Unirea Principatelor şi Independenţa au făcut posibilă trecerea de la societatea tradiţională la cea modernă. Prin mijlocirea statului burghezia a putut să creeze infrastructura necesară progresului, să adopte legislaţia necesară stimulării modernizării. Agricultura rămâne sectorul principal, ce ocupa majoritatea populaţiei. Industria ocupă încă un loc modest, are pondere economică şi socială, modifică în dezvoltarea sa destinele societăţii. După 1878 transformările sunt adânci şi complexe. Demarajul economiei moderne româneşti a fost mai târziu, dar s-a încadrat perioadei. Instituţionalizarea juridică-administrativă a modului de producţie capitalist a îngăduit organismului economic naţional o dezvoltare mai largă, integrarea definitivă în circuitul economic şi-n comerţul european, cu importanţă în schimbul de mărfuri şi în plasarea capitalului străin. Astfel, România recepţionează progresul tehnic din industrie, transporturi, comunicaţii din statele dezvoltate.
Industria e în centrul dezvoltării economice şi nu s-a făcut haotic în pofida lipsei de capital intern, ponderea agriculturii, predominarea capitalului străin, slaba piaţă a forţei de muncă şi de desfacere. S-a afirmat în luptă cu teoria "România ţară eminamente agrară", susţinut de o parte a moşierimii. Mari oameni de cultură şi economişti susţin primatul industriei şi un sistem protecţionist: D. P. Marţian, P. S. Aurelian, C. A. Rosetti, Haşdeu, Xenopol; în Transilvania: Bariţiu, Kovary Laszlo. Pentru protejarea industriei ardelene faţă de vestul Monarhiei habsburgice şi strângerea legăturilor cu România sunt Iohann Hintz, Bariţiu, Partenie Cosma. Consecinţele convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, apoi cu Germania, Anglia (pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate) au întărit orientarea spre un regim vamal protecţionist.
Pătrunderea capitalului străin a fost necesară; pentru viitor burghezia s-a orientat spre formula "prin noi înşine". Convenţiile anterioare sunt respectate, treptat se iau măsuri de protecţie a industriei pentru aplicarea noii politici economice după expirarea Convenţiei cu Austro-Ungaria. În 1881 o lege de încurajare a industriei hârtiei (fabrica Letea), în 1882 pentru încurajarea industriei zahărului. În 1884 scutiri de taxe vamale pentru importul maşinilor necesare fabricilor de ţesături şi sfoară, în 1885 pentru cele din industria pielăriei. În 1886 expiră Convenţia cu Austro-Ungaria, aceasta n-a acceptat modificarea prevederilor din 1876, astfel că guvernul român a votat noul tarif vamal protecţionist, aplicat unui număr de 590 articole (taxe vamale între 10-180%). Opunându-se Austro-Ungaria, s-a declanşat un război vamal, până în 1893, când s-a încheiat o nouă Convenţie, pe baza tarifului din 1886. A fost riposta românilor faţă de expansiunea Habsburgilor spre Balcani, o manifestare a independenţei. Mari prejudicii pentru economia Transilvaniei, dovadă a complementarităţii economice. În 1891, când au expirat convenţiile anterioare, sub presiunea unor state pentru atenuarea protecţionismului, s-a dat un nou tarif vamal, completat în 1893, prin reducerea articolelor lovite de taxe, fără a desfiinţa regimul anterior. A favorizat dezvoltarea industriei României. Au fost revizuite convenţiile cu Anglia, Germania şi încheiate (până în 1891) noi convenţii comerciale cu Franţ a, Rusia, Turcia. În 1887 este dată legea: Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naţionale (obiectiv-încurajarea industriei); beneficiau de avantaje toţi cei care (indiferent de cetăţenie) înfiinţau o întreprindere cu minimum 50.000 lei capital, foloseau maşini şi minim 25 de muncitori zilnic. După 5 ani de funcţionare, 2/3 trebuiau să fie cetăţeni români. Avantaje: scutirea de impozite
directe, de taxe vamale pentru materii prime şi maşini importate, reducerea tarifelor CFR, folosirea gratuită 90 de ani a terenului de
- 5 ha. pe care s-a construit fabrica. A fost favorizată industria mare, însă a fost benefică: între 1866-87 s-au înfiinţat 8,2 fabrici/an, între 1887-93, 14/an, între 1893-1906, 18/an. În 1887, se încadrează în legea de încurajare 83 de întreprinderi, 294 în 1904. Ancheta industrială din 1901-2 consemnează 62.188 unităţi industriale ce produc mărfuri şi folosesc 169.198 personal angajat (majoritatea ateliere meşteşugăreşti sau cooperaţie capitalistă simplă). Doar 625 unităţi cu o forţă motrice de 45.211 cai putere (c.p.) şi 37.325 muncitori aparţin marii industrii, din care 502 erau fabrici, iar 56,7% aparţineau industriei alimentare.
