După Reuniuni diplomaţia lui Ludovic XIV s-a dovedit inabilă; el a reuşit să-şi îndepărteze aliaţii - Danemarca şi Brandenburg - iar prin revocarea edictului de la Nantes şi-a atras profunda antipatie a puterilor protestante. Wilhelm de Orania şi împăratul Leopold I au realizat după Regensburg coalizarea forţelor europene împotriva hegemoniei franceze sub forma Ligii de la Augsburg, care reunea Imperiul, Spania şi Suedia, cărora aveau să li se alăture după „Revoluţia glorioasă” Olanda şi Anglia. Încercând să prevină agresiunea Ligii, Ludovic a atacat primul în toamna lui 1688, ocupând Palatinatul care a fost atroce devastat. Când Wilhelm de Orania s-a declarat împotriva lui, regele Franţei l-a trimis pe Iacob II în Irlanda cu o expediţie militară. În bătălia de pe râul Boyne (1690) iacobiţii au fost zdrobiţi, iar Londra a instituit în insula rebelă un regim opresiv mai dur decât cel al lui Cromwell. Pe mare în schimb flota franceză s-a dovedit pentru un timp superioară anglo-olandezilor, bătându-i la Beachy Head în 1690; dar doi ani mai târziu, la Hougue, aliaţii i-au zdrobit pe francezi, supremaţia navală a acestora luând astfel sfârşit. Pe uscat operaţiunile au trenat pe frontul din Flandra, unde succesele forţelor franceze asupra imperialilor şi olandezilor între 1690-1693 nu au avut consecinţe semnificative; nici în Italia victoriile asupra ducelui de Savoia nu au putut forţa încheierea păcii. În plus, războiul s-a extins şi în colonii, în Canada şi în India anglo-olandezii înfruntându-se cu garnizoanele franceze. Spre 1695 ambele tabere erau epuizate; Franţa, fără forţe maritime, nu mai avea resursele necesare continuării conflictului iar Anglia, care devenise principalul finanţator al operaţiunilor de pe continent, trecea printr-o gravă criză financiară. Ludovic a încercat să forţeze pacea prin comiterea de atrocităţi ce încălcau toate regulile războiului: după devastarea Palatinatului în scopuri defensive el a bombardat 24 de ore Bruxelles şi a jefuit nordul Italiei; în schimb, generalii ce le urmaseră lui Conde şi Turenne nu erau capabili de mari victorii. Totuşi, aliaţii începură să cedeze: Savoia s-a retras în 1696 din Ligă, iar când francezii au intrat în Barcelona Spania i-a urmat exemplul. În toamna lui 1697 s-a semnat pacea la Ryswick: Reuniunile erau anulate, cu excepţia Strasbourgului; Austria şi Anglia au ieşit întărite politic din război, fiind pregătite pentru redeschiderea ostilităţilor şi lichidarea completă a hegemoniei franceze. Contra-ofensivă habsburgică în Estul Europei Pacea încheiată de Austria cu turcii şi tendinţele contra-reformatoare şi absolutiste ale Vienei au nemulţumit profund nobilimea protestantă din Europa centrală şi de est. În 1670 ea a încercat fără succes soluţia un complot anti-habsburgic; reprimarea sângeroasă a acestuia a ascuţit contradicţiile din Ungaria imperială, declanşând în 1678 o revoltă de proporţii sub conducerea lui Emeric Thokoly; timp de 10 ani, curuţii („cruciaţii”) rebeli şi labancii („pedestraşii”) fideli Vienei s-au înfruntat pe teritoriul maghiar. Thokoly avea nevoie de o alianţă externă; el a obţinut sprijin de la Ludovic XIV, dar acesta era mult prea departe, astfel că şeful curuţilor a decis să se alieze cu Poarta otomană; în schimb turcii au sprijinit încoronarea sa ca rege al Ungariei în 1682. Un an mai târziu, ei au declanşat o imensă campanie vizând cucerirea Vienei. Capitala austriacă a rezistat două luni asediului otoman, până la sosirea forţelor de despresurare conduse de regele polon Ioan Sobieski. Sub zidurile oraşului acesta i-a zdrobit pe turci în bătălia de la Kahlenberg (12 sept. 1683), austriecii trecând apoi la o contra-ofensivă hotărâtă în Ungaria. Marele lor general Carol de Lorena a recucerit în
- Buda iar în 1687 i-a bătut pe otomani la Mohacs, eliminând forţele Înaltei Porţi din Ungaria şi intrând în Ardeal, care a fost ocupat militar. În acelaşi an Dieta de la Bratislava a recunoscut regatul maghiar ca posesiune ereditară a Habsburgilor. Sultanul s-a grăbit să-l trimită aici pe Thokoly, care i-a învins pe imperiali la Zărneşti şi a fost proclamat principe de nobilimea ostilă puterii de la Viena. Cu preţul pierderii Belgradului, austriecii l-au izgonit din Transilvania în acela şi an iar după victoria de la Slankamen şi-au instituit dominaţia efectivă în Ardeal prin diploma leopoldină din 1691, care menţinea vechile privilegii şi statute ale principatului, cu excepţia dreptului de rezistenţă al nobilimii. În următoarea perioadă Viena a subminat însă puterea elitelor politice ardelene prin noi diplome care măreau prerogativele împăratului şi recunoşteau drepturi clericilor români trecuţi la catolicism. Contra-ofensiva habsburgică a trenat în schimb până la venirea lui Eugeniu de Savoia în fruntea armatelor imperiale. Victoria sa decisivă la Zenta a permis încheierea păcii de la Carlowitz (1699). Otomanii cedau Ungaria, Ardealul (fără Banat) şi Slovenia; în sud, veneţienii primeau Moreea recucerită prin victoria navală de la Mitilene (1690); în aceste condiţii, Viena s-a putut dedica luptei împotriva lui Ludovic XIV.