Revoluţia europeană de la 1848, cele precedente, inclusiv Revoluţia franceză din 1789, toate expresii ale procesului de creştere a societăţii europene, sunt precedate şi provocate de schimbări mari în structura societăţii, adevărate revoluţii: demografică, agrară, industrială, ideologică. În pofida aparenţelor, ţările române se încadrează organic în procesul general european, sec. al XVIII-lea fiind şi la români creuzetul în care s-a născut lumea nouă modernă. Cu particularităţi: dominaţia Turciei asupra Principatelor (regimul fanariot, monopolul economic, regim fiscal aspru) şi a stăpânirii habsburgilor a Transilvaniei, Banatului, Bucovinei (regim militar, exploatare economică sistematică, centralizare) - dar dezvoltarea e ireversibilă şi comună, cu efecte: intensificarea legăturilor materiale şi spirituale între provinciile româneşti, constituirea pieţei naţionale în desfăşurare, consolidarea naţiunii şi a conştiinţei naţionale.
"Revoluţia demografică" este reală, cu limitele impuse de opresiunea Porţii, regimul fiscal, războaiele ruso-austro-turce: n- au îngăduit o creştere normală, dar e constantă. Rapoarte consulare ruse, franceze, prusace indică (sursa franceză): în 1796 Ţara Românească avea 1,2 milioane locuitori, Moldova 1 milion, în 1812 Moldova pierde 20.000 prin ocuparea Basarabiei de către Rusia. Indicele demografic creşte între1812-1831: în 1825 Moldova avea 1.100.490 locuitori (statistică moldoveană), în 1832 Ţara Românească avea 2.032.362 locuitori (izvoare franceze). La 1784-1787 Transilvana, cu Banatul, Crişana, Maramureş, avea 2.489.147 locuitori din care români 63,5%, maghiari şi secui 24,1%, saşi + şvabi 12,4%. Numărul satelor, târgurilor şi oraşelor creşte; la sfârşitul sec. al XVIII-lea Bucureştii aveau 50.000 locuitori, în 1832 aveau 70.000, şi Iaşii în acelaşi an 48.148 (populaţia urbană n-a depăşit 10% din populaţie). Important e profilul nou, divers al claselor şi categoriilor sociale. Predomină în oraşe şi târguri meşterii şi negustorii, iar pe măsura dezvoltării economiei de schimb, comerţul devine mai ritmic, mai organizat. În cadrul fiecărei ţări e o piaţă naţională, tendinţa este integrarea într-o piaţă naţională unică. Ţărănimea se stratifică, aspectul patriarhal al satului tinde să dispară. Boierimea are un nou profil nou, rangurile pot fi cumpărate, privilegiul nobiliar punând la adăpost activitatea productivă faţă de rigorile şi abuzurile regimului. Burghezia îşi schiţează profilul, în Ţara Românească, chiar la sate, se detaşează o pătură de mijloc antrenată în procesul de schimb.
"Revoluţia agrară" e spectaculoasă mai ales în transformările pe care le-a provocat în structura sistemului feudal. Creşterea populaţiei, cererile sporite ale Porţii, nevoile armatelor de ocupaţie au solicitat sporirea producţiei. Din consumatori, stăpânii de pământ cu veleităţi de a deveni proprietari în sens burghez se transformă în producători, economia naturală e înlocuită cu cea de schimb. În ţările române trecerea spre producţia de mărfuri în agricultură s-a făcut prin reducerea suprafeţelor de pământ date în folosinţă ţăranilor, înmulţirea zilelor de clacă şi a obligaţiilor feudale, modificarea regimului juridic al proprietăţii. Reformele sociale din 1746 şi 1749 ale lui Constantin Mavrocordat (desfiinţarea rumâniei şi veciniei) se înscriu în acest sens; dependenţa personală din societatea feudală e înlocuită cu cea reală ce decurgea din folosinţa lotului de pământ; ţăranul are libertatea de strămutare. "Revoluţia agrară" (termen convenţional, subliniază amploarea transformărilor) e legată de dezvoltarea pieţei interne, a economiei de schimb, de legăturile strânse între ţările române (au economie complementară). Adaptarea moşiilor la cerinţele pieţei solicită tehnică mai perfecţionată, valoarea pământului creşte, apar geometrul, agronomul, culturi noi, contabilul, literatura de specialitate. "Revoluţia industrială" - apare noul, manufacturile; chiar modest, tehnica rudimentară a Evului mediu e depăşită. Dominaţia străină e o frână, importantă e strădania de a ridica nivelul tehnic; aceste trei revoluţii, în raport de condiţionare reciprocă, subliniază criza regimului feudal. De ele au beneficiat clasele avute, cei de rând suportându-le greu şi au fost limitate şi de stăpânirea străină. În schimb, "Revoluţia ideologică" înfăţişează mai real amploarea procesului de transformare, în cuprinsul căruia se naşte şi se dezvoltă naţiunea română, se cristalizează conştiinţa naţională. Ideologia e militantă şi naţională. E cultivată limba română, literatura naţională, învăţământul românesc, istoria devine un instrument al intereselor naţionale. Se dezvoltă ideologia în forma sa politică, susţinută de Şcoala Ardeleană prin istorie şi limbă. Acţiunea lui Inocenţiu Micu, caracterul românesc al Răscoalei din 1784, Supplex-ul din 1791, activitatea multilaterală a Şcolii Ardelene au subliniat existenţa problemei româneşti în Imperiul habsburgic.