În Transilvania, cu tradiţii industriale, în condiţiile regimului dualist, al concurenţei capitalului austro-ungar şi german - capitalul românesc e exclus - se dezvoltă industria prelucrătoare; numărul întreprinderilor cu peste 20 muncitori, de la 210 în 1890 creşte la 692 în 1910, din care 379 cu peste 100 muncitori.
Industria - motorul cu explozie a dezvoltat industria petrolului. Legea minelor din 1895, suspendată de liberali, repusă apoi în vigoare a favorizat afluxul de capital străin. Cea mai importantă societate petrolieră - cu capital german -, Steaua Română, producea circa 50% din cantitatea de ţiţei. Producţia: 15.900 t în 1880, 247.487 t în 1900. Datorită dezvoltării căilor ferate, doar în Valea Jiului extracţia de cărbune a crescut de la 853 t (1868), la 880.496 t (1900), 1.939.363 t (1914).
Revoluţia industrială e în desfăşurare, ea s-a încheiat în ramurile care au introdus maşini (morărit, zahăr, ciment, cherestea, transporturi, telecomunicaţii). În alte ramuri ea era în curs (textile), sau la început (construcţii de maşini). Înzestrarea tehnică a României, foarte redusă, astfel că revoluţia industrială are aspecte proprii: a început târziu, s-a dezvoltat greu, pe baza tehnologiei de import, fără o legătură suficientă între ramuri. Capitaliştii străini, ce aveau 80% din marea industrie românească, determină profilul şi repartiţia geografică inegală. În Transilvania ei deţin 57% din ramura energetică, 87% din chimie, 95% din hârtie. În România deţin peste 50% din întreprinderile marii industrii prelucrătoare: 397, din care 198 în Bucureşti, Moldova având doar 196 de întreprinderi. Crizele economice de la începutul sec. XX au lovit comerţul, creditul, industria, îndeosebi întreprinderile mici. De aceea s-a votat un nou tarif protecţionist (1904, aplicat în 1906) şi o nouă lege pentru încurajarea industriei (febr. 1912, guvernul conservator). Extinde avantajele asupra întreprinderile ce foloseau minim 20 muncitori şi o forţă motrice de 5 c.p.; meşteşugarii ce foloseau 4 lucrători sau ucenici, întreprinderile colective (cooperative de meseriaşi) cu capital minim 2.000 lei şi 20 lucrători. Avantaje: cumpărarea terenului, folosirea forţei hidraulice, reducerea tarifelor de transport, scutiri de impozite directe ce variau în funcţie de folosirea materiei prime indigene sau din import. Industria maşinistă creşte: de la 625 unităţi cu forţă de 45.211 c.p. şi 37.325 muncitori (ancheta din 1901-2), în 1912 întreprinderile industriei mari prelucrătoare încurajate de stat ajung la 1.851, cu 126.666 c.p. şi 55.259 muncitori. În Transilvania 210 unităţi (1890), se va ajunge la un număr de întreprinderi cu peste 20 muncitori, de 692 în 1910. Industria alimentară continuă să predomine, creşte ponderea prelucrării petrolului, de la 10% în 1901-2, la 28% din total în 1915; creşte producţia de la 1.147.483 t. în 1907 la 1.810.170 t. în 1914. Industria alimentară, petrolul, industria lemnului dau în 1915 peste 71% din valoarea producţiei marii industrii. Creşte capitalul străin (deţine 80,2% din capitalul societăţilor industriale în 1914). Aceasta a modificat profilul societăţii, se formează proletariatul industrial, concentrat în mari întreprinderi, se formează centre industriale. În 1913 -4 numărul muncitorilor din industria prelucrătoare, extractivă, transporturi în România e de 263.629. În Transilvania în 1910 în mine şi industria prelucrătoare
- 212.300 muncitori. Oraşele cu mulţi muncitori: Bucureşti 37.000 în 1915, Valea Prahovei - 13.416, Galaţi - 14.105. În Valea Jiului
- 250 în 1910, la Reşiţa şi-n jur - 16.000 muncitori. Ei provin din rândul ţăranilor, meşterilor ruinaţi, specialişti străini.
