Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se caracterizează şi prin intensificarea politicii coloniale, crearea marilor imperii coloniale şi lupta dintre vechile şi noile posesoare de colonii. În lucrările de istoria colonialismului apare frecvent termenul de colonialism modern. Termenul este justificat datorită necesităţii definirii acestei politici în comparaţie cu ceea ce a fost în evul mediu. Prima deosebire este dată de faptul că, în această perioadă, s-a urmărit punerea în valoare a teritoriului (teritoriilor) cu tot ceea ce avea, bogăţii, surse de materii prime, posibilităţi demografice. Altfel spus, teritoriile cucerite trebuiau să “răspundă” celor două cerinţe; sursă (surse) de materii prime şi pieţe de desfacere. Din punct de vedere cronologic, colonialismul a fost “divizat”, de către specialişti, în mai multe etape. Pentru secolul al XIX-lea au fost stabilite două perioade; prima între începutul secolului şi anul 1871; a doua după 1871. Aceasta din urmă este denumită şi “Marea expansiune colonială”, datorită cîtorva elemente cum ar fi: crearea marilor imperii coloniale, cuprinderea în sfera colonialismului a tuturor continentelor slab dezvoltate (Africa, Asia, în mod special), angajarea tuturor marilor puteri în această competiţie ceea ce duce la reîmpărţirea sferelor de influenţă. Nu poate fi omis faptul că această politică ocupă primul loc în preocupările externe ale marilor puteri, iar metodele folosite de ele diferă foarte mult. Colonialismul a fost “terenul” de pregătire a primului război mondial.
Marea expansiune. Africa. Continentul african este teritoriul care a reţinut atenţia marilor puteri într-un mod cu totul special, în toată perioada secolului al XIX-lea. Anglia şi Franţa au fost principalele concurente. Deşi Franţa a fost înfrîntă, în anul 1870, ea nu a părăsit terenul colonialismului, aceasta se poate vedea din acţiunile care urmează, care au pornit de la ceea ce deţinea înainte de această dată. Fiecare din pretendente avea proiectele sale. Anglia a fost preocupată, după 1870, de două regiuni, Africa de Sus şi zona Canalului de Suez. Sub conducerea “Companiei engleze a Africii de Sud” s-a început înaintarea spre interior. Rezistenţa triburilor Xosa, Zulu, Basuto şi a burilor a fost înfrîntă. A fost creată Colonia Cap, bază de plecare spre alte zone. În zona Suezului, Anglia a profitat de evenimentele din 1875 şi a preluat acţiunile Canalului. Aceasta a însemnat începutul amestecului în treburile Egiptului, pe care-l va cuceri în anul 1882. Acesta a fost prilejul ca Londra să facă proiectul “Cap-Cairo”, ceea ce însemna unirea între nord şi sud. În celelalte părţi ale continentului s-a urmărit definitivarea mai vechilor cuceriri şi completarea cu altele. În Africa occidentală atenţia a fost îndreptată spre Nigeria. În anul 1885 s-a întărit monopolul comercial în zonă. A început cucerirea efectivă a Nigeriei, ceea ce s-a realizat în anul 1900. În Africa orientală, englezii au urmărit să ocupe Kenya, Tanganyika, Uganda şi Zanzibar. În anul 1893, Uganda, Kenya şi Zanzibarul au devenit colonii engleze. Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea Anglia a pus stăpînire pe următoarele teritorii africane: Gambia, Sierra Leone, Coasta de Aur, Nigeria, Uganda, Zanzibar, Africa Orientală Engleză, Africa de Sud, Africa Centrală Engleză, Egiptul, Sudanul şi Somalia engleză.
