Istorie

Cultura în epoca modernă exprimă şi însoţeşte procesul dezvoltării istorice, e mai dinamică şi mai complexă decât celelalte laturi ale dezvoltării.

Învăţământul.

În România independentă se creează climatul favorabil dezvoltării învăţământului de toate gradele. Legea învăţământului din 1864 a lui Cuza fixase cadrul organizatoric de dezvoltare, unificând instrucţia publică, dar condiţiile materiale erau modeste. În 1893 proiectul de lege a lui Take Ionescu modifica organizarea învăţământului primar, mărea obligativitatea şcolii pentru copiii de 7-8 ani la 12-14 ani, cu caracter practic (ateliere, loturi experi­mentale, lucru manual). Şcolile normale de băieţi şi cele de fete au fost mai bine dotate; unele apar în 1896 după proiectul savantului Petre Poni, care s-a preocupat şi de înfiinţarea de grădiniţe la sate, a îmbunătăţit Şcolile normale, cu rezultate notabile.

învăţământul secundar şi superior cunoaşte o dezvoltare susţinută mai ales după legea din 1898 a lui Spiru Haret. Liceul de 8 clase (în loc de 7) cu două cicluri: curs inferior şi curs superior (ultimul s-a trifurcat în: modern, real, clasic). Haret vrea să pregătească cadre şi pentru industrie şi comerţ. “Liceul naţional”, “Costache Negruzzi” din Iaşi, “Gheorge Lazăr” din Bucureşti au elevi şi profesori excepţionali. Tot Haret face să se voteze în 1899 o lege a învăţământului profesional, o perfecţionare a şcolilor de arte şi meserii. Li se adaugă Şcolile comerciale de două grade, liceele militare, seminariile teologice. Recensământul din 1909 înregistra: 24 gimnazii, 19 licee de băieţi, 9 şcoli secundare de fete gradul I şi 2 gradul II, 10 şcoli normale de băieţi, 2 de fete, 5 seminarii teologice, 2 şcoli superioare de meserii, 2 licee milit are. Programe de învăţământ şi manuale de calitate, materiale didactice, biblioteci şcolare, “Casa Şcoalelor”, calitatea cadrelor didactice. Toate denotă un mare salt înainte.

învăţământul superior e în dezvoltare cerută de dezvoltarea economiei şi a cercetării ştiinţifice. E mare nevoie de specialişti, ceea ce duce la reînfiinţarea în 1881 a Şcolii naţionale de poduri şi şosele (devenită Şcoala superioară de poduri şi şosele, apoi Politehnică). În 1883 e reorganizată Şcoala de medicină veteri­nară, în 1993 Şcoala specială de silvicultură. La Universităţile din Bucureşti şi Iaşi specializările se adâncesc, se organizează laboratoare şi seminarii, apar catedre de chimie organică şi anor­ganică, mecanică teoretică, biologie, fizică, geologie. Medicina, modestă până în 1879, în 1889 are profil complex, pregăteşte specialişti, unii de renume mondial. Universităţile româneşti sunt bastioane ale ştiinţei şi culturii, ale progresului. Sunt mari pro - fesori - cetăţeni la catedră: T. Maiorescu, G. Ibrăileanu, Xenopol, Şt. Procopiu, V. Conta, Petru Poni, Gr. Cobălcescu, I. Simio - nescu, medicii V. Babeş, N. Hortolomei, C. I. Parhon. Apar primele organizaţii ale corpului didactic: Societatea profesorilor secundari, a corpului didactic primar, publicaţii şcolare şi pedagogice: învăţătorul primar (1895-1901), Convorbiri didac­tice, Noua revistă pedagogică; apar şi primele asociaţii studenţeşti ce se vor uni într-o Societate generală a tuturor studenţilor români.

