Cei doi ani de criză de după Marele Război i-au determinat pe mulţi naţionalişti îndârjiţi să emită pretenţia că ar putea salva Italia ducând-o pe culmile gloriei. Ei au organizat bande de bătuşi de stradă, pregătiţi ca, la nevoie, să-şi impună punctul de vedere prin forţă. Figura cea mai proeminentă din rândurile acestor naţionalişti a fost Benito Mussolini.
Mussolini (1883-1945) şi-a început cariera politică înainte de primul război mondial, ca socialist. Talentul său oratoric şi scriitoricesc i-a asigurat în scurt timp un loc de frunte în partid, Mussolini devenind editorul ziarului organizaţiei. În pofida succeselor sale politice, Mussolini s-a îndepărtat de socialişti. După izbucnirea Marelui Război în 1914, acestia s-au declarat împotriva oricărei opoziţii naţionaliste, însă Mussolini ar fi vrut ca Italia să lupte împotriva Puterilor Centrale. Cînd Italia a intrat în război, Mussolini a acţionat pe baza acestei convingeri şi s-a înrolat ca voluntar. La sfârşitul războiului, în 1918, Mussolini aderase la extrema dreaptă. Era deja pregătit să lupte pentru noile sale principii. În 1919, el a organizat Fasci di Combattimento (grupuri de luptă) în vederea luptelor de stradă cu stângiştii, forţă pe care acum o socotea cel mai mare duşman al Italiei.
După luni întregi de lupte în stradă, care l-au pregătit pentru a-şi putea asuma răspunderea guvernării, în noiembrie 1921, Mussolini şi-a organizat adepţii într-un partid politic. Noul Partid Fascist număra circa 300 000 de membri şi avea 35 de reprezentanţi în legislativ.
În calitate de apărători ai iniţiativei particulare, ordinii publice şi drapelului italian, fasciştii s-au bucurat de o adeziune şi mai largă în rândul maselor. Reacţiile faţă de lupta pentru putere a fasciştilor demonstrau că, la mijlocul anului 1922, printre adepţii partidului se numărau nu numai aristocraţi, elemente din păturile inferioare ale clasei mijlocii, dar şi câţiva industriaşi. Între timp, fasciştii deveniseră în egală măsură eroii conducătorilor militari, ai Bisericii catolice şi ai regelui Italiei, Victor Emmanuel al III- lea ( 1900-1946).
Mussolini a înţeles că sosise momentul potrivit. În septembrie 1922 el a început negocierile cu reprezentanţii autorităţii monarhice şi cu alte oficialităţi, pregătindu-şi accesul la conducerea statului. Cămăşile Negre au susţinut pretenţiile la putere ale şefului lor, organizând un marş de proporţii spre Roma, la 28 octombrie 1922. Conducerea statului a încercat să împiedice prin forţă această acţiune. Regele a refuzat să semneze un decret de instituire a legii marţiale şi i-a oferit lui Mussolini funcţia de prim- ministru al Italiei. În clipa în care i s-a deschis un drum liber şi sigur către Roma, Mussolini a urmat Cămăşile Negre în Capitală, unde s-a instalat la cârma ţării.