Pin It

În Evul Mediu Polonia a fost un arbitru politic în Europa Orientală. Odată cu intrarea în modernitate ea s-a dovedit însă incapabilă să se adapteze proceselor centralizării. La începutul secolului XVI, marii magnaţi şi-a impus controlul asupra coroanei, dieta nobiliară (seimul) devenind supremul organ legislativ. Puterea centrală a cunoscut totuşi un reviriment sub Sigismund II August (1548­1572), care a realizat unirea Poloniei cu Lituania în 1569, formând Rzeczpospolita Polska. Odată cu el s-a stins însă şi dinastia Iagellonă, ce domnea de aproape 200 de ani, iar monarhia a devenit electivă. Noul rege, ducele de Anjou (viitorul Henric III), a acceptat Pacta conventa, consfinţind astfel alegerea suveranului de către nobilime şi limitarea puterii acestuia în favoarea seimului. După el pe tron a urcat principele Ardealului, Ştefan Bathory, care a încerca să unifice Europa de est cu sprijin turcesc. După moartea lui Soliman, Imperiul Otoman era însă în declin, susţinând cu greu lupta anti-habsburgică; tentativele unificatoare ale lui Bathory au eşuat, mai ales că puterea sa nu era consolidată nici în interior. În aceeaşi perioadă, Rusia cunoştea în schimb o evoluţie opusă. Dacă pe la 1500 ţarii abia construiau o identitate naţională pe baza ideii de „a treia Romă”, secolul XVI a fost marcat în schimb de domniile lui Vasile III (1505-1533) şi Ivan IV cel Groaznic (1533-1584) care au realizat centralizarea şi unificarea politică în jurul Moscovei, extinzându-şi dominaţia de la Baltica până în Siberia. În special domnia lui Ivan, care s-a proclamat „ţar al tuturor ruşilor” a fost caracterizată de o autocraţie nelimitată şi sângeroasă, care a eliminat complet puterea boierilor. Pe plan extern, în schimb, Rusia nu era nici pe departe atât de puternică; în lungul război livonian (1558-1583) polonezii şi suedezii au reuşit să-i smulgă ieşirea la Baltica, iar după moartea lui Ivan şi stingerea dinastiei puterea moscovită s-a prăbuşit sub atacurile duşmanilor interni şi externi. Această perioadă s-a numit vremea tulburărilor: tronul era ocupat de uzurpatori şi pretendenţi, o parte a ortodoxiei recunoştea prin Uniunea de la Brest (1596) autoritatea papală, provocând conflicte religioase, în fine ţăranii se răsculau împotriva recentei introduceri a iobăgiei. În această situaţie, Polonia, oricât de slăbită, părea un vecin puternic; ea reuşi să impună un ţar polonez la Moscova între 1610-1612, iar când ruşii îl alungară, interveni în forţă cu ajutorul suedezilor. În faţa invaziei Stările (Zemski sobor), cuprinzând deputaţi ai tuturor claselor sociale, îl aleseră ţar pe marele boier Mihail Romanov (1613), care reuşi să-i respingă pe intervenţionişti şi să încheie păci, de altfel dezavantajoase, atât cu Polonia cât şi cu Suedia (1617­1618). Aproape toate teritoriile vestice ale Rusiei erau pierdute; dar independenţa fusese salvată şi drumul către statutul de putere europeană era deschis, câtă vreme Rzeczpospolita se ruină în conflicte cu suedezii şi cu turcii. Când în 1648 se încheia Războiul de 30 de ani, coroana poloneză mai era doar răsplata unor interminabile lupte între magnaţi, ieşirea la mare era aproape complet pierdută în urma războaielor cu suedezii, iar răscoalele populare aprindeau întreaga ţară.