În Transilvania învăţământul românesc se organizează în condiţiile opresive ale regimului austro-ungar. Legile (liberale) ale ministrului Eotvos din 1868 sunt înlocuite cu cele de maghiarizare ale ministrului Trefort din 1879 şi 1883; limba maghiară se introduce în predarea tuturor disciplinelor, dascălii sunt obligaţi să treacă un examen doveditor al cunoaşterii limbii maghiare. Mai drastice sunt Legile Apponyi din 1907, prin care şcolile româneşti sunt sub arbitrariul guvernului, putând fi oricând desfiinţate. Puţini studenţi români erau la Universitatea maghiară din Cluj, înfiinţată în 1872, la care se constituie şi o catedră de limba şi literatura română. Datorită tendinţelor de maghiarizare, numărul şcolilor româneşti scade: 2.756 (în 1880), 2.170 (în 1914). Şcoli superioare româneşti în Transilvania erau doar 3 facultăţi de teologie ortodoxe şi 4 greco-catolice. Studenţii români erau obligaţi să se îndrepte spre Universităţile din Viena, Praga, Budapesta. Neavând locuri la catedre, mulţi trec în România, vestiţi cărturari şi profesori ca Aron şi N. Densuşianu, V. Babeş,

1. Bianu, I. Bogdan etc.

În Bucovina şcolile româneşti erau supuse germanizării. La liceele din Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi, Câmpulung germana era limba de predare, ca şi la Universitatea din Cernăuţi (unde se va introduce o catedră de limba şi literatura română, titular I. Gh. Sbiera şi o Conferinţă de istorie cu I. Nistor). La protestele parlamentarilor şi intelectualilor români pe lângă liceele amintite se adaugă clase paralele româneşti, se înfiinţează şi o Şcoală normală la Cernăuţi. Pentru dreptul românilor la viaţă spirituală proprie a militat Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina.

Ştiinţa. România, independentă din 1878, începe să-şi dezvolte structurile şi economia când în Apus revoluţiile se produseseră în lanţ: forţa aburului, motorul cu explozie, electricitatea, telegrafia şi telefonia, transporturi rapide la mari distanţe, descoperiri în chimie, fizică , ştiinţele naturii - toate ducând la o rapidă şi complexă dezvoltare. A fost natural ca România să se integreze în acest proces, să-şi valorifice resursele materiale şi umane, să asimileze tehnica contemporană, să-şi creeze cadre şi instituţii adecvate - toate pentru a-şi menţine şi dezvolta independenţa şi a progresa. Universităţile din Bucureşti şi Iaşi, Societatea Academică Română, din 1879 Academia Română au fost centrele în care s-a dezvoltat ştiinţa şi cultura, s­au format specialiştii. Urmează şcolile şi societăţile ştiinţifice. Şcolii naţionale (viitoarea Politehnică) de poduri şi şosele i se adaugă cursuri noi şi concomitent se înfiinţează Societatea

politehnică a inginerilor şi arhitecţilor din România, în 1897 Şcoala superioară de arhitectură din Bucureşti. Biroul geologic (1882) din care se dezvoltă Institutul geologic al României (1906)

• a fost necesar pentru exploatarea bogăţiilor naturale. Societatea geografică, Şcoala de medicină veterinară, Şcoala de agricultură şi silvicultură de la Herăstrău (institut de învăţământ superior din
• pe lângă care funcţiona Staţiunea agronomică centrală (1887), în 1893 Şcoala specială de silvicultură (Bucureşti). În 1883 se reorganiza la Iaşi Societatea de medici şi naturalişti, în Bucureşti, la 1890, Societatea de ştiinţe fizice (fizică, chimie, mineralogie), care în 1902 devine Societatea română de ştiinţă. Societăţile şi secţiile Universităţilor editau reviste de specialitate: Buletinul societăţii geografice, Anuarul Biroului geologic, Arhiva (organ al Societăţii ştiinţifice şi literare de la Iaşi, 1889) ş.a.

Oamenii de ştiinţă, mulţi veniţi din Transilvania, au format generaţii de specialişti, au creat şcoala de ştiinţe românească, contribuie la progresul universitar: Victor Babeş, D.Hurmuzescu, N. Leon, D. Voinov, I. Cantacuzino, Gr. Antipa, G. Ţiţeica, Gh. Marinescu, Tr. Lalescu, D. Pompei, Şt. Procopiu, Gh. Munteanu - Murgoci, I. Atanasiu. În aeronautică avem priorităţi prin Tr. Vuia, în speologie prin Emil Racoviţă.

Ştiinţele matematice, şcoli recunoscute la Universităţile din Bucureşti şi Iaşi. Cercetări originale ale lui Spiru Haret, David Emmanuel, C-tin Gogu, continuate la începutul veacului XX de Gh. Ţiţeica, D. Pompei (la Bucureşti); la Iaşi şcoala de matematică în jurul seminarului matematic, fondat de Alex. Myller, alături de care sunt C. Popovici (atronomie), V. Vâlcovici (mecanică).