Agricultura rămâne preponderentă în producţia ţării, însă în primele două decenii ale sec.XX dezvoltarea industriei şi creşterea avuţiei naţionale au ritmuri înalte. În 1880 în majoritate producţia industrială era creată de ateliere şi manufacturi, pe când în 1914 industria de fabrică produce mărfuri de 1 miliard lei, producţia meşteşugărească doar de 200 milioane de lei. Producţia industrială încurajată de stat se ridică la 9.292 lei/salariat, de 23,2 ori mai mare decât valoarea pe om a producţiei agricole. Industria autohtonă satisface piaţa internă la petrol, zahăr, ciment, hârtie, nu complet la textile, pielărie, mobilă, chimie, puţin la maşini şi instalaţii (aduse din import cam 95-98%). Nu s-a micşorat decalajul faţă de ţările din vestul Europei, productivitatea era de
- 3 ori mai mică. Dezvoltarea industriei maşiniste a avut însă consecinţe asupra societăţii, i-a modificat structura materială şi socială, a dat impuls vieţii spirituale, înscriind şcoala, ştiinţa şi valorile naţionale în circuitul internaţional (ex: A. Saligny, A. Vlaicu, H. Coandă, T. Vuia, E. Racoviţă).
Integrarea economiei României în economia Europei ce atingea, prin ţările avansate, ultimul stadiu de dezvoltare, aduce în industria noastră forme monopoliste, dar de mică importanţă, şi capitalul şi oligarhia financiară fiind la începuturi. Apar societăţile anonime pe acţiuni, mai ales în industria petrolului dominată de capitalul străin (4 din 44 societăţi concentrau 70% din producţie). Înţelegerile de monopol erau sub forma convenţiilor simple a cartelurilor (var, morărit, uleiuri vegetale), a sindicatelor (ciment, hârtie, bere). Înţelegerile monopoliste priveau doar piaţa internă a unui produs, n-au importanţă pe cea externă. În industrie nu s-a instaurat dominaţia capitalului monopolist, în interior predomina libera concurenţă. În sistemul mondial capitalist România era o zonă de influenţă şi exploatare a monopolurilor internaţionale, era doar în prima etapă de dezvoltare capitalistă. Sistemul bancar şi de credit era lovit de marea finanţă externă. România nu exporta capital, nu participa la împărţirea pieţei mondiale, ci era în sfera de influenţă a puterilor economice, ce-şi disputau locul pe piaţa românească; în plus, o parte a ţării era sub dominaţie străină.