Prezentă mai de mult în Africa, Franţa va acţiona, în ultimele decenii ale secolului, pentru crearea unui întins imperiu. După înfrîngerea din 1870, primul obiectiv urmărit a fost întărirea ocupaţiei în Algeria. Faptul va fi mai evident după pierderea, în 1875, a Canalului de Suez. S-a urmărit, de asemenea, întărirea autorităţii în zona Senegalului şi cucerirea unor puncte importante pe litoralul Madagascarului. Din anul 1880, cînd a venit la conducere guvernul lui Jules Ferry, un doctrinar al colonialismului, au fost făcute alte planuri coloniale. Au fost urmărite patru obiective: 1) sporirea teritorială a posesiunilor din Africa occidentală; 2) o mai susţinută activitate de cercetare în zona centrală; 3) consolidarea puterii în Oceanul Indian, prin cucerirea Madagascarului; 4) consolidarea poziţiei în Africa orientală prin ocuparea portului Obok şi a împrejurărilor. Planul a suferit o modificare prin cuprinderea şi a Tunisiei. De altfel, guvernul menţionat şi-a început activitatea prin cucerirea Tunisiei. Tratatul de la Bardo (1881), care punea capăt conflictului militar, şi Convenţia de la Marsa (1883) au consacrat stăpînirea franceză în Tunisia. În ultimul deceniu al secolului presiunea franceză asupra Madagascarului s-a accentuat. Campania militară s-a încheiat, în anul 1896, printr-o reuşită deplină, Madagascarul a devenit colonie franceză. În Africa occidentală preocuparea principală a fost pentru Senegal. Misiunea militară a generalului Gallieni a reuşit să întărească graniţele coloniei. Au urmat acţiunile din Guineea (1893), Coasta de Fildeş (1893), Dahomey (1895), Franţa a reuşit să formeze aici o unitate administrativă colonială, denumită Africa Occidentală Franceză, care cuprindea: Senegal, Sudanul francez, Guineea, Coasta de Fildeş, Dahomey. În paralel s-a desfăşurat o activitate de cercetare a interiorului continentului. În anul 1875, misiunea condusă de Savorgnan de Brazza a pătruns în interiorul regiunii Congo. Rezultatul final a constat în înfiinţarea Coloniei Congo-ului francez. Cercetarea zonei Ciad a fost punctul de plecare pentru întemeierea Coloniei Ciad. În această parte s-a putut organiza unitatea administrativă Africa Ecuatorială Franceză. Pînă la sfîrşitul secolului al XIX- lea Franţa a format un întins imperiu colonial, format din: Algeria, Tunisia, Africa Occidentală Franceză, Africa Ecuatorială Franceză, Madagascarul şi Somalia Franceză. Anglia şi Franţa deţineau cea mai mare suprafaţă a Africii. Aceasta a nemulţumit alte pretendente. Respectînd o anumită ordine cronologică, vom menţiona, în primul rînd, Italia. În anul 1875 aceasta a ocupat portul Sokotra, pe litoralul Mării Roşii. Cea mai mare nemulţumire a determinat-o ocuparea Tunisiei, ceea ce a dus la răcirea relaţiilor cu Franţa şi orientarea politicii italiene spre Germania şi Austro-Ungaria. Începînd cu anul 1880 Germania a fost tot mai prezentă în politica colonială. Ea va fi cea care va pune problema reîmpărţirii Africii. Conferinţa Colonială de la Berlin, din 18841885, a fost teatrul disputelor diplomatice pe această temă. Tratatul care s-a încheiat, în care se prevedea libertatea de navigaţie pe Congo şi Niger, nu a mulţumit Germania. Cercurile coloniale germane au acţionat prin infuzia de capital german în Togo, Camerun şi Zanzibar, teritorii aflate în sfera de interese a Angliei. Prin tratatul de la Helgoland (1890) Anglia şi Germania şi- au delimitat teritoriile din Africa. La începutul secolului al XX-lea Germania a provocat cele două crize marocane, 1905 şi 1911, prin acţiunile îndreptate împotriva influenţei franceze în Maroc.
Expansiunea colonială în Asia. Marile puteri s-au ocupat, în acelaşi timp, şi de Asia. Punctele cele mai ferbinţi, cu importanţă strategică şi economică, au fost Iranul, Afganistanul, Tibetul şi Extremul Orient. După cum s-a spus, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Anglia şi Rusia au avut în vedere Iranul. După războiul din 1877-1878 Rusia, care a luat Kars şi Batum, şi-a întărit poziţiile. Era reluată, pe alte planuri, concurenţa dintre cele două puteri, fapt evident prin noile achiziţii teritoriale; Rusia a cucerit Turkestanul, iar Anglia a cucerit Afganistanul. În acelaşi timp, englezii au ocupat importante puncte pe coasta Arabiei; Bahreim, Kuweit, Katar, Mascat, Aden, Arhipelagul Kuryan, insula Merirah şi Hadramaut. În această situaţie conflictele deschise ruso-engleze erau iminente. Situaţia internaţională, din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi primele ale secolului al XX-lea, le-a obligat să ajungă la o înţelegere. Mai întîi, în anul 1885, au făcut o împărţire a zonelor de influenţă. În schimbul teritoriilor Sarok, Merv şi Pendjah, Rusia a renunţat la defileul Zulficar, care, în anul 1905, a trecut sub controlul englez. Cîţiva ani mai tîrziu cele două se vor confrunta în Pamir şi Tibet. Acordul din 1895 punea capăt acestei disensiuni prin împărţirea Pamirului. Punctul final al înţelegerilor ruso-engleze a fost tratatul din 1907. Prin el Iranul era împărţit în trei zone; nordul, sub controlul Rusiei, zona centrală, neutră, sudul, sub controlul Angliei.