Într-o bună parte a Europei (ca şi în alte regiuni ale lumii) procesul de modernizare s-a realizat fără a fi nevoie de revoluţii. Unele societăţi au avut o structură şi o organizare care nu a făcut necesar un conflict între forţele conservatoare şi cele progresiste. Primele au fost mai receptive, mai maleabile la ideea înnoirii, celelalte s-au afirmat mai puternic în acelaşi timp în care nu au avut cerinţe exclusiviste.
Posibilitatea modernizării fără revoluţii s-a datorat unor cauze sociale, economice, politice, religioase. Dintre cazurile europene cele mai relevante se impun cele ale Suediei şi Confederaţiei Helvete.
Suedia. Cu o tradiţie războinică ce-şi avea originile la varegi, Suedia sa afirmat la începuturile epocii moderne ca una din principalele puteri militare ale Europei. În urma succeselor realizate în timpul Războiului de 30 de ani, ea a reuşit să realizeze un adevărat imperiu baltic prin ocuparea întregului areal din jurul Balticii.
Naţiune războinică, suedezii au însă o structură social-economică particulară. Datorită şi condiţiile geografice, nobilimea suedeză nu are aceeaşi forţă ca cea de pe continent. Domeniile nobililor suedezi sunt modeste - 30-40 de ha - în general.
Ţăranii suedezi, în schimb, şi-au păstrat în decursul întregului Ev Mediu libertatea ca şi o anumită prosperitate. Ei asigură, în mare parte, veniturile statului, furnizează efectivele armatei şi participă chiar la viaţa politică. În dieta suedeză (Riksdag) sunt reprezentanţi nu numai nobilii, clericii şi orăşenii ca în alte state europene, ci şi ţăranii.
În aceste condiţii, prerogativele monarhiei sunt mai reduse decât în alte state. Ele sunt variabile şi în funcţie de personalitatea diferiţilor monarhi.
În Suedia a pătruns relativ timpuriu protestantismul. Faptul a asigurat o anumită liberalizare a vieţii spirituale, ceea ce s-a reflectat în reorganizarea prestigioasei universităţi din Uppsala, în organizarea unor noi universităţi în veacul al XVII-lea şi a introducerii, pentru prima dată în Europa, a învăţământului primar obligatoriu. Tot atunci Suedia a constituit un punct de atracţie pentru mari personalităţi ale culturii europene ca Descartes, întemeietorul raţionalismului modern, Grotius, creatorul dreptului internaţional sau Pufendorf, autorul teoriei contractului social. Tot aici a redactat Nicolae Milescu o interesantă scriere teologică, singura tipărită în cursul vieţii.
Cultura suedeză a continuat să se dezvolte în veacul al XVIII-lea, în bună măsură, sub influenţa iluminismului francez. Limba franceză devine curentă în cercuri aristocratice, iar Academia Suedeză, creată în 1739, are drept model Academia Franceză.
În veacul al XVIII-lea, Suedia a cunoscut şi absolutismul luminat, ilustrat de Gustav al III-lea (1771-1790). Reformele sale au urmărit dezvoltarea economiei, au dat o mai mare libertate întreprinderilor capitaliste, au întărit drepturile de proprietate ale ţărănimii, au refăcut puterea militară. De altfel, începând din 1721 Suedia nu a mai fost antrenată în nici un conflict militar care să-i afecteze teritoriul, ceea ce i-a asigurat o stare de stabilitate internă.
În secolele XVII-XVIII Suedia a cunoscut o evoluţie interesantă. Absorbită frecvent de dispute interne, ea s-a dezvoltat în sensul modernizării structurii sale. Aceasta poate fi cunoscută cu atât mai bine cu cât Suedia a realizat, prima în Europa, recensăminte sistematice începând din secolul al
- lea, semn al unei noi calităţi a organizării vieţii publice. Cointeresarea nobilimii în industrie şi comerţ, existenţa unei ţărănimi libere şi înstărite, organizarea politică a statului au determinat ca Suedia să se îndrepte spre capitalism, fără a fi necesară o revoluţie burgheză.
Rezultatele acestei evoluţii vor fi vizibile mai ales începând din primele decenii ale secolului al XIX-lea, anticipând afirmarea unuia din statele cele mai dezvoltate ale lumii moderne şi contemporane.
Confederaţia elveţiană. În istoria Europei, Confederaţia elveţiană prezintă un caz aparte, de o complexitate fără egal prin evoluţie, organizare, statut politico-juridic, economie, religie, lingvistică.
Apărută în 1291 printr-un tratat încheiat între trei cantoane, Confederaţia elveţiană a ajuns să includă ulterior 8 apoi 13, însfârşit 22 de cantoane. Cantoanele formează o confederaţie în care fiecare din ele îşi păstrează individualitatea, atât administrativ, cât şi militar. Singura îndatorire obligatorie a acestora faţă de Confederaţie era să nu o părăsească.
Între cantoane există deosebiri economice. Unele sunt agricole, altele urbane. Există cantoane bogate, dar şi sărace. Din acestea, unele state europene recrutează mercenari, ultimi făcând parte din garda Vaticanului.
Situaţia este particulară şi sub raport lingvistic. Cantoanele fondatoare erau de limbă germană; li s-au adăugat altele de limbă franceză şi italiană, după cum pe un teritoriu restrâns se vorbeşte retroromana, neîntâlnită în alte părţi.
Sub raport religios, s-au produs modificări ca urmare a Reformei. Catolicismul a păstrat unele poziţii, predominant însă a devenit protestantismul. Într-o formă apropiată de umanism a fost propovăduit de Zwingli, dar şi curentul care s-a impus a fost calvinismul. Întemeietorul acestuia, Jean Calvin, de origine franceză, şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii la Geneva.
Complexitatea internă a Confederaţiei helvete a fost în mare măsură compensată de situaţia ei externă. Ea s-a extins şi s-a consolidat din necesitatea de a face faţă pericolelor venite din exterior. Independenţa ei a fost acceptată de facto încă din veacul al XVI-lea şi recunoscută juridic odată cu pacea din Westfalia (1648).
Sub raportul statutului juridic internaţional, Confederaţia elveţiană a beneficiat de un avantaj şi mai important - neutralitatea. Afirmată încă din veacul al XVI-lea, ea a fost recunoscută, la început tacit, apoi în acte diplomatice, până în prezent, cu o singură întrerupere în timpul războaielor Revoluţiei franceze şi ale Imperiului napoleonian. Confederaţia a beneficiat de o stare de pace neîntâlnită altundeva în Europa, ceea ce a permis o puternică dezvoltare economică şi culturală.
Agricultura cunoaşte progrese notabile prin introducerea de culturi noi, a cartofului îndeosebi, prin întrebuinţarea irigaţiilor, prin trecerea la creşterea vitelor în staul. Satul nu mai constituie astfel un loc al sărăciei, cel puţin al austerităţii.
În oraşe se dezvoltă industria. Două ramuri ale acesteia merită o subliniere aparte - cea textilă şi cea a ceasornicăriei, ultima devenind un adevărat simbol al Elveţiei. În acelaşi timp se dezvoltă comerţul, se perfecţionează reţeaua de drumuri.
În domeniul cultural, principalul progres este realizat în învăţământ, atât cel general (Elveţia fiind una din primele ţări europene care a eradicat analfabetismul), cât şi cel superior, universităţile helvete fiind un punct de atracţie pentru studenţii străini.
Când a izbucnit Revoluţia franceză, elveţienii au aplaudat-o, dar nu au simţit nevoia unei acţiuni similare. Confederaţia lor intrase deja în lumea modernă.