Agricultura. După Reforma din 1864, pozitivă, fiind în raport cu cerinţele timpului, Constituţia din 1866 a decretat proprietatea sacră şi inviolabilă, nevoile ulterioare de pământ urmând să fie reglementate prin vânzări doar din domeniile statului. Prin schimbarea caracterului proprietăţii nu se putea trece brusc la forme de exploatare capitalistă, fiind necesar un regim de tranziţie. Coexistă forme vechi şi noi; moşierul rămâne dependent de munca şi inventarul ţăranului, acesta de moşierul ce avea pământ. După 1878 efectele legii agricole, prin puţinătatea pământului acordat, se manifestă, impunându-se reglementări continue pentru asigurarea echilibrului economic şi social, păstrarea ordinii interne şi a securităţii statului. La începutul secolului XX, 7.790 moşieri cu proprietăţi de peste 50 ha. (din care 4.174 cu peste 100 ha.), reprezentând 0,9%, deţineau 50,88% din suprafaţa pământului; 920.939 ţărani cu până la 10 ha. (95,4%) deţineau 34,18% (alte surse: 40,29%) din suprafaţa agro - silvică a ţării; dintre aceştia, 143.871 ţărani aveau pământ arabil şi fânaţ sub 1 ha., 279.539 între 1-3 ha., 148.717 - 4-5 ha., 176.375 între 5-10 ha. Proprietatea chiaburească, de 10-50 ha. (8,89% din total) era în număr de 36.318. Circa 300.000 de ţărani, capi de familie, n-aveau decât casă şi grădină. Deci 80% din ţărani n-au pământ suficient. Această frână, acest decalaj a încetinit creşterea celorlalte ramuri. În agricultură capitalismul s-a dezvoltat mai lent, "calea prusacă". S-a încercat un echilibru la sate, pentru a se evita convulsiile; majoritatea trăia din arendarea pământului, ce le asigura o minimă existenţă. Dar, dezvoltarea capitalistă a agriculturii e o realitate. De exemplu, creşte populaţia rurală:
3.864.848 oameni în 1859, 7.600.000 în 1914. Între 1871-75 - valoarea inventarului agricol importat a fost de 2.951.000 lei, 12.000.000 lei în 1905. Faţă de 1888, în 1905 agricultura poseda de 11,2 ori mai multe maşini de semănat, de 18 ori maşini de secerat, în imensă majoritate în posesia moşierilor. Marea proprietate avea toate cele 10.500 maşini cu aburi, 12.150 maşini de semănat (ţăranii aveau 370); ţărănimea dispunea de 87% din vitele trăgătoare, 91% din uneltele mici, 94% din care şi căruţe. Cresc culturile de cereale, datorită participării României la
comerţul mondial cu cereale: 3.4 milioane ha. în 1876, 5,45 milioane în 1905. Între 1876-1896 exportul de cereale creşte de două ori. Agricultura a stat la baza progresului, a infrastructurii capitaliste, a mecanismului burghez al economiei. Producţia şi productivitatea erau mult sub limita unei exploatări moderne a pământului. Preţul arenzii (în produse, bani, muncă - dijma la tarla, sau combinată) creşte până în 1907 cu 150-500%. Dijma pe din două ajunge la 80%, şi datorită trusturilor arendăşeşti; fraţii Fischer în 10 judeţe din Moldova arendează 236.863 ha.
