Pin It

Este incontestabilă legătura stabilită de Max Weber între Reformă şi economia capitalistă; dar la fel de adevărată este şi teza ulterioară a lui E. Troeltsch, pentru care Reforma a fost mai degrabă un vector al unor procese politice, economice, sociale şi culturale ce germinaseră spre sfârşitul secolului XV în mediul catolic. Totuşi, o opinie comună printre istorici a susţinut multă vreme că protestantismul a adus pentru prima oară libertatea politică naţiunilor Europei; chiar şi Montesquieu l-a considerat o religie potrivită republicilor mai degrabă decât unei monarhii. Faptele ne prezintă însă o situaţie diferită şi mult mai complexă. În statele germane, pacea de la Augsburg a confirmat autoritatea principilor asupra vieţii spirituale a supuşilor. În nordul Europei, luteranismul a fost principalul instrument al centralizării şi absolutismului monarhic, din Anglia până în Prusia. Chiar şi protestanţii francezi nu au încercat decât să reproducă structura confederativă de sorginte feudală a Imperiului German. Doar Ţările de Jos au realizat o republică burgheză calvină; dar structura acesteia era anterioară reformei, venind din epoca dominaţiei burgunde. Chateaubriand afirma cu justeţe că

protestantismul nu a schimbat nimic la nivelul instituţiilor; acolo unde a găsit o monarhie reprezentativă sau republici aristocratice, ca în Anglia şi în Elveţia, le-a adoptat; unde a întâlnit guvernăminte militare, ca în nordul Europei, s-a acomodat, şi le-a făcut chiar mai absolute.

Şi totuşi, dacă Luther şi luteranismul au furnizat doar o excelentă justificare “establishment”-ului principatelor germane, alte curente protestante au introdus reforme instituţionale semnificative. În al treilea deceniu al secolului XVI, Ulrich Zwingli a pus în practică un ideal creştin purificat la Zurich, legând strâns biserica de puterea civilă; dintre partizanii săi s-a desprins mişcarea anabaptistă, în frunte cu Thomas Munzer, ducând zwinglianismul la ultima sa consecinţă - eliminarea autorităţii politice, creaţie a Diavolului, şi înlocuirea ei cu o societate în spiritul Evangheliei. Anabaptiştii se alăturară ţăranilor răsculaţi în 1523; dezavuaţi chiar şi de Zwingli, fură învinşi la Frankenhausen iar Munzer, luat prizonier, fu decapitat (1525). Nici Zwingli nu avu o soartă mai bună; cantoanele elveţiene catolice îl învinseră în bătălia de la Kappel, unde însuşi reformatorul îşi găsi sfârşitul (1531). Discipoli ai săi difuzară însă modelul politic zwinglian la Basel şi la Berna, ca şi în regiunea renană. Nici radicalismul lui Munzer nu dispăru, cunoscând o efemeră înflorire la Munster între 1534-1535. La începutul anului 1534, liderii anabaptişti din Germania şi Olanda

  • Jan Matthijs, Melchior Hoffman, Jan de Leyda - se reuniră la Munster, instaurând un regim teocratic autoritar. Oraşul deveni astfel “Noul Ierusalim”, unde proprietatea era desfiinţată, se instituia un program sever de muncă, viaţa privată era sever reglementată. Proclamat rege, Jan de Leyda decretă chiar poligamia, luându-şi el însuşi 17 soţii; dar violenţa şi desfrânarea cetăţii anabaptiste atrase ostilitatea principilor vecini, atât catolici cât şi protestanţi. Un asediu de peste un an duse la căderea Munster-ului în 1535 şi la executarea capilor mişcării. Zwinglianismul în varianta pacifistă propovăduită de Menno Simons s-a răspândit ulterior în micile comunităţi rurale din Olanda şi vestul Germaniei; cea mai cunoscuţi urmaşi contemporani ai mennoniţilor, dar şi cei mai conservatori, sunt amish-ii americani.

Tot în ţările renane, la Strasbourg, Martin Bucer institui, în numele autonomiei şi preponderenţei bisericii în raport cu statul, un regim politic tolerant. Ideile sale l- au inspirat fundamental pe Calvin (Jean Cauvin, 1509-1564) în elaborarea unui nou model al Reformei. Convertit în 1533, obligat să părăsească Franţa el fu chemat la Geneva de reformatorul Guillaume Farel. Începând din 1541 Calvin transformă oraşul, într-o cetate-model a lumii protestante. Administraţia municipală se subordona consistoriului alcătuit din pastori protestanţi, a cărui jurisdicţie a fost extinsă de la cea a unui tribunal religios la cenzura moravurilor geneveze. În fond el respingea autoritatea superioară a instanţelor civile, îndepărtându-se tot mai mult de dogma luterană.

Deoarece preoţii sunt puşi să administreze, să vestească, să propovăduiască mesajul divin, ei sunt datori să îndrăznească orice şi să-i silească pe toţi cei mari şi supuşi acestei lumi a se închina Domnului...Lor le e dat să poruncească tuturor, de la cel mai înalt la cel mai de jos; ei trebuie să cruţe mieii şi să ucidă lupii; ei vor admonesta şi-i vor povăţui pe cei ascultători, vor acuza şi vor nimici pe cei potrivnici. Ei pot lega şi dezlega conform Cuvântului Domnului scrie Calvin în Institutio religionis christianae (1536) asupra rolului politic al clericilor. Supravegherea inchizitorială a vieţii publice şi private, care constituie principala caracteristică a regimului politic instituit de Calvin, nu întârzie să nască opoziţii, cea mai celebră fiind a teologului şi medicului Miguel Servet, ars pe rug la în 1553. Modelul acesta calvinist al oraşului-biserică, al statului posesor de valoare spirituală era tot ce putea fi mai diferit de biserica de stat luterană supusă principilor lumeşti; or acest fapt era destinat să accentueze divergenţele între cele două confesiuni reformate. Pe plan extern însă succesele au fost imense; devenită “Roma protestantismului”, Geneva trimitea în întreaga Europă misionari pregătiţi în celebra Academie condusă de Theodore de Beze - care veni la cârma cetăţii în 1564. Continuându-l pe Calvin, ideile sale politice atingeau practic radicalismul monarhomahilor:

Afirm că popoarele nu sunt făcute de magistraţi ci popoarele cărora le-a convenit să se lase guvernate de un principe sau de seniori aleşi sunt mai vechi decât magistraţii lor, deci nu popoarele sunt create pentru magistraţi, ci din contră magistraţii pentru popoare...

„Un far care luminează toate bisericile reformate”: astfel numea Calvin oraşul- biserică în care se transformase Geneva. Radiaţia intelectuală a acesteia va atinge întreaga Europă; şi în timp ce nordul şi centrul continentului vor rămâne fidele lui

Luther, în vest modelul calvinist devenea forma definitorie a Reformei. Dogma geneveză iradie din nordul Franţei şi Ţărilor de Jos până în îndepărtata Scoţie unde John Knox, format în Academia calvinistă, propovădui un protestantism intransigent, străin de laxitatea anglicană.