Pin It

Iacob I Stuart nu a reuşit niciodată să înţeleagă că oricât de înclinată spre absolutism ar fi fost Elisabeta, ea nu a impietat niciodată asupra tradiţionalelor libertăţi ale poporului englez, consfinţite încă din 1215 de Magna Charta. El a aplicat metodele dure de guvernare care avuseseră succes în Scoţia şi la Anglia; iar aceasta a găsit în încălcarea libertăţii religioase un bun pretext pentru a se ridica împotriva puterii monarhice. În acel moment, protestanţii englezi erau divizaţi în trei mişcări: anglicanii, adepţi ai religiei oficiale, numiţi şi episcopalieni pentru că menţinuseră ierarhia clerului; calviniştii scoţieni ai lui Knox; şi, în fine, sectele puritane engleze, care difereau prin viziunea lor asupra organizării ecleziastice de la prezbiterieni (susţinători ai existenţei unor consilii ale Bisericii ) până la independenţi (partizani ai caracterului personal ala experienţei religioase). Dacă primii erau adepţii lui Iacob şi cereau chiar extinderea prerogativelor regale, în schimb mişcările protestante respingeau această autoritate; iar instrumentul lor politic era Camera Comunelor, dominată de micii nobili puritani. Parlamentul a fost în cele din urmă dizolvat de suveran în 1611, ca urmare a opoziţiei sale la noile impozite şi la legislaţia în materie religioasă; dar Iacob a fost nevoit să-l convoace din nou, iar apoi să-l dizolve, de două ori. Opoziţia, condusă de John Pym şi de Thomas Wentworth, a refuzat cu hotărâre să accepte orice decizie în spiritul absolutismului, mai ales în domeniul libertăţii religioase. Iacob a devenit nepopular prin refuzul de a-i ajuta pe protestanţii germani împotriva împăratului, astfel că puterea Parlamentului a devenit atât de mare în ultimii ani ai domniei încât însuşi cancelarul Francis Bacon a fost acuzat de corupţie şi condamnat la închisoare. Când Carol I a urcat pe tron în 1625, el a înţeles că singura cale de a combate puterea Parlamentului era formarea unei armate regulate cum aveau toate monarhiile centralizate de pe continent. Un bun pretext i-a oferit Richelieu, prin lupta sa împotriva hughenoţilor cu care Anglia era aliată; însă armata, pusă sub comanda incompetentului favorit Buckingham, a eşuat lamentabil. Comunele au dat vina pe suveran, prezentându-i o petiţie a drepturilor (Bill of Rights) ce consfinţea autoritatea Parlamentului, dar şi libertăţile cetăţeneşti fundamentale (1628). Având neapărată nevoie de bani, Carol a acceptat petiţia în schimbul votării impozitelor, dar imediat după aceasta a dizolvat Camerele, guvernând 11 ani ca suveran aproape absolut, alăturânduşi-l pe Wentworth (numit conte de Strafford) şi pe arhiepiscopul William Laud. O asemenea politică se putea susţine pe plan intern; dar în exterior ea a însemnat neimplicarea Angliei în Războiul de 30 de ani şi pierderea statului de putere europeană. De asemenea în Scoţia absolutismul în materie religioasă a dus în cele din urmă la răscularea calviniştilor în 1637. Lipsit de mijloace financiare, Carol nu le-a putut opune o armată; iar când scoţienii au intrat şi în Anglia el a fost nevoit să convoace Parlamentul. De abia reunit, acesta i s-a opus; iar regele l-a dizolvat (Parlamentul cel scurt, apr. - mai 1640); convocată din nou, adunarea a început prin a cere condamnarea la moarte a principalului instrument al autorităţii regale, Strafford. Carol a fost obligat să o acorde, iar Parlamentul a devenit astfel şi mai arogant. El era practic dispus să-şi asume conducerea ţării, chiar dacă pentru aceasta ar fi fost necesară o revoluţie; iar instituţional, chiar putea să preia guvernarea.

Nu se poate spune îndeajuns de des despre Camera Comunelor preelisabetană că a fost un organism rudimentar şi că Parlamentul cel Lung a fost în multe privinţe o organizaţie modernă complexă...

In răstimpul dintre 1558 şi 1640 a avut loc o uriaşă creştere - rapida extindere a comitetelor şi a muncii duse în comitete etc. scria istoricul american Notestein. În 1641, după executarea lui Strafford, adunarea a înaintat o petiţie enumerând abuzurile guvernării absolutiste (Mustrarea cea Mare); regele a decis să acţioneze mai hotărât şi a ordonat arestarea capilor opoziţiei în frunte cu Pym. Încercarea a eşuat, la Londra izbucnind o adevărată revoluţie în urma căreia Carol a fost nevoit să-şi părăsească capitala în ianuarie 1642. Negocierile în vederea unui compromis cu Parlamentul au eşuat, câtă vreme monarhul nu era dispus să cedeze din prerogativele sale. Ca urmare, s-a declanşat un război civil care a sfâşiat Anglia între partizanii Parlamentului, în general burghezi şi mici nobili puritani, numiţi roundheads („capete rotunde”, pentru că purtau părul scurt) şi susţinătorii lui Carol, proprietari funciari care recrutaseră miliţiile locale, porecliţi cavaliers (în sensul de persoane arogante, cu fumuri cavalereşti). La început armatele regale conduse de prinţul Rupert au repurtat succese asupra slabelor miliţii orăşeneşti ale Parlamentului. Pe termen lung, însă, se vădi superioritatea acestuia, căci Camerele erau singura instituţie care putea ridica impozite şi deci finanţa războiul. După ce Oliver Cromwell a reorganizat trupele roundhead în spiritul puritan acestea au zdrobit forţele lui Rupert la Marston-Moor (1644) şi Naseby (1645). Partidul cavalier era învins: Laud a fost executat iar Carol a căzut în mâinile rebelilor scoţieni, care l- au predat Parlamentului în 1647. Monarhul a încercat să profite de pe urma disensiunilor apărute după victorie între protestanţii radicali din armată şi Camerele prezbiteriene, care încercau să înlăture pericolul unei dictaturi militare a lui Cromwell; nu a avut însă succes. Popularitatea lui Cromwell a devenit nemăsurată după ce i-a învins şi pe rebelii scoţieni în 1648 la Preston în al doilea război civil; el a refuzat controlul parlamentar asupra forţelor armate, iar în decembrie a decretat excluderea prezbiterienilor din adunare. Parlamentul cel Lung din 1640 devenea astfel “Coada de Parlament”. Puterea camerelor era zdrobită şi la începutul anului 1649 Carol a fost judecat şi condamnat la moarte de un tribunal militar. Executarea sa la 30 ianuarie a însemnat instaurarea republicii; vom vedea în cursul următor cum a evoluat aceasta.