Expansiunea europeană în afara graniţelor continentului, începută în epoca modernă timpurie nu a încetat niciodată, însă agresiunea împotriva altor state a pierdut din intensitate cam cu un secol înainte de anul 1870. La sfârşitul secolului al XIX-lea a început o nouă campanie imperialistă, mai puternică şi mai eficientă. Efectul conjugat al mai multor elemente a avut drept consecinţă cea de-a doua fază a cuceririi lumii.
Între 1870 şi 1880, Anglia, Belgia, Olanda, Germania şi Franţa aveau deja sisteme industriale bine dezvoltate, celelalte state intrând şi ele în procesul de modernizare economică. Mulţi oameni de afaceri se temeau oarecum nejustificat la gândul că, pe măsura continuării procesului de industrializare în Europa, resursele naturale şi pieţele de desfacere ar putea deveni în curând insuficiente pentru a susţine creşterea economică.
Convingerea că naţiunile lor trebuiau să achiziţioneze noi teritorii care să furnizeze atât materii prime, cât şi clienţi pentru produsele industriale i-a determinat pe anumiţi industriaşi să sprijine ideea unei expansiuni imperialiste.
În aceşti ani, întreprinderile industriale şi dezvoltarea economică a Europei erau controlate din ce în ce mai mult de mari firme de investiţii. O dată cu consolidarea sistemului economic modern, finanţiştii şi investitorii particulari au început să-şi facă planuri de afaceri tot mai rentabile, pe care Europa era prea mică pentru a le aduce la îndeplinire. Dincolo de graniţele continentului însă existau o infinitate de posibilităţi financiare.
Uneori, conducători de stat precum Bismarck s-au opus iniţial tendinţelor imperialiste ale capitaliştilor şi ale altor grupuri sociale, însă ulterior au cedat. Susceptibilitatea funcţionarilor de stat în faţa acestor cereri deriva în parte din conştientizarea necesităţii ca statul naţional în proces de consolidare să câştige şi să păstreze sprijinul oamenilor de afaceri şi al altor segmente ale clasei mijlocii care împărtăşeau aceleaşi puncte de vedere. Fără bunăvoinţa acestor forţe sociale extrem de bogate, educate şi active politic, chiar şi regimurile autocrate ar fi suferit o diminuare a puterii. Statele democratice trebuiau să se supună necondiţionat voinţei unor astfel de grupuri de presiune influente.
Noul naţionalism al epocii înflăcăra inimile liderilor politici la fel ca şi pe cele ale oamenilor de afaceri, intelectualilor, vârfurilor ecleziastice şi multor altor categorii de cetăţeni. Convinşi de superioritatea culturii lor naţionale şi a statului care o personifica, liderii şi masele entuziaste erau pregătite să întreprindă o iniţiativă imperialistă comună, dovedindu-şi forţa prin cucerirea şi colonizarea unor teritorii străine.
În plus, la sfârşitul secolului al XIX-lea, darwinismul social şi rasismul au exercitat o puternică influenţă. Distorsionarea teoriei lui Darwin a alimentat conflictele izbucnite pe glob între naţiuni care ţineau să-şi dovedească superioritatea, cea mai capabilă urmând să triumfe asupra popoarelor pe care pornise să le cucerească, întrecându-şi rivalii europeni în competiţia imperialistă. Rasismul a izvorât, de asemenea, din credinţa că anumite rase erau superioare prin naştere. Conştienţi de superioritatea rasei lor albe (germanice sau britanice, cum credeau unii), rasiştii europeni au decretat că datoria lor este să supună rasele inferioare din afara graniţelor continentului.
Alţi europeni, care nu manifestau făţiş astfel de atitudini darwiniste sau rasiste, pur şi simplu nutreau convingerea că civilizaţia lor le depăşea pe toate celelalte din punct de vedere material, moral şi spiritual, condiţie care le impunea obligaţia de a emancipa popoarele înapoiate din restul lumii. Mai precis, ei susţineau ideea de extindere a puterii europene cu scopul de a aduce acestor nefericiţi confort, valori umane şi credinţa într-o civilizaţie superioară. Pornirile imperialiste de acest fel au persistat chiar şi atunci când beneficiarii modernizării se împotriveau şi trebuiau supuşi cu forţa.
În secolul al XIX-lea, când tendinţele imperialiste europene s-au intensificat, ele au afectat mai puternic doar zonele unde anterior europenii făcuseră doar mici incursiuni, Asia, Oceania şi Africa.
La începutul epocii moderne, Portugalia a atacat India, însă afacerile particulare ale englezilor, care au organizat Compania Indiilor de Est, au determinat ocuparea acestei arii şi ulterior, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dominarea întregului continent În perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, câteva mii de administratori britanici şi jumătate de milion de autohtoni au construit un aparat birocratic colonial care guverna aproape două treimi din uriaşul subcontinent, influenţând indirect afacerile publice din restul Indiei. Populaţia colonizată, care număra între 200 şi 300 de milioane de locuitori, a beneficiat, dar a şi suferit de pe urma politicilor pe care nu le putea influenţa în nici un fel.