Consumul intern e redus datorită exportului. Scade şeptelul, legea din 1864 neasigurând fânaţe. Relaţiile moşier-ţărani erau reglementate prin învoieli agricole (menite să asigure nevoia de pământ a ţărănimii şi forţa de muncă pentru marii proprietari). După cucerirea independenţei, rolul statului în economie s-a
întărit. Sub guvernarea liberală, ministrul de interne C. A. Rosetti în 1882 a modificat legea învoielilor agricole, înlăturând clauza manu militari din 1872. Alte modificări după răscoalele din 1893 şi 1907, urmărindu-se doar înlăturarea abuzurilor. După reforma din 1864, prin lege, doar din pământurile statului se puteau vinde loturi ţăranilor, liberalii şi conservatorii neabătându-se de la această politică. Guvernul liberal a dat o lege pentru
împroprietărirea însurăţeilor în Dobrogea (după mai 1877); o lege a guvernului junimist din 1889 a împroprietărit până în 1906 un număr de 105.165 familii cu 526.233 ha. Răscoala din 1907 a demonstrat necesitatea unei soluţii radicale pentru problema agrară, ce era deja o preocupare majoră a societăţii, nu se putea însă rezolva dintr-odată. Legi agrare: legea pentru învoielile agricole (dec.1907) - interzice dijma în muncă şi dijmă la tarla, prevede o suprafaţă maximă ce putea fi arendată ţăranilor şi minimum de retribuţie, constituie islazurile comunale; legea contra trusturilor arendăşeşti (apr.1908) - interzice arendarea a peste 4.000 ha., legea pentru înfiinţarea Casei rurale ( mart.1908)
- creează o Societate pe acţiuni cu 10.000.000 lei capital, ea cumpără moşii de la proprietarii dispuşi să le vândă şi în loturi de 5 ha. sunt revândute ţăranilor; modificarea legii băncilor populare şi a casei lor centrale (apr.1908) - dă ţăranilor împrumuturi cu dobânzi mici. În 1913 se ajunge la 2.951 bănci populare cu
- membri, capital de 107 milioane lei.
Mijloacele de transport şi comunicaţii - este cel mai mecanizat domeniu al economiei, de un bun nivel tehnic. În 1877 statul dispunea de 242 km cale ferată (restul aparţinea unor companii străine); treptat sunt răscumpărate multe tronsoane, iar prin eforturi proprii e construită o reţea de căi ferate secundare ce a lărgit piaţa internă, a favorizat comerţul cu Transilvania şi Europa: Bucureşti-Cernavodă, Buzău-Constanţa, Titu-Târgovişte, Ploieşti-Urziceni, Bârlad-Focşani ş.a. La sfârşitul sec. XIX România dispunea de 3.146 cale ferată (1802 construite de stat); în 1915 ea avea 3.600 km cale ferată cu: 404 staţii, 932 locomotive, 25.386 vagoane, 11.568.000 călători, 8.156.000 t marfă transportate (un spor faţă de 1880 de 15,1, respectiv 10,2 ori). S-a extins telegrafia şi telefonia, uşurând tranzacţiile. Şosele: 3.219 km în 1878, 24.832 km în 1900, din care 2.910 km construiţi de stat. La începutul sec. XX Transilvania avea 4.000 km căi ferate, legate de căile ferate din România, iar în 1914 avea
- km. În 1890 se înfiinţează Navigaţia fluvială română pentru transportul pe Dunăre (în 1899 se construieşte canalul de la Porţile de Fier). Porturi: Brăila, Galaţi, Giurgiu, Tr. Severin,
Calafat, cu instalaţii de depozitare, docuri, antrepozite. Galaţi era specializat în exportul cherestelei, Brăila în cel de cereale. Se organizează serviciul de navigaţie maritimă, se cumpără vapoare, în 1897 curse regulate de pasageri şi mărfuri la Constantinopol.
Comerţul. Dezvoltarea capitalistă e dovedită de lărgirea pieţei interne, creşterea circulaţiei mărfurilor, a participării ţării la comerţul internaţional. Dezvoltarea pieţei interne se datorează şi sporului populaţiei, mai ales a celei orăşeneşti (10,1% în 1860, 18,8% în 1900). Bucureştiul creşte cu 127% (276.178 locuitori), Galaţi cu 140%, Brăila cu 257%, Tr. Severin cu 575%; oraşele se emancipează de dependenţa rurală, negustorii cresc de la 30.417
- la 55.726 (1890), sporesc societăţile comerciale, capitalul folosit de ele. Comerţul e favorizat şi de extinderea învăţământului comercial, influenţa Camerei de comerţ, înfiinţarea Bursei de mărfuri, adoptarea sistemului metric de măsuri şi greutăţi (în 1881). Comerţul extern. Până în 1899 e deficitar. Ponderea absolută în comerţul extern o au cerealele (76%), vitele, legumele, lemn, petrol, piei. La începutul sec. XX exportul de grâu e 60% din producţie, 40% la porumb. Debuşee principale: Austro-Ungaria, Anglia, Franţa, Germania. Ulterior Germania devine principalul debuşeu, fiind pe primul loc şi la import. După 1886 un reviriment datorită taxelor vamale protecţioniste. În 1878 balanţa comerţului extern în deficit cu 89.540 mii lei aur, în 1913 un excedent de 80.692 mii lei aur. Dinamica comerţului extern: 1863 - 100%, 1876 - 208%, 1899 - 250%, 1913 - 653%. Principalele partenere după 1900: Anglia, Austro-Ungaria, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Rusia.
