admişi la tratativele de pace (pacea s-a încheiat la San Stefano, 19 febr./3 martie 1878), pe motivul că României încă nu i-a fost recunoscută independenţa, stârnind vii proteste în ţară datorită intenţiilor anexioniste ruse. Marile Puteri nemulţumite impun reluarea negocierilor cu o participare mai largă, pentru stabilirea de compensaţii pentru fiecare în vederea menţinerii echilibrului european. La 1/13 iunie începe Congresul de Pace la Berlin, condiţiile păcii fiind deja stabilite prin tratative bilaterale. România n-a fost admisă ca parte beligerantă. Reprezentanţii săi au fost auziţi, nu ascultaţi; Brătianu şi Kogălniceanu au apărat independenţa şi integritatea ţării; ştirbirea integrităţii teritoriale ar zgudui "într-un popor întreg credinţa în tratate şi în dreptul însuşi" (Kogălniceanu). A fost recunoscută independenţa României, condiţionată de modificarea unor prevederi ale Constituţiei, adică acordarea cetăţeniei străinilor; trebuia rezolvat litigiul cu Germania în despăgubirea concernului Strousberg. Dobrogea şi Delta revin României, cele 3 judeţe din sudul Basarabiei sunt anexate de Rusia.
Egală juridic cu celelalte state, România poate promova o politică externă în conformitate cu interesele naţionale. Independenţa deschide căi largi de dezvoltare, a fost o premisă a înfăptuirii Unirii, a fost un moment de seamă al istoriei Europei.