În Principate, în contextul rivalităţii Ruso-Austro-Turce, al avansului Rusiei prin protectorat, forţele naţionale prin memorii, proiecte de reformă urmăreau să fixeze noul regim juridic al Principatelor. Europa acordă atenţie zonei, lupta politică a românilor se lărgeşte, în condiţiile atenţiei sporite pe care Europa o acordă zonei. Folosind împrejurările internaţionale, românii îşi fac cunoscute năzuinţele de a constitui un stat unitar sub garanţia colectivă a Puterilor. Sub acţiunea "revoluţiilor" legăturile dintre cele trei provincii devin mai strânse, legăturile economice pregătesc formarea pieţei naţionale. Legăturile sunt accentuate de conştiinţa naţională. Desigur, situaţia deosebită a Transilvaniei şi a Principatelor a impus maniere tactice deosebite. În Transilvania, românii urmăreau recunoaşterea politică a naţiunii, egalitate în drepturi şi îndatoriri. Principatele, aflate sub suveranitate turcă şi protectorat rus, aflate în calea expansiunii Austriei, îşi limitează, temporar, eforturile la unirea Moldovei şi Ţării Româneşti - mai uşor de realizat.
Progresul istoric, constatat înainte de 1821, era incompatibil cu verosul şi apăsătorul regim otoman, exprimat prin cel fanariot, ce limita drastic posibilităţile de integrare în cultura şi comerţul occidental, îndreptarea spre vest (Estul, Rusia, Turcia erau o ameninţare) a conferit latinităţii temeiuri în plus.
Naţiunea română, ca şi celelalte naţiuni ale Europei, e cel mai important produs al epocii moderne, sinteză superioară a trăsăturilor ce definesc poporul român. Spaţiul geografic - vatra vechii Dacii - în care s-a format poporul român este unitar şi armonios, imprimând locuitorilor săi o anume structură psihică. Unităţii geografice a spaţiului carpato-danubian i-a corespuns unitatea culturală şi etnică. Dispersaţi de vitregiile timpului în state separate politic, cu părţi din teritorii anexate, românii şi-au păstrat permanent unitatea întărită de conştiinţa de neam (aparţin aceluiaşi popor), întreţinută de distincţiile care i-au individualizat: limba, portul, obiceiurile, credinţa, cultura, numele de român. Alţi factori care au cimentat coeziunea au fost : fluxul continuu al românilor din Ardeal peste Carpaţi şi în Dobrogea, posesiunile concedate de regii ungari domnilor moldoveni şi munteni (Amlaş, Făgăraş, Ciceu, Rodna, Bistriţa, Unguraş), comuniunea de viaţă economică, înlesnită de cadrul natural şi de caracterul complementar al economiei, lupta comună pentru apărarea autonomiei şi independenţei în Evul mediu - de la Iancu de Hunedoara la Mihai Viteazul, cu Unirea efemeră - dar cu ecouri în timp - constituită de el în 1600. Creaţia populară, la fel literatura scrisă au potenţat conştiinţa unităţii. Triumful limbii române asupra celei slavone în sec. XVII a transformat literatura în instrument de cunoaştere şi afirmare a spiritualităţii etnice. Cronicarii şi istoricii din acest secol: Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino realizează sinteza între fondul conştiinţei autohtone a romanităţii şi unităţii şi argumentarea ştiinţifică a originii latine. D. Cantemir, în Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor dă o solidă fundamentare ştiinţifică unităţii românilor pe teritoriul Daciei.
Moştenirea secolelor anterioare, în care s-a format şi afirmat unitatea românilor, e preluată de secolul al XVIII-lea, în care sub acţiunea proceselor de dezvoltare ale istoriei se cristalizează profilul naţiunii române. În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi prima jumătate a sec. al XIX-lea se clădeşte lumea modernă. Lupta pentru edificarea naţiunii e şi lupta pentru înfrângerea obstacolelor ce îngrădeau dezvoltarea economică şi împiedicau formarea comunităţii economice şi politice naţionale - cele două procese sunt inseparabile.
Aceste transformări, ce însoţesc procesul dezvoltării istorice spre societatea capitalistă conturează profilul naţiunii române. Conştiinţa de neam evoluează spre conştiinţa naţională. Răscoala lui Horea, Supplex-ul din 1791, activitatea Şcolii Ardelene, Revoluţia de la 1821 - au reprezentat acte puternice de afirmare a naţiunii române.
Generaţia de la 1848, care a preluat şi dezvoltat sarcinile revoluţiei de la 1821, face saltul de la constatările Şcolii Ardelene despre unitatea românilor ca naţiune, la ideea solidarităţii politice. Cultura timpului, militantă prin excelenţă, creează mijloacele de afirmare ale specificului naţional, modelând conştiinţa naţională. În viziunea lui Bălcescu, Kogălniceanu, Bariţiu, Dacia are semnificaţia unui stat naţional, reprezintă realizarea unei unităţi organice între trecut, prezent, viitor. Publicaţiile vremii: Magazin istoric pentru Dacia, Dacia literară, România, Curierul românesc, Albina românească exprimă prin titlu şi prin conţinut viziunea cuprinzătoare românească.
Revoluţia de la 1848 a ilustrat coeziunea naţiunii române, dorinţa şi hotărârea ei de a se organiza într-un stat naţional independent şi suveran modern, capabil să promoveze dezvoltarea naţiunii, să o integreze în civilizaţia lumii.
Constituită la 1848, naţiunea română şi-a realizat statul naţional prin Unirea din 1859. Unirea „cea mică” a îngăduit dezvoltarea economică, politică, culturală a naţiunii, a pregătit 1877 şi 1918.