Aflată în permanent contact cu cea internaţională, mişcarea muncitorească şi socialistă din România a avut trăsături specifice. În ţările dezvoltate din Occident socialismul s-a liberalizat treptat, partidele socialiste colaborând cu cele ale burgheziei; de pildă, Partidul Socialist francez a participat la guvernările burgheze, iar în 1914 a votat creditele de război. Poziţia lor se explică prin adâncirea democraţiei burgheze şi o legislaţie muncitorească pozitivă.
Cronologic, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR) a fost al 15-lea partid socialist înfiinţat, dar celelalte s-au constituit cam în aceeaşi perioadă. Spre deosebire de partidele din Occident, care în preajma primului război mondial au devenit instrumente ale guvernelor, cu excepţia unor grupări şi fracţiuni, social-democraţii români rămân credincioşi tacticii revoluţionare şi principiilor Internaţionalei a II-a. Într-un liberalism întârziat şi îngust şi a unei democraţii ce se lărgea cu greu, social-democraţia română s-a situat la stânga pe eşichierul politic, luptând pentru extinderea drepturilor şi libertăţilor democratice. Doar “generoşii” vor colabora cu liberalii.
Dezvoltarea, în ritmuri mari, a industriei după 1878, a sporit numărul muncitorilor, formându-se proletariatul industrial. El provine din ţăranii ruinaţi din rândul meseriaşilor şi al muncitorilor străini. Ancheta industrială din 1901 -1902 înregistra
- muncitori în industria prelucrătoare şi 12.000 în transporturi. În pragul sec.XX, Valea Prahovei, Ploieşti, Bucureşti, porturile de la Dunăre erau centre şi zone cu o serioasă concentrare muncitorească. În Bucureşti se aflau 40% din muncitorii din industria mare. Şi totuşi, numărul muncitorilor industriali era de 4 ori mai mic decât cei agricoli. În 1913, în cele 870 de fabrici ale industriei mari lucrau 70.000 mucitori. În general, în industria prelucrătoare, extractivă şi transporturi lucrau peste 263.000 de muncitori, dublu faţă de 1901.
Ca pretutindeni, proletariatul devine periculos pentru clasele dominante. Organizarea proletariatului este destul de timpurie. În Asociaţia generală a lucrătorilor din România (înfiinţată în 1872) pătrund ideile socialiste. Programul socialist, conceput şi publicat de C-tin Dobrogeanu-Gherea (principalul teoretician) în 1886, Ce vor socialiştii români, realiza o analiză originală a stadiului de dezvoltare a societăţii româneşti; punea problema transformării ei şi fixa ca obiectiv fundamental al viitorului partid al muncitorilor cucerirea puterii de către proletariat. Alţi propagatori de marcă ai socialismului au fost: Eug. Lupu, Ion şi Sofia Nădejde, Zamfir Arbore, C-tin Mille.
Pe drumul organizării de clasă reţinem asociaţiile profesionale şi cercurile muncitoreşti (e în curs fuziunea între mişcarea muncitorească şi cea socialistă), având organe de presă: Dezrobirea (Bucureşti, 1887-1888), Muncitorul (Iaşi, 1887-1889).
În martie 1893 s-a înfiinţat P.S.D.M.R. (Partidul Social Democrat al Mucitorilor din România). În program se prevedeau: vot universal, egal, direct şi secret, dreptul de întrunire, organizare şi grevă, ziua de muncă de 8 ore, repaus duminical, interzicerea muncii minorilor, reglementarea muncii femeilor, impozit progresiv pe venit, învăţământ gratuit şi obligatoriu, răscumpărarea marilor moşii şi arendarea pământului la ţărani. Au fost 6 congrese ale partidului: 1893, 1894, 1895, 1897, 1898, 1899.
Numărul sindicatelor a ajuns la 300 până în 1900 şi peste 100 de acţiuni greviste. Socialiştii români au participat la Congresele Internaţionalei a II-a de la Bruxelles (1891), Zurich (1893). La Congresul PSDMR din 1899 s-a produs criza, intelectualii reformişti, sau grupul “generoşilor” (V.Gh. Mortun, Alex. Radovici, I. Nădejde, C. Diamandy) trecând în Partidul Liberal.
Partidul s-a dezorganizat, rolul său a fost preluat de Cercul socialist din Bucureşti.
În 1906 se înfiinţează Comisia generală a sindicatelor din România, în 1907 Uniunea Socialistă din România, preegătind refacerea partidului; la congresul din ian.-febr.1910 se reînfiinţează P.S.D.R. (Partidul Social Democrat din România), cu noi lideri, proveniţi în bună măsură dintre muncitori. Partidul participă la Congresele Internaţionalei a II-a (Copenhaga 1910, Basel 1912). În plan cultural, a promovat arta cu tendinţă, teoreticianul fiind acelaşi C.D.Gherea. Curentul materialist promovat de revista Contemporanul a grupat o serie de intelectuali valoroşi.
În preajma primului război mondial socialiştii români s-a opus intrării României într-un război “imperialist”, socoteau că problema naţionallă se va rezolva de la sine după izbânda revoluţiei proletare mondiale, ce va fi grăbită de război. S-au pronunţat pentru neutralitatea definitivă a ţării şi-n 1914 şi-n 1916; însă socialiştii români din Transilvania vor participa activ la înfăptuirea Marii Uniri din 1918