La începutul epocii moderne, lumea prezintă o extremă diversitate, pregnantă pe toate planurile - social, economic, politic, cultural.
În momentul în care capitalismul se instaurează în unele regiuni ale Europei, întâlnim în alte regiuni ale lumii toate etapele care l-au precedat cu excepţia sclavagismului, deşi unele elemente ale acestuia persistă totuşi.
Regiuni întinse se află în stadiul comunei primitive. Unele populaţii din Austalia, Oceania, anumite regiuni ale Africii şi Americii de Sud nu au depăşit încă paleoliticul. O parte a triburilor din Africa şi America de Nord trăiesc în condiţiile neoliticului. Altele, mai dezvoltate au ajuns în epoca bronzului sau chiar a fierului.
Leagăn al civilizaţiei, Asia a cunoscut până în epoca modernă un anumit imobilism. Acesta este caracterizat de persistenţa proprietăţii monarhului cu puteri despotice: asupra întregului pământ şi a unor comunităţi săteşti posesoare doar a unor teritorii. Aceste caracteristici sunt considerate ca definind “modul de producţie asiatic”. Ele nu sunt la fel de pregnante în întreaga Asie. În nordul continentului persistă relaţiile gentilice, în Japonia sistemul social-economic se aproprie mai mult de feudalismul european.
Regiunea cea mai dezvoltată este Europa. Majoritatea ei se află în ultima fază a feudalismului. Nobilimea deţine poziţia preponderentă în stat ca şi majoritatea proprietăţii funciare. Chiar în regiunile mai dezvoltate, economia rămâne preponderent agrară şi la un nivel scăzut, cu excepţia câtorva regiuni, Olanda mai ales.
Condiţiile de viaţă sunt în general dificile, mai ales în mediul sătesc. Ele sunt agravate periodic de calamităţi naturale, epidemii, războaie. Toate acestea menţin numărul locuitorilor scăzut. Cel mai populat stat, Franţa, nu depăşeşte douăzeci de milioane într-o perioadă când media de vârstă este de 20-25 de ani.
Europa deţine o superioritate şi pe plan cultural. Ea beneficiază de roadele Renaşterii şi Reformei. Chiar dacă lent încă, progresul ştiinţific, tehnic, artistic este evident. El este consolidat prin extinderea învăţământului şi crearea academiilor. Tiparul asigură o mai largă răspândire a culturii, fapt la care contribuie şi generalizarea utilizării limbilor naţionale. Chiar astfel, cultura păstrează un caracter elitist; marea majoritate a populaţiei rămâne analfabetă.
Asia beneficiază de o cultură străveche. Aceasta este însă mai mult speculativă şi rutinară. De pe urma ei nu beneficiază decât cercuri foarte restrânse, în parte datorită şi marilor dificultăţi ale unor alfabete.
În America vechile culturi încep să dispară. Incaşii cunoşteau scrierea. Mayaşii aveau înalte cunoştinţe astronomice, împărţirea anului fiind aproape perfectă; cifrele lor sunt superioare celor romane. Civilizaţiile precolumbiene au fost însă, în cea mai mare parte, distruse de cucerirea spaniolă.
În celelalte regiuni ale globului, cultura este puţin dezvoltată. La majoritatea populaţiilor lipsesc chiar rudimentele scrierii. Aproape singurele manifestări culturale sunt sculptura, muzica şi dansul legate de magie.
În general, la baza vieţii spirituale stau concepţiile religioase. Şi acestea sunt deosebit de diverse. La populaţiile mai înapoiate, continuă formele primitive - animismul, totemismul, zoomorfismul. În Asia religiile reflectă lipsa de dinamism a societăţii, legată uneori ca în India şi de sistemul de castă, mai ales hinduismul. La fel se prezintă situaţia în China, unde coexistă daoismul, confucianismul şi budismul. Prezent şi pe continent, cultul strămoşilor devine în Japonia religia principală şintoismul. Aceste religii privesc lumea ca neschimbătoare, ceea ce frânează orice iniţiativă.
Dintre religiile monoteiste, islamismul are o răspândire foarte largă, fiind practicat din India şi Indonezia până în Maroc şi Peninsula Balcanică. Favorizând cuceririle războinice în vederea impunerii cu sabia a ideilor Profetului, el nu are însă nici o aptitudine pentru progresul intern.