Sistemul financiar şi de credit - e un alt element important al modernizării. Finanţele publice şi creditul sunt un sector în care statul, instituţionalizând mecanismul economic capitalist, a intervenit activ pentru a favoriza dezvoltarea forţelor de producţie capitaliste. Finanţele publice au fost aşezate pe principii burgheze: bugete de venituri şi cheltuieli, fiscalitate, administraţia financiară
de stat, contabilitatea publică, Curtea Supremă de Conturi. Ierarhia socială e în funcţie de avere, înlocuind privilegiul naşterii. Statul supraveghează şi garantează sistemul economic şi financiar, era parte în proces, în care a investit mult. S-a înfiinţat legislaţia economică. Dezvoltarea sistemului bancar şi de credit sa realizat prin acumularea internă de capital şi pătrunderea celui străin. După adoptarea sistemului monetar propriu (legea din apr. 1867), aderarea la Uniunea latină, adoptarea sistemului bimetalist (cu acoperire în aur şi argint), crearea Băncii Naţionale (în 1880) a consolidat sistemul financiar şi de credit, BNR fiind instrumentul de emisiune monetară, operaţiuni de scont, credite, cumpărări şi vânzări de valori, ea şi-a creat agenţii în marile oraşe (e bastionul burgheziei financiare). A oferit garanţii, a impulsionat înfiinţarea de bănci (24 bănci până în 1900). În 1874 era o bancă cu un capital de 1 milion lei, în 1905 - 46 bănci cu 119.807.480 lei capital, în 1914 - 218 bănci cu 228.324.825 lei capital. Cu capital românesc: Banca Agricolă (1894), Banca de Scont Bucureşti (1890), Banca comercială Craiova (1898). Bănci comerciale cu capital străin: Banca generală română (german, 1894), Marmorosch-Blank (mixt, 1905), Banca comercială română (francez, belgian, românesc, 1906). În 1881 s-au creat Casele de credit agricol (în sprijinul moşierilor, arendaşilor, chiaburilor), înlocuite în 1882 cu Banca creditului agricol (împrumuturi pe bază de ipotecă). Crearea sistemului de credit; în 1881 se înfiinţează Bursa de valori din Bucureşti. La începutul sec. XX e un proces de concentrare în domeniul bancar: se formează sindicate bancare, din uniunea băncilor româneşti (chiar şi a BNR) cu cele străine; e şi un început de fuziune a capitalului bancar cu cel industrial. Însă majoritatea operaţiunilor băncilor priveau comerţul, agricultura, latura speculativă, în mai mică proporţie industria, deloc exportul de capital. Formarea capitalului financiar era la începuturi, iar evoluţia economică a României, procesele economice şi politice interne şi externe ale ţării au fost
influenţate de implicarea capitalului străin. Monopolurile străine participau la exploatarea economică a României, secondate de statele de care aparţineau şi care au intervenit în politica internă şi în cea economică. Apelul la capitalul străin, când ţara intra în perioada de construcţie desfăşurată a societăţii capitaliste, a fost o necesitate, la fel apelul la tehnologia şi experienţa străină. Procesul s-a desfăşurat în cuprinsul luptei pentru întărirea poziţiilor interne, ceea ce s-a făcut treptat, pe măsura consolidării economiei, a experienţei, a acumulării de capital intern, a întăririi burgheziei autohtone.