Ştiinţele fizice - în domeniu sunt activi la sfârşitul sec. XIX

1. Negreanu, C. Miculescu, Dragomir Hurmuzescu (cel care, la Iaşi, organizează laborator de electricitate, are contribuţii mari în domeniul magnetismului, razelor X).

Chimia e reprezentată de P. Poni, B. Bogdan, Al. Obregia (Iaşi) şi C. Istrati (Bucureşti). Se dezvoltă chimia organică şi anorganică, chimia medicală (Şt. Minovici), chimia fizică (P. Bogdan), chimia agricolă (H. Vasiliu, A. Zaharia), chimia tehnologică cu aplicaţii la structura cărbunelui şi a petrolului (C. Otin şi L. Edeleanu, ultimul conducând laboratorul de chimie al Institutului geologic, descoperă un procedeu original de rafinare a petrolului).

Geologie, paleontologie, geografie - cu roluri mari în valori­ficarea resurselor naturale, serioase contribuţii ale lui Gr. Ştefă- nescu (a înfiinţat Biroul geologic), Gr. Cobălcescu, sub îndruma­rea căruia se formează E. Racoviţă, N. Leon, D. Voinov. În geologie, la începutul sec. XX se disting L. Mrazec, Sabba Ştefănescu (Bucureşti), I. Simionescu (Iaşi). Gh. Munteanu- Murgoci are cercetări agrogeologice. În geografie se cercetează solul şi cllima; geografii români sunt ajutaţi de Societatea geografică, călătorii de explorare în lume (Iulius Popper, S. Argent în Ţara de Foc, Albert Ghica în China, E. Racoviţă în Anctartica). O realizare deosebită e întocmirea Marelui dicţionar geografic al României (1882-1897). Dezvoltarea geografiei e legată de numele lui S. Mehedinţi, Gh. Vâlsan, francezul Em. De Martonne.

Biologie - se remarcă D. Brândză, care creează catedra de botanică la Universitatea Bucureşti şi a laboratorului botanic la Cotroceni. În biologia animală lucrează Gr. Antipa (creatorul Muzeului), E. Racoviţă, D. Voinov, I. Atanasiu, N. Leon. În strânsă legătură se dezvoltă ştiinţele agricole: P. S. Aurelian, director al Şcolii de agricultură de la Herăstrău continuă mai vechi preocupări. Vlad Cârnu-Munteanu (profesor la Şcoala centrală de agricultură) şi Corneliu Roman (chimist) scriu lucrări valoroase asupra solului, cerealelor şi vinului din România. În agrogeologie se disting Gh. Munteanu-Murgoci, P. Enculescu;

sunt realizate lucrări ce stabilesc raportul climă-tipuri de sol, zone de vegetaţie.

Zootehnia e întemeiată ca ştiinţă de profesorul N. Filip de la Şcoala superioară de medicină veterinară din Bucureşti.

Ştiinţele tehnice - se impun prin realizări remarcabile: ing. Anghel Saligny construieşte podul de la Cernavodă (1890-1895), ing. Ilie Radu construieşte sute de kilometri de şosele, căi ferate, poduri metalice, din beton. În aviaţie avem priorităţi mondiale prin Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă.

Medicina este foarte bine reprezentată la cele două Univer­sităţi. Creează o şcoală românească de medicină Victor Babeş, Gh. Marinescu, I. Cantacuzino. Statul se implică în eradicarea bolilor sociale, în organizarea sistemului sanitar, în formarea unui sistem modern de asigurări.

Ştiinţele economice într-o societate în dezvoltare modernă au rol deosebit, trebuind puse la îndemâna practicii politice teorii pentru strategiile de dezvoltare, ca şi pentru activitatea practică. Învăţământul economic se dezvoltă. În domeniu se confruntă concepţii diferite legate de interesele burgheziei sau ale moşierilor, cu privire la prioritatea industriei, sau la necesitatea ca România să rămână o ţară exclusiv agrară. Promotori valoroşi ai economiei naţionale sunt A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, P.S. Aurelian, Ion Ghica.