În Europa, creştinismul este acela care predomină nu însă în forme unitare. În Răsărit biserica ortodoxă este mai puţin autoritară, datorită şi faptului că în anumite regiuni cucerirea otomană a transformat-o într-o religie tolerată, nelegată deci direct de stat; excepţia a constituit-o multă vreme Rusia. În Apus, catolicismului, atotputernic în Evul Mediu, i se adaugă religiile reformate, mai dinamice, care devin oficiale în unele state din centrul şi nordul continentului.
Ca urmare a descoperirilor geografice, s-au realizat premise pentru contactul între civilizaţii. Multă vreme însă principalele rezultate sunt de ordin economic şi politic. Europenii au beneficiat de bogăţiile celor două Lumi în acelaşi timp în care au realizat o modificare a hărţii politice a Planetei.
Modernizarea diferitelor societăţi s-a realizat atât prin intermediul revoluţiilor burgheze, cât şi fără revoluţii. Acestea s-au produs acolo unde vechiul regim a trebuit înlăturat prin intermediul unor ridicări atât politice cât şi militare. Fiecare din revoluţii, în afară de elementele comune, a prezentat şi particularităţi în funcţie de situaţia corectă a statelor unde s-au produs.
Provinciile Unite. Prima revoluţie burgheză a fost cea care a dus la constituirea Provinciilor Unite. Ea a fost realizată prin intermediul unui război de eliberare de sub dominaţia Spaniei.
Aflate de mai multă vreme sub stăpânirea monarhilor de la Madrid, viitoarele Provincii Unite au reuşit totuşi să-şi dezvolte o puternică economie mai ales prin intermediul comerţului maritim. Acesta era împiedicat însă de dominaţia spaniolă asupra oceanelor.
Pe de altă parte conflictul s-a produs şi pe plan religios. În Provinciile Unite a pătruns protestantismul, împotriva căruia Spania catolică a luat măsuri energice.
Împotriva dominaţiei spaniole s-a produs astfel o uniune a unor categorii sociale diverse - nobili, burghezi, “oamenii mării”, ţărani. Conflictul a fost oficializat odată cu crearea Uniunii de la Utrecht (1579). El s-a desfăşurat cu rezultate variabile până în 1609 când s-a încheiat un armistiţiu. A fost reluat odată cu Războiul de 30 de ani (1618-1649), la sfârşitul căruia a fost recunoscută independenţa Provinciilor Unite.
Încă de la începutul secolului al XVII-lea Provinciile Unite s-au afirmat ca o puternică forţă maritimă şi economică. În 1602 a fost înfiinţată Compania Indiilor Orientale, care a creat un întins şi profitabil imperiu colonial în sud- estul peninsular şi insular al Asiei, cu capitala la Batavia. Principalul oraş al Provinciilor Unite, Amsterdamul, a constituit un timp centrul comercial al lumii; olandezii s-au afirmat ca adevăraţi “cărăuşi ai mărilor”. Practicând însă aproape exclusiv un comerţ de tranzit, fără o suficientă bază industrială proprie, ei au trebuit să cedeze, spre 1700, primatul în comerţul mondial Angliei.
Anglia. Revoluţia din Anglia, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, este prima mare revoluţie burgheză, cu importante consecinţe pentru epoca
modernă a istoriei.
Datorită specificului din acel moment al societăţii şi statului englez, ea prezintă trei importante note particulare:
-existenţa noii nobilimi
-fundamentarea religioasă a ideologiei revoluţionare -rolul Parlamentului
Noua nobilime este un rezultat al Războiului de O Sută de Ani şi mai
ales a Războiului Celor Două Roze. Decimarea vechii aristocraţii a impus
înlocuirea ei, care s-a realizat prin promovarea unor mici nobili sau înnobilarea unor burghezi.
Prin provenienţa sa, noua nobilime are un caracter dualist. Ea beneficiază de un statut nobiliar, dar păstrează caracteristicile categoriilor din care s-a ridicat. Vrea să-şi consacre puterea şi prestigiul; în acelaşi timp, animată de un spirit întreprinzător, sesizează nevoia unei înnoiri a organizării social-politice a Angliei şi acţionează în acest sens.
Rolul său în transformarea Angliei apare pregnant în preajma şi în timpul Revoluţiei. Majoritatea membrilor Parlamentului aparţineau noii nobilimi.