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Extremul Orient a fost în atenţia mai multor pretendenţi. Celor mai vechi, Franţa, Anglia şi Rusia, s-au adăugat Japonia, Germania şi S.U.A. Începutul noilor acţiuni au aparţinut Franţei. Profitînd de faptul că Anglia a fost angajată în disputele menţionate mai sus, Franţa a reuşit să se impună în Indochina, regatul Annam, iar în anul 1893 a cucerit Siam. Din Conchina Cambodgia, Tonkin, Annam şi Laos, Franţa a făcut o federaţie colonială. Succesele Franţei au alarmat Anglia. În anul 1885 aceasta a atacat Birmania, pe care a anexat-o imperiului său. Nu s-a ajuns însă la un conflict deschis, cu Franţa, pe tema acestei părţi a Asiei. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi primii ai secolului al XX-lea se va pune problema reîmpărţirii sferelor de influenţă şi în Extremul Orient. Aceasta s-a datorat Japoniei. Conflictul japono-chinez, 1894, s-a încheiat în favoarea Japoniei, care primea Coreea şi Liao-Tung. Anglia, Franţa, Rusia şi Germania au acţionat imediat impunînd o reîmpărţire teritorială. Prin intervenţia S.U.A. situaţia s-a complicat. La începutul secolului al XX-lea divergenţele din această parte au determinat războiul ruso-japonez în urma căruia Japonia, victorioasă, a obţinut protectoratul asupra Coreei, Port-Arthur şi jumătate din insula Sahalin. Nici acest tratat nu a putut opri concurenţa din Extremul Orient ceea ce explică angajarea în zonă a unui front militar în timpul primului război mondial.
Doctrine şi metode de abordare. Termenul de colonialism a intrat în limbajul politico-diplomatic încă din momentul apariţiei lui. Pînă la primul război mondial colonialismul s-a plasat pe primele locuri în politica externă a marilor puteri. În această situaţie este firesc să fi apărut doctrinarii fenomenului, cei care au căutat să justifice fenomenul, să-i găsească explicaţii. Cei mai înfocaţi susţinători au fost, în mod firesc, oamenii politici şi toţi cei angajaţi în expansiunea colonială. Bogata istoriografie a colonialismului oferă posibilitatea să deosebim mai multe grupări. Din prima fac parte susţinătorii rolului factorului economic. Evoluţia colonialismului, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost marcată şi de evoluţia cercetării lui. Au apărut lucrări care tratează fenomenul mai în profunzime. Fără să se abată de la susţinerea factorului economic s-au căutat elemente care să permită realizarea unui bilanţ cu părţi pozitive şi negative. Un loc important îl ocupă acele lucrări care descifrează toate consecinţele colonialismului. Pe aceste baze s-a format o altă grupare, cea care consideră că explicaţia economică nu este mai importantă decît explicaţia politică. Cu alte cuvinte se încearcă realizarea unei simbioze la care concură mai mulţi factori, economici şi neeconomici. Evoluţia colonialismului, marcată de cuceriri noi, de înmulţirea asociaţiilor şi societăţilor care le susţineau, a făcut ca în analiza fenomenului să se facă loc propagandei coloniale. Susţinătorii acesteia au abandonat explicaţiile economice în favoarea celor politice. În conformitate cu realitatea, este remarcat faptul că nici o acţiune expansionistă nu s-a întreprins fără aportul statului. Totodată, trebuie de remarcat interesul economic al statului, ceea ce înseamnă că dimensiunea economică a fenomenului nu trebuie abandonată dar nici nu trebuie supraevaluată. Pe aceeaşi linie, a nediscutării factorului economic, se plasează şi susţinătorii teoriilor psihologice. Pentru aceştia, colonialismul are o explicaţie prin prisma inegalităţilor dintre albi şi negri. Inferioritatea acestora din urmă este tema preferată a creatorilor teoriei “atavismului evanghelic”. Ei pretind că împărţirea Africii a fost rezultatul elanului misionarilor şi aceasta viza doar un scop umanitar. Pentru marea expansiune colonială explicarea fenomenului prin activitatea diplomatică a devenit o altă metodă de abordare. Susţinătorii “teoriilor diplomatice” se împart în trei categorii: a) prestigiu naţional, b) echilibrul de forţe, c) strategia globală. Susţinătorii acestora au abandonat factorul economic, căutînd explicaţii în alte domenii. Fără a elogia sau minimaliza aceste teorii, trebuie să subliniem complexitatea fenomenului. Fără evaluarea tuturor componentelor colonialismului orice prezentare va fi incompletă şi subiectivă. În acelaşi mod trebuie privite şi consecinţele colonialismului.