Filosofia cunoaşte un mare dinamism, se înfruntă curente de idei ce reprezintă interese şi opţiuni ale diferitelor clase şi categorii sociale asupra căilor de dezvoltare a societăţii româneşti. Mari filosofi sunt T. Maiorescu (contribuţii la promovarea spiritului şi valorilor naţionale), P.P. Negulescu, C. Rădulescu - Motru. Pe poziţii materialiste se situează Vasile Conta, iar ideologul socialist C-tin Dobrogeanu-Gherea combate ideile filosofiei oficiale, sau ideile profesate de curentele poporanist şi sămănătorist, supune unei analize realităţile existente în România. Ştiinţele juridice, absolut necesare pentru pregătirea de specialişti în varii domenii ale consolidării şi dezvoltării structurilor statului; sunt onorate de valoroşi specilaişti, ca C. Dissescu, N. Titulescu, Matei Cantacuzino.

Pentru formarea unui învăţământ modern se pun bazele pedagogiei româneşti, la care contribuie Şt. C. Mihăilescu, V. Ghidionescu, C. Dumitrescu-Iaşi, G. Tăbăcaru, P. Geantă.

În Istoriografie se continuă publicarea de izvoare istorice prin Xenopol, N. Iorga, I.. Bogdan, D. Onciul, C. Filitti, Al. Odo- bescu, V. Pârvan, R. Rosetti, C. Giurescu, O. Tafrali. Istoriografia cunoaşte o mare consacrare europeană. Xenopol realizează Istoria românilor din Dacia Traiană (mai multe ediţii), prima sinteză, lui Iorga îi datorăm o operă urişă: istoria românilor, istorie universală, el ridicând la cote înalte prestigiul istoriogrfiei româneşti. E în plină activitate.

Filologia şi linvistica. După ce B.P. Haşdeu, prin Etymo- logicum Magnum Romaniae a impus caracterul ştiinţific studiilor de lingvistică, se remarcă alţi mari filologi: H. Titkin (Gramatica română, Dicţionar româno-german, valoros), Lazăr Şăineanu (Dicţionarul universal al limbii române, Influenţa orientală asupra limbii române), M. Gaster (Crestomaţia română), I. Gh. Sbiera (în Bucovina) sau Aron Densuşianu. La începutul secolului al XX-lea lingvistica se dezvoltă în continuare prin Alex. Philippide (Introducere în istoria limbii şi literaturii române, Principii de istoria limbii, Originea românilor), Ovid Densuşianu (Histoire de la langue roumaine), Sextil Puşcariu (Studii istro­române, Dicţionarul etimologic al limbii române, Reconstruirea limbii stră-române).

Literatura. În perioada 1878-1918, de mare dezvoltare, în toate planurile, a României, cultura cunoaşte un mare avânt; se înscrie pe linia năzuinţelor sociale şi naţionale puse în lumină la 1848, 1859, 1877. Literatura ajunge la maturitate artistică, este perioada clasică prin M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, I. Slavici, G. Coşbuc. Literatura cunoaşte o mare diversitate ca

tendinţe, curente orientări. După creaţia unică a lui Eminescu, romantismul face paşi înapoi, dar se va revigora prin neoromantismul manifestat ca simbolism. O viziune lucidă şi critică asupra fiinţei şi societăţii umane, a istoriei o aduce realismul (în ofensivă), cel mai important curent literar.

Progresul spiritual stă mult timp sub îndrumarea şi popularizarea valorilor de către revista Convorbiri literare (Iaşi, înfiinţată la 1 martie 1867), organ al Societăţii Junimea. T. Maiorescu impune specificul naţional în toate formele de manifestare a spiritualităţii româneşti, pentru valorificarea creaţiei populare, perfecţionarea limbii române, libertatea spiritului critic. Junimea a avut un rol fundamental pentru dezvoltarea gustului artistic, pentru izbânda adevărului şi frumosului. Cerinţa sa de a se introduce “adevărul în fond şi frumosul în formă” a propulsat cultura prin străluciţi reprezentanţi, la loc de cinste fiind şi acum Vasile Alecsandri.