Pe plan ideologic, argumentul esenţial l-a oferit protestantismul în forma sa puritană, dat fiind că Reforma realizată de Henric al VIII-lea, din motive nu întrutotul religioase, desprinsese de Roma biserica, devenită Anglicană, dar îi păstrase ierarhia naţională. În fruntea acesteia se afla regele (“atât cât legea lui Hristos îi permite” după cum a precizat adunarea episcopilor), care astfel îşi conferă singur puterea pe care o exercită. La fel, au fost păstrate în linii mari dogma şi cultul.
Puritanii vor o respectare deplină a calvinismului, eliminând tot ceea ce aparţine catolicismului. Ei vor să realizeze ceea ce au reuşit protestanţii din alte regiuni - o biserică ieftină, o viaţă austeră bazată pe muncă.
Puritanii nu sunt nişte oameni care îşi acoperă meschine interese capitaliste cu citate din Biblie. Credinţa lor este sinceră, adâncă, tocmai ea fiind aceea care cere o nouă modalitate de viaţă, ceea ce presupune o reorganizare a unei societăţi bazate pe norme considerate anacronice.
Puritanii s-au manifestat atât ca oameni politici cât şi ca militari. Principalul instrument al taberei revoluţionare, Armata Noului Model este alcătuită din fervenţi credincioşi. Organizatorul şi conducătorul acesteia, Oliver Cromwel sintetiza esenţa ei în îndemnul: “Rugaţi-vă şi păstraţi uscat praful de puşcă”.
Credinţa puritană este filtrată însă prin opţiunile sociale ale diferitelor categorii de adepţi. Ei se împart în mai radicalii independenţi şi mai conservatorii presbiterieni.
Confruntarea dintre independenţi şi presbiterieni a ieşit în evidenţă îndeosebi în timpul Revoluţiei atât în alcătuirea programelor cât şi mai ales în încercarea de aplicare a acestora. Ea s-a reflectat în procesul de radicalizare a revoluţiei, cât şi în cel de accentuare a componentei conservatoare a acesteia.
Tendinţele de reorganizare modernă a societăţii engleze au fost exprimate cel mai limpede de Parlament, instrument specific Revoluţiei Engleze.
Parlamentul englez, cu vechi origini, este o adunare reprezentativă; chiar dacă recrutarea sa are o bază socială restrânsă, el este în esenţa sa un corp reprezentativ naţional.
Parlamentul a fost principalul exponent al cerinţelor modernizării până la Revoluţie, după izbucnirea căreia a fost conducătorul ei.
Revoluţia Engleză a început, de altfel, cu o fază parlamentară (16401642).
Momentul de debut al Revoluţiei este reunirea Parlamentului cel Lung (1640-1653); izbucnirea războiului civil în 1642 constituie începutul unei noi etape a revoluţiei şi nu începutul acesteia cum consideră unii istorici, din motive mai degrabă ideologico-politice.
Faza parlamentară, în timpul căreia un rol important a revenit presiunii populaţiei londoneze, s-a concretizat prin măsuri împotriva absolutismului regal şi alcătuirea unui program de reorganizare, în linii mari, a statului englez.
Războiul civil a accentuat conflictul, care în aceste condiţii nu putea ajunge decât la un rezultat tranşant.
Atât faza parlamentară cât şi războiul civil s-au datorat într-o măsură esenţială neînţelegerii şi neacceptării de către monarhie a necesităţii modernizării Angliei.
În acţiunea de modernizare pe cale revoluţionară s-au confruntat mai multe tendinţe, mergând de la compromisul cu monarhia şi aristocraţia până la radicalismul levellerilor şi chiar egalitarismul diggerilor (“când Adam ara şi Eva ţesea, nobilul unde-mi era?”).
În ansamblu, revoluţionarii englezi nu sunt antimonarhişti. Arestarea, procesul şi executarea regelui s-au datorat, în primul rând, poziţiei inflexibile a acestuia în refuzul procesului de înnoire.
Republica şi Protectoratul constituie faza de consolidare a câştigurilor revoluţionare.
Apelul la titlul de Lord Protector de către Cromwel reprezintă o soluţie de mijloc; forma republicană nu corespundea cu tradiţia şi mentalitatea britanică, iar titlul de rege nu putea fi acordat unui om care neaparţinând unei familii domnitoare, nu beneficia de consacrarea divină.
Restauraţia Stuarţilor (1660), înfăptuită după moartea lui Cromwel, a fost posibilă pe de o parte datorită spiritului monarhic al englezilor, pe de altă parte inexistenţei unei personalităţi puternice cum fusese Lordul Protector.