Capitalurile străine, pătrunse masiv în economia României după 1877, reprezentând puternice grupări monopoliste, ocupă pondere şi influenţă în economia noastră, iar o mare parte a profiturilor pleacă în exterior. Sunt vederi diferite privind apelul la capitalul străin şi forma de participare a lui la dezvoltarea economică. Burghezia a fost mai consecventă în îngrădirea sferei de influenţă a capitalului străin, pentru o participare mai largă a capitalului naţional şi a elementelor româneşti în conducerea societăţilor străine, Partidul Liberal lansând formula "prin noi înşine". Pătrunderea capitalului străin s-a făcut prin: investiţii directe în industrie, bănci, societăţi comerciale şi de asigurări, împrumuturi acordate statului român. Pe calea împrumuturilor (principala formă de pătrundere) în perioada 1866 -1914 România a contractat datorii de 4,01 miliarde lei. În 1914 mai rămâneau de plătit 1,866 miliarde, din care 88% reveneau străinătăţii. Multe împrumuturi au fost folosite în construirea căilor de comunicaţii, urbanistică, crearea instituţiilor moderne ale statului. Capitalul străin cu precădere a pătruns în industrie: petrol, industria forestieră, ciment, zahăr, în ramurile producătoare de materii prime. În 1914 în industria petrolului erau 96 de societăţi străine: germane, anglo-olandeze, americane, ce deţineau 43,5% din capitalul investit, 73% din producţie, 71% din rafinare (România era pe locul 2 în Europa). România era vizată în strategia celor două blocuri politico-militare: în 1905 (în petrol) 64,32% era capital german, 8,75% capital anglo-olandez, 3,33% american; în 1914 era 27,3% capital german, 48% anglo-olandez, 6% american. În 1914 monopolurile anglo-olandeze şi franco- belgiene deţineau 57% din capitalul străin în industria României. În industria mare capitalul străin era de 65%, astfel: în metalurgie 74%, forestieră 69%, zahăr 94%, gaz şi electricitate 95,5%, petrol 94%, hârtie, celuloză 46%, textile 21,9%, transporturi 2,7%, ciment, ceramică 27%, alimentară 31%, chimie 72,3%. Capitalul român era mai puternic în industria hârtiei 54%, ciment 73%, alimentară 69%, textile 78%. Capitalul străin a pătruns şi prin bănci, mai ales după 1880, odată cu formarea sistemului de credit. Banca Comercială Română, Banca Murmorosch-Blank et Co., Bank of Romania, Banca generală română, Banca de credit română aveau fonduri de 499.700.000 milioane lei, în timp ce cele 4 bănci mari româneşti aveau 324.800.000 (60,60% faţă de 39,40%). Capitalul străin controla şi cele 7 societăţi de asigurări. România era o piaţă rentabilă pentru creditorii străini. Venitul net al rentelor româneşti era de 4,25-5,6% faţă de 2,82% cât reprezentau rentele engleze, 3,02% cele franceze. Preţul plătit de România pentru dezvoltare a fost mare, cu consecinţe economice şi politice. 10% din venitul naţional se ducea în străinătate ca plusvaloare. Exportul de materii prime neprelucrate (petrol, lemn) se adăuga pierderilor din avuţia ţării. Capitalul străin a impus industriei româneşti o anumită orientare, România a fost menţinută ca ţară agricolă şi sursă de materii prime, ca piaţă de desfacere pentru mărfurile străine. În aceste condiţii dificile s-a dezvoltat şi modernizat România, s-au constituit capitalul român şi cadrele tehnice necesare, s-au format premisele ce au îngăduit saltul de după 1918.