Generaţia nouă, a marilor clasici dă suprema strălucire a literaturii prin Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. O altă mişcare literară valoroasă se constituie în jurul revistei Contemporanul, în împrejurările dezvoltării socialismului, a ideilor socialiste. Urmărea să răspândească concepţia metrialistă despre natură, societate, literatură, artă, având ca important reprezentant pe C. Dobrogeanu-Gherea. O a treia direcţie estetică ce se afirmă - care le neagă şi le acceptă în acelaşi timp pe primele două - e cea a lui Al. Macedonski, prin revista sa Literatorul. Relua tradiţiile poeziei sociale paşoptiste, dar susţinea frumosul artistic, era şi adept al modernismului, asimilând influenţe străine, punând bazele curentului simbolist (Şt. Petică, I. Minulescu, D. Anghel, G. Bacovia).

Poezia stă sub creaţia nepereche a lui Eminescu. În proză se întrepătrund romantismul, realismul, naturalismul, particularizând în mod original creaţiile lui Slavici, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu. Împreună cu cei de la Contemporanul (I.

Basarabeanu, A. Bacalbaşa, Sofia Nădejde) dezvoltă latura calitativ-critică, de nuanţă socială protestatară. În pragul secolelor XIX-XX numărul grupurilor literare şi al publicaţiilor e impresionant. În epocă, interesul major a fost pentru ţărănime, simpatia pentru această clasă numeroasă, lucrativă, dar atât de oropsită creşte şi în literatură; preocupările pentru viaţa socială a satului sunt predilecte în revistele Vatra, Viaţa, Semănătorul (1901), ultima întemeiată de Coşbuc şi Vlahuţă creând în jurul ei un curent social-politic şi literar - Semănătorismul. Beneficiind şi de prezenţa lui Iorga la conducerea revistei, el şi-a propus o asanare şi îndreptare a societăţii şi culturii româneşti. În timp a dus la imprimarea unei direcţii mai aparte în cultură şi literatură, program al gândirismului, iar ideile economice şi politice au fost preluate de “ţărănismul” interbelic.

Viaţa românească (1906, condusă de C. Stere şi Paul Bujor, în locul ultimului după 1907 I. Cantacuzino), a cărei parte literară era dirijată de Garabet Ibrăileanu, creează curentul poporanist, ancorat în mediul satului. A fost o revistă extrem de importantă (împreună cu Convorbiri literare şi Contemporanul), Ibrăileanu îndemnând literaţii să redea veridic realităţile naţionale, să se apropie cu respect şi recunoştinţă de ţăranul român, să servească prin artă ideea de progres. Important este că oamenii de cultură, fenomenul creaţiei nu rămân cantonaţi în tiparele unui curent sau altul, scriitorii mai vârstnici şi mai tineri depăşindu-le, dând până la 1918 opere de mare valoare literară. După 1900 rămân activi dintre “clasici” Caragiale, Slavici, li se adaugă George Coşbuc, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, Duiliu Zamfi- rescu, în 1904 apar 4 volume ale lui M. Sadoveanu, apoi Jean Bart, C. Hogaş, alături de mai tinerii Gala Galaction şi Ion Agârbiceanu - toţi prozatori de largă recunoaştere.

Poezia după 1900 e dominată de ardeleanul Octavian Goga. G. Topârceanu oferă o poezie cu sarcasm şi duioşie, “vin din urmă” G. Bacovia şi T. Arghezi propulsaţi de revista (în note macedonskiene) Viaţa nouă (1905) a lui Ovid Densuşianu.

În Dramaturgie la început de secol XX se remarcă trilogia lui Delavrancea şi Vlaicu -Vodă a lui Al. Davilla - poeme dramatice cu subiect istoric. Debutează în preajma primului război mondial marii literaţi L. Rebreanu (proză) şi L. Blaga (poezie).

Se dezvoltă teoria, istoria şi critica literară în care “dascăli” au fost N. Iorga şi Garabet Ibrăileanu şi-şi începe afirmarea marele critic literar Eugen Lovinescu.

În Transilvania viaţa literară se desfăşoară în jurul unor Societăţi maghiare. Unii literaţi manifestă tendinţe de apropiere faţă de români, exemplu fiind poetul Ady Endre, care formează la Oradea un cerc literar în care se produc scriitori precum Salamon Laszlo, M. Karoly. Benedek Elek, de pildă, manifestă interes faţă de poezia populară românească. În replică, scriitorii români de la Luceafărul traduc în română din literatura maghiară (Goga şi Emil Isac din opera lui Ady Endre). Reţinem, de asemenea, scriitori germani, ca Fr. W. Schuster, Fr. Krasser, Carol Grun. La începutul sec. XX, A. Merchendorfer, Solnister Dutz, Johann Plattner, din cercul revistei Die Karpathen, creeează în spiritul literaturii realiste europene.

Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina domină viaţa literară românească de aici. Cu ajutorul ei, marele folclorist Simion Florea Marian publică Nunta la români, înmormântarea la români, iar Ion şi Vasile Bumbac publică poezii. În 1903 L. Bodnărescu şi T. V. Stefanelli tipăresc un repertoriu al Autorilor români bucovineni, iar în revista Junimea literară tipăresc traduceri şi creaţii originale I. Grămadă şi G. Rotică.

Traducerile din marile creaţii literare franceze, engleze, ruse, germane continuă în ritm susţinut. Un rol important în educarea spirituală a publicului românesc revine unor edituri ca

Minerva, Lumea (Bucureşti), Şaraga (Iaşi), Bibliotecii populare a ASTREI din Sibiu.

Presa. Imposibil a face un inventar, în perioadă apărând (desigur şi cu apariţii efemere) vreo 2.000 de periodice de toate genurile. Se dezvoltă şi se înmulţesc tipografiile, se consolidează tradiţia gazetărească, se constituie o Asociaţie gazetărească, sunt mari gazetari. Multe sunt publicaţii oficioase, semioficioase, aşa- zis independente, servind interese de partid, ale unor dizidenţe şi grupări, unele cultivă şantajul, scandalul, senzaţionalul, demagogia. Era însă şi o jurnalistică de înaltă calitate profesională şi morală, servite de gazetari de prestigiu, de oameni politici şi de cultură de primă mână. Ziarul Timpul e de referinţă (apare în 1878), reprezintă când aripa cea mai conservativă a Partidului Conservator, când cea tânără, militantă pentru progres. Între 1878 şi 1883 i-au fost redactori Eminescu, Caragiale, Slavici. La Epoca redactor literar e Delavrancea (apare în 1885, fuzionează în 1889 cu România liberă, acesta fondează Constituţionalul, care în 1900 fuzionează cu Timpul şi apare Conservatorul).Tradiţie avea Românul lui C. A. Rosetti (1857, până în 1905 suspendat uneori de conservatori). Alt ziar liberal cu tradiţie e Telegraful (din

• , din 1888 Telegraful român: tot cu durată mai lungă: Naţiunea (1882-1891), Democraţia (1888-1890), Voinţa naţională (1884-1909), Evenimentul ce apare la Iaşi din 1892, se bucură de colaborarea lui Caragiale, Şt. O. Iosif, Opinia (1897). Remarcabil e Lupta ziarul liberalului-radical Gh. Panu, antimonarhic, apără ţărănimea, în paginile lui întâlnim istorie şi literatură de calitate. Apar la sfârşit de veac XIX ziare de mare tiraj, ce vor deveni întreprinderi capitaliste (societăţi pe acţiuni), cu tipografii bine utilate: Adevărul (1888), din 1898 condus de C. Mille, care în 1904 scoate un cotidian de mare tiraj, Adevărul de dimineaţă, (din acelaşi an devine Dimineaţa, cel mai răspândit ziar românesc vreme de vreo 30 de ani). Universul e un adevărat trust de presă, editat de negustorul italian Luigi Cazzavillan; apare

în 1884, conţine şi rubrici de senzaţional, publicitate, dar a creat o şcoală gazetărească vreme de vreo jumătate de secol. Scriitorul şi gazetarul N. D. Cocea scoate publicaţia politică şi literară Viaţa socială (1909-1910) şi Facla (1911-1914) în care publică Gala Galaction, Tudor Arghezi, simpatie pentru mişcarea muncito- rească; iar publicaţiile muncitoreşti sunt înainte (1880), România viitoare (1881), Emanciparea, Revista socială (1884), Critica socială (1891-1893), Munca (1890, devine organul PSDMR).

Reviste literare de mare prestigiu: Literatorul (1880), Semănătorul (1906), Viaţa Românească.