Prin tendinţele de revenire la situaţia anterioară Revoluţiei, Restauraţia Stuarţilor nu putea fi viabilă; măsurile în vederea restaurării absolutismului luate de Iacob al II-lea sunt cele care au provocat înlăturarea sa prin Glorioasa Revoluţie (1688).
Glorioasa Revoluţie este nu numai un epilog al Revoluţiei Engleze ci şi o încununare a acesteia.
Organizarea modernă a Angliei, ca monarhie constituţională, îşi are începuturile tocmai în Glorioasa Revoluţie.
Declaraţia Drepturilor, transformată în Billul Drepturilor (1689), consacră organizarea constituţională modernă a statului englez.
Confruntarea acerbă din timpul Revoluţiei a generat o istoriografie deosebit de contradictorie, mergând de la negarea aproape completă a necesităţii şi valorii ei, până la absolutizarea rolului său în procesul de modernizare a Angliei şi considerarea ei drept început al epocii moderne.
Conservatorismul istoriografiei engleze a fost sintetizat de Burke, care nu i-a contestat amploarea, dar i-a negat logica istorică considerând-o “marea rebeliune” în opoziţie cu evenimentele din 1688-1689 care nu au fost marcate de un conflict armat intern - “Glorioasa Revoluţie”.
Istoricii sovietici au văzut în Revoluţia Engleză, prima mare revoluţie modernă, o posibilitate de simetrie cu Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Cum aceasta trebuia să marcheze începutul epocii contemporane, Revoluţia Engleză a fost prezentată drept început al epocii moderne, (teză preluată din motive politice, dar şi din comoditate, de unii istorici români, inclusiv în programe de învăţământ). În consecinţă, au fost subliniate amploarea, acuitatea conflictului şi soluţiile radicale, încercându-se şi găsirea unor ecouri pe continent - Frondele, mişcările sociale din Italia, Spania, răscoala cazacilor lui Bogdan Hmelniţki.
Parafrazând o cunoscută afirmaţie a lordului Bolingbroke, privind raportul între Anglia şi Europa, se poate spune că Revoluţia Engleză a fost vecină cu continentul, dar nu a făcut parte din el. Mişcările europene din acea perioadă nu au avut decât coincidenţe temporale cu evenimentele din Anglia. Pe de altă parte, în acel moment, Europa monarhică era deja istovită de Războiul de 30 de ani privind, dacă nu cu indiferenţă, cu neputinţă la întâmplările de dincolo de Canalul Mânecii.
Revoluţia Engleză, desfăşurată în unul din marile state ale Europei, şi-a manifestat importanţa în perioadele care au urmat-o. Mai întâi, gândirea politică engleză, născută în bună măsură din Revoluţie (Hobbes, Locke), apoi sistemul constituţional britanic au oferit surse de inspiraţie şi modele pentru gândirea politică şi programele burgheziei continentale.
Pe plan economic, Revoluţia Engleză a avut drept consecinţe asigurarea unor premise pentru un progres tot mai accelerat, încununat de revoluţia industrială, care a transformat Anglia, pentru aproximativ un secol, în “atelierul lumii”.
Superioritatea regimului politic şi supremaţia economică au asigurat Angliei crearea celui mai mare imperiu colonial, prin intermediul căruia s-au asigurat nu numai bogăţiile metropolei, ci şi extinderea relaţiilor capitaliste în unele regiuni din America, Africa, Asia ca şi în Australia şi Noua Zeelandă (acestea din urmă, cu o colonizare exclusiv britanică, suprapusă unor populaţii ce trăiau în comuna primitivă, ajungând în mai puţin de un secol la un nivel comparabil cu cel al Angliei). În Europa, ca şi în celelalte continente, Anglia a exportat atât idei, cât şi modele politice, ca şi produse şi tehnici industriale moderne.
Mai ales prin aceste consecinţe ale sale, Revoluţia Engleză poate fi considerată deopotrivă o revoluţie europeană ca şi o revoluţie mondială.
Franţa. Marea Revoluţie Franceză este revoluţia burgheză clasică.
Într-o ţară cu un nivel de dezvoltare comparabil cu cel al Angliei, revoluţia a izbucnit cu un secol şi jumătate mai târziu, timp în care conflictul între burghezie şi nobilime a devenit inevitabil.