Dominaţia britanică a accelerat bunăoară dezvoltarea unui stat modern, a practicilor economice şi medicale moderne. Aceste schimbări au ameliorat curând starea de sănătate şi securitatea civilă a unui număr restrâns de persoane. Autorităţile au încercat, mai mult, să pună capăt anumitor practici tradiţionale, cum ar fi arderea soţiilor de vii o dată cu cadavrul soţilor. Poate că victimele potenţiale ale ritualului ar fi apreciat această măsură, însă, în general, încălcarea tradiţiei provoca reacţii negative. Rasismul şi practicile spoliatoare ale britanicilor i-au nemulţumit cu siguranţă şi mai mult pe indieni. Astfel, la sfârşitul veacului al XIX-lea oprimarea rasială a declanşat în India o mişcare naţionalistă care în scurt timp s-a bucurat de o adeziune largă în rândul maselor. Sfera afacerilor desfăşurate de Compania britanică a Indiilor de Est la începutul secoluluial XIX-lea includea şi introducerea opiului în China spre comercializare. Conducătorii chinezi au încercat să pună capăt acestui comerţ dar britanicii au ripostat prin forţa armelor. Anglia a câştigat aceste războaie ale opiului (18391842), în urma cărora China şi-a pierdut parţial suveranitatea.
Învingătorii au reuşit să obţină dreptul de a-şi continua afacerile cu opiu, fixând totodată tarife avantajoase pe mărfurile englezeşti vândute în China şi aplicând cetăţenilor britanici rezidenţi în ţară legislaţia britanică, nu chineză.
În continuare, Franţa, Rusia şi Statele Unite au umilit şi mai mult China, extinzând aceleaşi privilegii tarifare şi drepturi legale asupra cetăţenilor lor. Probabil că şi japonezii ar fi suferit o limitare similară a suveranităţii dacă nu şi-ar fi occidentalizat instituţiile economice şi militare suficient de mult încât să-i ţină la distanţă pe europeni şi pe americani. Creşterea puterii Japoniei i-a permis acestei naţiuni asiatice să-şi construiască în zonă un imperiu colonial propriu şi să înfrângă un gigant european în războiul ruso-japonez (1904-1905).
Expansiunea Rusiei a urmat o altă cale. Un capelan creştin ortodox rus, cu crucea ridicată deasupra capului a pătruns în Taşkent în fruntea armatelor care au ocupat oraşul în iunie 1865. Acest centru musulman cucerit de soldaţi în numele ţarului Alexandru al II-lea era primul oraş important capturat de el într-o vastă regiune din Asia Centrală, Turkestanul Occidental. Un deceniu mai târziu, imperiul rus înglobase întreg acest teritoriu. Până în 1875, Rusia a obţinut şi alte posesiuni la est de Asia Centrală. Sub presiunea simultană a Angliei, Franţei şi Rusiei, în 1858 şi 1860, China a semnat tratate prin care renunţa la o serie de teritorii în favoarea ţarului.În continuare, Rusia a cedat Japoniei un lanţ de insuliţe din pacific, în schimbul jumătăţii sudice a Sahalinului. Expansiunea imperialistă sub Alexandru al II-lea a reprezentat punctul culminant al unei îndelungate istorii conflictuale între ruşi şi popoarele turcice şi asiatice din această regiune. Demersul imperialist a fost motivat şi de consideraţii religioase. Probabil însă că agenţii expansiunii ruse erau preocupaţi mai curând de profiturile materiale şi strategice pe care doreau să le realizeze. Indiferent de intenţiile ruşilor, modul de viaţă al autohtonilor din zonă s-a schimbat foarte puţin.
În timp ce Alexandru al II-lea îşi extindea imperiul către nordul Asiei, Napoleon al III-lea asigura Franţei un nou imperiu colonial în sud. O demonstraţie de forţă a flotei sale la Saigon a marcat debutul campaniei imperialiste franceze în această regiune, în anul 1859. Zece ani mai târziu, trupele împăratului ocupau întreaga Indochină. Agenţii imperialişti ai celui de-al doilea Imperiu şi ai Republicii a Treia au depus eforturi mai susţinute de convertire a băştinaşilor asiatici la modul de viaţă european decât ruşii şi englezii. Totuşi francezii au continuat să-i trateze pe locuitorii Indochinei ca pe o populaţie supusă şi inferioară, ceea ce a generat, ca şi în India, mişcări naţionaliste anticoloniale.
În secolul al XIX-lea, după mai bine de 300 de ani de când portughezii începuseră să cucerească primele colonii de coastă în
Africa, europenii continuau să deţină o porţiune foarte mică din continent, fără a ştii aproape nimic despre geografia lui fizică şi socială. În următorii şaptezeci de ani, ei şi-au accelerat treptat ritmul de anexare teritorială, angajându-se într-o competiţie năvalnică de cucerire a întregului continent.