Presa din Transilvania - benefică pentru crearea unei opinii publice româneşti orientată naţional. Bariţiu scoate la Sibiu Observatorul (1878-1886), reapare din 1881 la Sibiu revista Transilvania a Astrei (condusă de Bariţiu, apoi de Zaharia Boiu, Cornel Diaconovici), Tribuna la Sibiu, primul cotidian românesc şi cel mai valoros sub aspect naţional (din 1884 până în 1903), primul redactor fiind Slavici; din 1897 Tribuna poporului la Arad, cu I. Russu-Şirianu (devine Tribuna după dispariţia primei). În continuare apar Gazeta Transilvaniei La Braşov (Aurel Mure- şianu), Telegraful Român la Sibiu.

La început de secol XX apar Românul la Arad (V. Goldiş), Luceafărul (Budapesta-Sibiu, cu O. Goga), Ţara noastră (1907). Condiţiile de existenţă sub regimul dualist au fost dure: suspen­dări, amenzi, procese de presă, închişi gazetarii.

Presa din Bucovina. Continuă să apară Gazeta Bucovinei, Deşteptarea, mai târziu Junimea literară (1904, cu I. Grămadă), Foaia poporului, în 1905 Glasul Bucovinei - ultima acţionând susţinut penru unirea cu România.

Teatrul. E indisolubil legat de evoluţia literaturii. Este o puternică armă în deceniile de luptă pentru libertate şi unitate naţională. N-a avut mult timp un sistem unitar de organizare şi conducere, Asociaţiile teatrale de după 1860 nefăcând faţă; abia din 1877-1878 se legiferează noul lor sistem. Era nevoie de împrospătarea repertoriului; vechiul romantism în dramaturgie face loc realismului, oglindirii realităţilor imediate, criticii aspectelor negative, ridicole ale societăţii. Dramaturgia românească e în ascensiune, se joacă Alecsandri şi Caragiale, teatrul istoric al lui Hasdeu şi Delavrancea, spre 1918 de succes se bucură piesele de un realism crud ale lui Mihail Sorbul. Din repertoriul universal se joacă Shakespeare, Tolstoi, Ibsen. Artişti- cetăţeni de extremă valoare: N. Luchian, Mihail şi Matilda Pascaly, C. Demetriade. La Bucureşti mişcarea teatrală e dezvol­tată de actorii Gr. Manolescu, Aristizza Romanescu, C. I. Nottara, Ion Brezeanu - cu multe stagiuni şi turnee la Iaşi şi-n Transil­vania. După ce traversează o perioadă dificilă, în 1910 o lege a teatrelor întăreşte conducerea artistică şi administrativă, se acope­ră prin vânzarea de “timbre teatrale” o parte din cheltuieli. Sunt perioade de progres când la conducerea teatrelor din Bucureşti şi Iaşi ajung M. Sadoveanu, Al. Davilla, C. Bacalbaşa. În 1912 apare revista de profil Teatrul, aflăm rubrici de critică teatrală în marile publicaţii.

În Transilvania viaţa teatrală se concentrează în jurul Societăţii pentru fond de teatru român, înfiinţată de Iosif Vulcan, dar o instituţie teatrală românească recunoscută de stat n-a fost posibilă sub regimul dualist. Lucrurile s-au schimbat întrucâtva după inaugurarea, în 1905, a Palatului Astrei din Sibiu. Din 1898 se publică Biblioteca teatrală şi un anuar, din 1912 Revista teatrală. Trupe ambulante interpretează piese traduse, prelucrări, piese originele, scrise de Goga, Z. Bârsan, Şt. O. Iosif. Deseori trupe din România trec Carpaţii, prezentând valoroase spectacole. Teatre maghiare sunt la Cluj, Oradea, Arad, se joacă multe piese din dramaturgia universală. Sunt teatre germane la Sibiu, Timişoara.

Cinematografia are începuturi modeste şi fără continuitat e. Producţiile străine inundă reţeaua cinematografică. Primul film artistic de lung mertaj, Războiul pentru independenţă (1911, cu regizor francez), are ca interpreţi pe C. Nottara, Petre Liciu, Aristide Demetriad. Până în 1916 sunt realizate încă 8, tehnica este încă primitivă, o insuficientă cunoaştere a artei cinematogrfice, însă gustul pentru film a fost sădit.

