Descoperirile geografice constituie unul din cele mai importante momente ale istoriei universale. Până la ele, omenirea era divizată în mai multe lumi care, fie se ignorau reciproc, fie aveau foarte puţine cunoştinţe unele despre altele. În Lumea Veche, numită astfel pentrucă istoricii au provenit multă vreme aproape exclusiv din Europa, pe continentul nostru cunoştinţele despre Africa şi Asia erau foarte puţine. Descrierea călătoriei pe care Marco Polo a facut-o în veacul al XIV-lea a fost considerată ca o simplă ficţiune, chiar periculoasă, pentru ordinea politică şi religioasă de atunci a statelor italiene. În Lumea Nouă locuitorii Americii, cu slabe legături între ei, nu-i cunoşteau pe cei din Australia şi Oceania. Este adevărat, încercări de cunoaştere a unor teritorii mai îndepărtate se făcuseră şi înaintea marilor descoperiri geografice. Cele mai multe din ele au aparţinut asiaticilor. În prima jumătate a veacului al XV-lea cu mai multe decenii înaintea călătoriilor lui Cristofor Columb, Vasco Da Gama şi Magelan, chinezii au explorat sistematic marile insule indoneziene, Sri Lanka, ţărmul de vest al Indiei ajungând până în Golful Persic, Marea Roşie şi ţărmul răsăritean al Africii.
Marile descoperiri geografice sunt un rezultat al acţiunii statelor iberice plasate într-o avantajoasă poziţie geografică. După ce pe Drumul Mătăsii ca şi pe cel al mirodenilor, atât de necesare atunci alimentaţiei europenilor, au apărut importante piedici datorită transformărilor politice din Orientul Apropiat şi Mijlociu, s-a impus necesitatea găsirii unei căi libere spre bogăţiile Asiei. Iniţiativa a aparţinut portughezilor. Monarhii de la Lisabona s-au preocupat de pregătirea unor navigatori competenţi creând o adevărată academie de marină. Pornind de la cunoştinţe geografice mai vechi, portughezii au început explorarea treptată dar sistematică a coastei de apus a Africii pregătind astfel momentul 1498 când Vasco Da Gama a reuşit să depăşească Capul Bunei Speranţe, ajungând în India.
Înainte de aceasta, Spania asigurase primul mare act din istoria deascoperirilor geografice. În acelaşi an - 1492 - când monarhii spanioli au terminat Reconquista, ei au îngăduit genovezului Cristofor Columb să organizeze o expediţie maritimă pentru a ajunge în Asia, prin Vest, pornind de la convingerea că pământul e rotund. Folosind calcule inexacte, atunci când descoperitorul lumii noi a ajuns în Antile a considerat că acestea sunt insule aflate în vecinătatea Asiei, numindu-i pe băştinaşi indieni, nume care era sugerat şi de înfăţişarea acestora, descendenţi din triburi venite din Asia, nume care a rămas astfel sau a fost întrebuinţat mai târziu cu forma nuanţată de amerindieni.
Realizând marile descoperiri geografice Spania şi Portugalia se aflau în faţa unui conflict. Pentru a-l aplana a intervenit Vaticanul, care, considerând că toţi oamenii care vor fi întâlniţi în expediţiile celor două puteri vor trebui să devină creştini, a delimitat viitoarele posesiuni printr-o Bulă Papală, din 1493, acceptată dar modificată parţial în avantajul portughezilor, în 1494 prin tratatul spaniolo-portughez de la Tordesillas.
Începute în 1492, descoperirile geografice au continuat şi în următoarele secole fiind făcute atât pe mare cât şi pe uscat. Pe mare cele mai importante aparţin lui Magellan care a întreprins înconjurul pământului pornind spre Vest, ajungând până în Filipine unde a fost ucis într-un conflict cu băştinaşii, dar unul din locotenenţii săi a reuşit să termine expediţia revenind în Europa. Mai târziu, descoperiri importante, în alte regiuni ale Lumii Noi au făcut olandezul Abel Tasman, care a ajuns pe coastele vestice şi sudice ale Australiei şi englezul James Cook, aflat în fruntea a trei expediţii, care a navigat pe coasta estică a Australiei, cea mai fertilă, şi în Oceania, ajungând până în strâmtoarea Behring. Pe uscat, descoperirile cele mai importante aparţin lui Amerigo Vespucci, al cărui nume a fost dat Americii. În veacul al
- lea ruşii au întreprins nu numai cucerirea Siberiei ci şi cercetarea ei, descrierea cea mai importantă aparţinându-i lui Nicolae Milescu, aflat un timp în slujba ţarului, iar în veacul al XIX-lea s-au întreprins explorări sistematice asupra interiorului Africii, continent căruia, până atunci, europenii nu-i cunoscuseră decât regiunile de coastă folosite pentru tranzitul cu Asia (Livingstone, Stanley ş.a.).
Descoperirile geografice realizate în bună măsură din raţiuni economice au avut drept consecinţă expansiunea puterilor europene în teritoriile de peste mări. Astfel au apărut imperiile coloniale. Primele au fost realizate de spanioli în America Latină, ajungând apoi în unele insule din Oceania până în Filipine. Portughezii şi-au creat mai întâi un lanţ de puncte de sprijin în Africa, luând în stăpânire unele teritorii din India, ajungând până în China unde au reuşit să se instaleze în Macao (1557). Ulterior centrul posesiunilor coloniale portugheze a devenit Brazilia.
Expansiunea celorlalte puteri europene a fost realizată în funcţie de situaţia creată de iberici. Pentru a ajunge la mirodeniile Indiei şi Indoneziei, olandezii şi-au creat propriile posesiuni printr-o luptă atât cu portughezii, cât şi cu prinţii locali. Englezii s-au îndreptat atât către Indiile Orientale cât şi spre America. La rândul lor francezii şi-au propus obiective asemănătoare.
Expansiunea colonială europeană a generat conflicte. Încă în veacul al
- lea a început lupta pentru împărţirea şi reîmpărţirea lumii. Episodul cel mai important l-a constituit Războiul de 7 ani. Ca urmare a acestuia, Anglia a reuşit să obţină de la Francezi Canada şi posesiunile franceze din India, unde a început o politică sistematică de cucerire a peninsulei, care a devenit “perla coroanei britanice”. Chiar dacă a pierdut, prin Războiul de Independenţă, cele 13 colonii din America de Nord Anglia, continuându-şi cuceririle, a realizat principalul imperiu colonial.