Olandezii îşi adjudecaseră, la începutul epocii moderne, Capul Bunei Speranţe, o vastă colonie din extremitatea sudică a Africii. În 1806, englezii au cucerit Cape Town, de unde au început să pătrundă în interior. Coloniştii olandezi (burii) s-au revoltat, mai ales după ce englezii au decretat abolirea sclaviei în1834. Ca să scape de englezi, burii s-au retras în interiorul continentului(1834- 1837), unde s-au organizat în două republici. Conflictele între primul şi al doilea val de invadatori europeni au persistat. În cele din urmă, o numeroasă armată britanică a pus capăt acestor divergenţe în brutalul Război al burilor (1899-1902).
Penetraţia franceză începută în 1830 pe coasta Africii de Nord, în Algeria, a provocat o reacţie şi mai ostilă decât cea produsă în aceiaşi perioadă de englezi în sud. Au trebuit să treacă treizeci de ani de lupte crâncene cu musulmanii algerieni pentru ca Franţa să dobândească controlul definitiv în regiunea de coastă. Proiectul lui Napoleon al III-lea de construire a Canalului de Suez, încheiat în 1869, preciza marile interese franceze pe continentul negru. Cu toate acestea, Anglia s-a împotrivit prompt pătrunderii Franţei în colţul nord-vestic al continentului, ajungând chiar să controleze canalul (1872). În continuare, rivalitatea franco-engleză în zonă a crescut atingând cote primejdioase.
În vreme ce trupele britanice şi franceze încercau să ocupe nordul şi sudul Africii, regele belgian Leopold al II-lea a pătruns în inima continentului, cucerind această regiune cu titlul de posesiune personală. David Livingstone, medic şi misionar englez, ajunsese în Africa Centrală în 1841. Ca subterfugiu de atragere a cititorilor, ziarul newyorkez “Herald” l-a trimis pe H. M. Stanley în căutarea doctorului Livingstone (1871). În continuare, Stanley a promovat comerţul în teritoriile de pe fluviul Congo explorate de el. În 1876, Stanley a reuşit să-l convingă pe Leopold să-i cedeze un teritoriu vast amplasat la sud de fluviul Congo, şi să creeze plantaţii de cauciuc, ca afacere particulară. Franţa a intervenit imediat, pretinzând teritoriul aflat la nord de fluviu. Era începutul unui puternic conflict
Noul regat din Africa Centrală al lui Leopold era o colonie personală, nu o posesiune belgiană. El conţinea teritorii râvnite în egală măsură de Franţa, Anglia, Portugalia şi Germania. Astfel, conducătorii marilor puteri europene au decis să ţină o conferinţă în cadrul căreia să rezolve aceste diferende şi să reglementeze colonizarea teritoriilor din jurul deşertului Sahara. În discuţiile purtate la Berlin, participanţii au convenit că ţinutul african al lui
Leopold era o posesiune personală, neputând fi controlată nici de Belgia, nici de alt stat. De asemenea, diplomaţii au delimitat un perimetru convenabil pentru colonia lui Leopold, declarând că, pe viitor, marile puteri nu puteau avea pretenţii decât asupra teritoriilor ocupate efectiv.
După conferinţa de la Berlin, regele Leopold a continuat să-şi exploateze plantaţiile cu aceleaşi metode inumane de muncă “sclavagistă” ca şi anterior. În decursul anilor s-a declanşat o anchetă internaţională pe această temă. Sub presiunea comunităţii internaţionale care urmărea cu un ochi critic proiectul iniţiat de monarhul belgian, până la urmă colonia a fost preluată de stat, în 1908, ea devenind cunoscută sub denumirea de Congo belgian. Goana frenetică după noi teritorii, care a condus la convocarea Conferinţei de la Berlin, a continuat şi după încheierea lucrărilor acesteia. Britanicii au cucerit regiuni la nord de Capul Bunei Speranţe, ajungând până la teritoriile ocupate de germani, portughezi şi belgieni. La nord de fâşia formată de Africa de Est, Anglia a mai cucerit alte două colonii (Kenya şi Uganda), impunându-le Egiptului şi Sudanului statutul de protectorat. Astfel, cea mai mare parte a Africii de Est aparţinea englezilor. Franţa a înglobat aproape două treimi din vestul continentului în imperiul ei şi, dacă nu ar fi fost blocată de Anglia, ar fi continuat să înainteze către est, spre Marea Roşie. Spania, Germania şi Italia deţineau teritorii relativ mici în Africa de Nord. În 1911, italienii au cucerit Tripoli pe care l-au rebotezat Libia. După căderea regiunii tripolitane, numai Etiopia în estul Africii şi Liberia pe coasta de vest şi-au mai păstrat independenţa. În 1896, etiopienii reuşesc să respingă o expediţie italiană, prezervându-şi libertatea. Liberia, stat înfiinţat de americani pentru sclavii eliberaţi, şi-a păstrat, de asemenea, neatârnarea. Oricum, până în 1914, marile puteri europene cuceriseră cea mai mare parte a lumii. Începând cu această dată, au început să-şi dispute propriile teritorii.