Muzica. Întemeiată în prima jumătate a sec. XIX, arta muzi­cală românească evoluează spre sfârşitul secolului prin muzicieni de talent: Eduard Caudella, directorul Conservatorului de muzică şi declamaţiune din Iaşi, unde sunt profesori Gh. Burada, T. T. Burada, Gavriil Musicescu, ce încheagă o orchestră a Conservatorului şi deschide în 1905 prima stagiune de concerte simfonice. Valorifică artistic cântecul popular acelaşi G. Musi- cescu, ardelenii Gh. Dima şi Iacob Mureşianu, bănăţenii Ion Vidu, T. Brediceanu, bucovineanul C. Porumbescu. Muzica vocală şi corală cunoaşte succese cu D. Chiriac (înfiinţează Societatea corală Carmen) şi Gh. Cucu. Activitatea concertistică la Bucureşti e legată de Wachmann, ce izbuteşte şi înfiinţarea Societăţii filarmonice (1884), inaugurează Ateneul ce găzduieşte concerte simfonice începând cu 1889.

O poziţie dominantă au în continuare opereta, vodevilul, apar însă forme muzicale pretenţioase: opera, primul autor al unei opere româneşti, Petru Rareş fiind Ed. Caudella. Avem vestiţi interpreţi de operetă: N. Leonard, G. Niculescu-Basul, Haricleea Darclee. După 1900 se impune incontestabil, inclusiv în plan universal, George Enescu, care va face să strălucească virtualităţile artistice ale melosului popular românesc.

Artele plastice. Ocupă un rol important în cultura epocii, prin şcolile artistice de valoare în arhitectură, pictură, sculptură, prin talente. Triumfă realismul, artiştii apropiindu-se mai mult de viaţă. Sunt influenţe străine în artă, însă triumfă operele de inspiraţie autohtonă.

Arhitectura. Stilul de tradiţie românească se impune, în dauna eclectismului clasic-baroc. În oraşele ardelene s-au construit frumoase clădiri în jurul pieţelor centrale după stilul obişnuit în Imperiul habsburgic, amestecul de stiluri arhitectonice fiind aici mai puţin frecvent. Creatorul şcolii româneşti de arhitectură e Ion Mincu, el sintetizează în manieră proprie elemente arhitecturale mai vechi. Elevi ai lui: G. Sterian, N. Gabrielescu (clădirea Arhivelor Naţionale), Ion Berindei (Palatul Culturii din Iaşi, clădirea “Muzeului Enescu” din Bucureşti).

Sculptura. Ne lipsea tradiţia, însă, cu timpul, elevii de la Şcoala de arte şi meserii din ţară şi-au desăvârşit pregătirea şi vor da lucrări de valoare. Primul sclptor de valoare a fost Ion Georgescu (monumentul lui Gh. Asachi, Iaşi, statuia lui Gh. Lazăr, Bucureşti). Şt. Ionescu-Valbudea (cu studii în Franţa şi Italia) întemeiază Cercul artistic (1890), e profesor la Şcoala de arte frumoase, lucrează sculpturi ale unor cărturari moldoveni. După 1900 se afirmă D. Paciurea (portrete ale lui Hasdeu, Şt. Luchian), Frederic Storck şi marele scuptor deschizător de drumuri moderne în sculptura universală, C-tin Brâncuşi. În Transilvania o mare reuşită e statuia lui Matei Corvin din Cluj (sculptorul maghiar Fâdrus Iânoş, 1902).

În Pictură şcoala românească e mai veche, are pictori îndru­mători, ca marele N. Grigorescu, care, după o nouă experienţă în Franţa (1879) revine şi, în operele de maturitate, imortalizează tipuri şi peisaje aparţinând universului românesc. E un mare re­prezentant al artei realiste şi patriotice. Sentimentul admiraţiei faţă de natură şi iubire de ţară caracterizează arta lui I. Andreescu, apoi Sava Henţia, C.D. Stahl, N. Vermont. Dpă 1900 domină pictura lui Şt. Luchian, pictorul florilor, şi Octav Băncilă cu tablouri inspirate din Răscoala de la 1907. Încep să lucreze mari portretişti şi graficieni: Steriade, Iser, Tonitza, Camil Ressu, urmând apoi Şt. Dumitrescu, Th. Pallady. Desenul şi caricatura sunt reprezentate de C-tin Jiquide, gravura de Gabriel Popescu. Şcoală solidă de artişti plastici există în Transilvania şi Bucovina

cu pictori şi sculptori români, maghiari, germani.