Structura socială - s-a modificat considerabil, datorită dezvoltării capitalismului în agricultură, revoluţiei industriale şi în transporturi, dezvoltării oraşelor, a aparatului administrativ- funcţionăresc, dezvoltării învăţământului, a sistemului informaţional, intensificării schimburilor externe, procesului de integrare în economia şi politica Europei. Cu toată dezvoltarea mai lentă a capitalismului în agricultură, populaţia satelor e în plină transformare. Creşterea industriei şi a oraşelor au modificat raportul oraş-sat; în 1913, la o populaţie de 7.235.000 locuitori, oraşele deţineau 18,4%, satele 81,6%. Erau 400.000 de ţărani ce- şi vindeau forţa de muncă. Se schimbă mentalităţile. Prin legea din 1864 ţăranii sunt eliberaţi din obligaţiile feudale, dar au pierdut avantajele de care beneficiau în cadrul sistemului feudal garantate de stat sau de proprietate. Ţărănimea intră într-o societate în care relaţiile devin juridice, impersonale, materializate prin vânzări-cumpărări, salarii. Împroprietărirea şi eliberarea din relaţiile feudale au creat de moment senzaţia deplinei libertăţi; după 1878 insuficienţa pământului, fărâmiţarea lui, lipsa fânaţurilor şi islazurilor, anularea drepturilor însurăţeilor devin foarte vizibile şi sensibile.
Îmburghezirea moşierimii continuă prin orientarea moşiilor spre producţia de mărfuri, implicarea unei părţi în industrie. Dar şi multe elemente burgheze cumpără pământ. Nu e o confundare de interese, ci de apropiere, accelerând pătrunderea capitalismului în agricultură. Arendăşia devine o profesie foarte rentabilă. Burghezia creşte numeric, îşi lărgeşte profilul: negustori, meseriaşi, se impun industriaşii, deţinătorii de capital în noua societate burgheză. Organizarea burgheză, instituţiile moderne, băncile, ministerele, forurile politice impun crearea unui corp administrativ specializat, a politicienilor de profesie (mai ales dintre avocaţi), mulţi intelectuali în învăţământ. Creşte şi capătă pondere burghezia mică şi mijlocie, care împreună cu chiaburii formează acea "infanterie a democraţiei", ale cărei acţiuni lărgesc limitele regimului politic. Se impune şi proletariatul în viaţa economică, socială, politică şi spirituală a societăţii româneşti. În preajma războiului mondial, societatea românească e asemănătoare cu orice societate europeană a vremii. O societate aristocratică formată din mari proprietari de pământ, eterogenă, cu forţa politică în declin, dar încă cu puternice poziţii economice. O societate burgheză reprezentând liberalismul şi interesele marii burghezii. Apropiate prin interesele de proprietari, în comerţ şi politică, alianţe familiale, teama de democraţia celor de jos. A treia societate formată din ţărani şi muncitori (mai puţin omogenă), dar şi din elemente inferioare ale burgheziei, ce ameninţă pe primele două, a căror acţiune întârzie formarea unui regim democratic, justificând folosirea violenţei în spatele expresiei "societatea în primejdie". Societatea e contradictorie sub raportul repartiţiei bogăţiei, a condiţiei sociale, moravurilor. Bogăţia sfidătoare a vârfurilor claselor dominante, mizeria muncitorilor şi ţăranilor săraci, pradă analfabetismului, bolilor sociale. Corupţie şi politicianism profesionist, dar şi munca tenace şi onestă a marii mase tăcute care a clădit ceea ce a fost durabil în România modernă. E o societate în plină prefacere, trebuie apreciată în raport cu ce are ea valoros şi durabil.
După 1878 statul a fost un sprijin puternic în dezvoltarea României moderne. Prin intermediul său, al instituţiilor sale economice, prin constituirea organismelor instituţionalizate ale economiei s-au realizat mari obiective economice, sociale şi politice de interes naţional. Desigur, interesele de clasă şi-au pus amprenta asupra politicii interne, dar aceasta trebuie privită într-o judecată mai largă. Politica externă a servit interesele naţionale ale statului. Realizările epocii sunt opera efortului colectiv al întregii naţiuni, s-au înfăptuit în condiţiile luptei dintre vechi şi nou, într-o societate a cărei lege era progresul.