Într-o perioadă iniţială, burghezia s-a manifestat ca o adeptă a compromisului, dorind chiar o ascensiune socială prin înnobilare, asemenea Burghezului gentilom al lui Moliere, ceea ce i-ar fi asigurat, fără luptă politică, şi prestigiu.
Chiar Fronda Parlamentară (1648-1649) izbucnită în timpul apogeului Revoluţiei Engleze, comparată uneori forţat cu aceasta, are o importantă latură nobiliară, găsindu-şi o firească prelungire în Fronda Prinţilor (1649-1653).
Nobilimea a refuzat compromisul cu burghezia, continuând să se afirme ca o castă deţinătoare exclusivă a puterii.
Spre deosebire de Anglia, unde noua nobilime era interesată în promovarea principiilor capitaliste, nobilimea de robă din Franţa, provenită din rândurile burgheziei, şi-a afirmat, cu zelul neofitului, statutul nobiliar; după 1789 ea s-a aflat în ansamblu în tabăra contrarevoluţionară.
În secolul al XVIII-lea a sporit contradicţia între progresele economice realizate de burghezie şi apartenenţa acesteia la Starea a III-a.
Neputându-se manifesta pe plan politic, burghezia a găsit principala armă de luptă împotriva Vechiului Regim în ideologie.
Raţionalismul secolului al XVIII-lea, cu rădăcini în filosofia carteziană şi gândirea politică engleză din veacul al XVIII-lea, se caracterizează prin claritatea ideilor şi prin larga difuziune a acestora.
Cel mai amplu document programatic revendicativ al epocii moderne, Caietele de Doleanţe (1789), are la bază cereri izvorâte din realitatea concretă, exprimate într-o manieră raţionalistă.
Un element fundamental în declanşarea Revoluţiei Franceze, ca şi a altor revoluţii, l-a constituit opoziţia Vechiului Regim faţă de înnoire. Convocând prea târziu şi sub presiune socială Adunarea Stărilor Generale, monarhia nu a putut stăvili transformarea acesteia într-un instrument politic al burgheziei, care a afirmat prin reprezentanţii săi primatul naţional al Stării a Treia.
Revoluţia Franceză a avut ca prolog o fază parlamentară, la fel ca în cazul Revoluţiei Engleze (1640-1642), mai scurtă însă (5 mai-14 iulie), marcată de un acut conflict politic, când deputaţii Stării a III-a au impus transformarea Adunarea Stărilor Generale în Adunare Constituantă, apoi în Adunare Naţională Constituantă.
Intervenţia populară, bazată pe forţa capitalei, concretizată în căderea Bastiliei (14 iulie 1789), a accelerat desfăşurarea evenimentelor, a clarificat şi a radicalizat programul revoluţionar, fapt manifestat în hotărârile din august ale Adunării Naţionale Constituante, care proclamau desfiinţarea feudalismului.
Cel mai important document revoluţionar, Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, dezvoltă şi accentuează idei raţionaliste, impunându-se ca principal document programatic al lumii moderne, model pentru programele altor revoluţii burgheze.
Centrul Revoluţiei şi catalizatorul ei a fost Parisul, unde, după aducerea Regelui, confruntarea între Vechiul Regim şi Revoluţie se acutizează până la înlăturarea monarhiei.
Revoluţia s-a extins în restul Franţei, îndeosebi în marile oraşe, mai
puţin la sat, devenit în anumite regiuni (Vandeea) un sprijin al contrarevoluţiei
(ilustrare literară la Victor Hugo şi Anatole France).
Ziua Federaţiei, care a avut loc la aniversarea unui an de la căderea Bastiliei, a impus 14 Iulie ca sărbătoare naţională prin proclamarea Franţei ca naţiune, provinciile acesteia declarându-se franceze.
Constituţia din 1791 a sancţionat statutul modern al Franţei,
îndepărtându-se însă de la spiritul Declaraţiei Drepturilor în ceea ce priveşte egalitatea în drepturi; prin apelul la principiul censitar, cetăţenii fiind împărţiţi, sub raportul exercitării drepturilor civile, în activi şi pasivi.
Prin presiune populară, Revoluţia s-a radicalizat, monarhia constituţională fiind înlăturată şi instaurată republica.
Radicalizarea revoluţiei s-a accentuat ca urmare a conflictului cu Europa, diferitele coaliţii grupând împotriva Franţei revoluţionare principalele state nobiliare exponente ale Vechiului Regim (Prusia, Austria, Rusia), cărora li s-a adăugat Anglia burgheză, ostilă violenţelor revoluţionare din Franţa (proclamând prin Burke superioritatea “Glorioasei Revoluţii”), ca şi naşterea, dincolo de Canalul Mânecii, a unui concurent la dominaţia mondială.
Radicalizarea continuă a Revoluţiei s-a manifestat prin înlocuirea Convenţiunii Girondine cu Convenţiunea Iacobină.
Convenţiunea Iacobină a depăşit programul iniţial al Revoluţiei, prelungindu-l prin măsuri radicale pe care a încercat să le impună cu ajutorul Terorii, transformate în ultima sa etapă în Marea Teroare.
Revoluţia Franceză nu s-a terminat astfel în 1794, odată cu înlăturarea Dictaturii Iacobine, cum consideră unii istorici, îndeosebi marxiştii răsăriteni.
Convenţiunea Termidoriană a reprezentat o revenire la programul iniţial al Revoluţiei, înlăturând măsurile iacobine care apelau la dirijismul de stat şi limitarea liberei iniţiative.
Câştigurile revoluţionare au fost consolidate în timpul Directoratului, când are loc şi o modificare a politicii externe, dintr-un instrument revoluţionar în unul de extindere a dominaţiei Franţei în Europa.
Ideea radicalizării Revoluţiei a continuat să fie susţinută, ca în cazul altor revoluţii, printr-o acţiune cu tentă egalitaristă, “Conjuraţia Egalilor” a lui Babeuf. Cu baze sociale restrânse, mişcarea babuvistă, conspirativă, a avut o moştenire pe plan organizatoric (Carbonarii) şi spiritual (socialismul utopic).
Perioada napoleoniană (Consulatul şi Imperiul) a renunţat la metode revoluţionare, dar a consolidat aplicarea principiilor acesteia (Condurile de legi, organizarea învăţământului, introducerea recrutării obligatorii, ş.a.) şi a contribuit la extinderea lor în Europa.
Victoria Europei asupra lui Napoleon a avut drept urmare o parţială revenire a Vechiului Regim prin impunerea Restauraţiei.
Impulsul în direcţia modernizării a continuat concretizându-se prin două noi etape: Revoluţia din Iulie 1830, care a impus monarhia oligarhiei lui Ludovic-Filip şi prin Revoluţia din Februarie 1848, care a înlăturat monarhia, impunând pentru o scurtă perioadă o nouă republică.
Abia după cel de Al Doilea Imperiu (în care Napoleon al III-lea a urmărit continuarea parţială a programului lui Napoleon Bonaporte) şi avertizarea socialistă a Comunei din Paris (1871), Franţa a instituit Republica a III-a, organizată după principii enunţate în prima perioadă a Marii Revoluţii Franceze şi stabilizată după o perioadă de tulburări politice, în parte de esenţă naţionalistă.
Disputa în jurul Revoluţiei Franceze desfăşurată pe plan politic şi spiritual a continuat şi continuă pe plan istoriografic, opunând partizanii Revoluţiei partizanilor Vechiului Regim (reprezentaţi mai ales de istoricii care aparţin de Action frangaise cu deviza “Regii au creat Franţa”).
S-au exprimat şi opinii conform cărora, cu toată dimensiunea ei, Revoluţia Franceză nu este decât o simplă întâmplare, matematicianul-filosof Cournot apreciind că ea ar constitui “un colosal accident”.
La fel, în tabăra celor care subliniază importanţa Revoluţiei există deosebiri, ei dând prezentării o coloratură monarhist-constituţională, girondină, iacobină, chiar babuvistă.
Interpretările istoricilor sunt diferite în funcţie de evoluţia istoriografiei, ca şi de cea a situaţiei politice; în a doua jumătate a secolului al XX-lea, îndeosebi istorici francezi şi americani au vorbit de existenţa în perioada 17701848 a unei “revoluţii atlantice”, apoi de o “revoluţie mondială”, în sfârşit de o revoluţie occidentală.
În ansamblul ei, evoluţia istoriografiei Revoluţiei Franceze, începând din timpul acesteia (“la drept vorbind, până acum noi n-am avut istorie” spunea în 1789 un publicist francez) şi până la apariţia conceptului de “revoluţie occidentală”, ilustrează teza lui Benedetto Croce: “Întreaga istorie este istorie contemporană”.