Pin It

În calitate de cancelar al Germaniei, Otto von Bismarck a dezvoltat un sistem de tip autoritar, bazat pe sprijinul maselor, pe care l-a pus în aplicare în numele suveranului său, împăratul Wlihelm I, între 1871 şi 1890. Constituţia germană, adoptată în aprilie 1871, instituia o structură parlamentară care dădea aparenţele unei guvernări autentic reprezentative. Constituţia conferea legiuitorilor o influenţă semnificativă, deşi limitată, în sfera afacerilor publice. Camera superioară, Bundesrat, era alcătuită din reprezentanţi separaţi pentru state germane precum Prusia şi Saxonia, care se uniseră în 1871. Prusia, cu tradiţiile ei conservatoare şi autoritare, domina această adunare. Reprezentanţii camerei inferioare, Reichstag, aleşi prin sufragiu masculin universal, aveau puterea de a aproba sau a respinge bugetul naţional şi de a ratifica sau nu legile. Acest sistem îngăduia cancelarului şi împăratului să exercite o dictatură limitată, însă totuşi o dictatură.

Bismarck îi considera pe creştinii luterani, religia majoritară din Germania, ca fiind cetăţeni loiali, în schimb pe catolicii aproape la fel de numeroşi îi socotea periculoşi, văzând în ei nişte potenţiali trădători.

Campania anticatolică a cancelarului a început în 1872. Printre măsurile luate de el pentru a anihila influenţa conducătorilor Bisericii se numărau desfiinţarea dreptului clerului de a formula critici la adresa statului precum şi interzicerea doctrinei iezuite şi a misionarismului. De asemenea, statul a închis şcolile confesionale, înfiinţate pentru cler, obligându-i pe oamenii bisericii să frecventeze instituţii laice de învăţământ. Pe tot parcursul deceniului al şaptelea s-au adăugat şi alte măsuri împotriva influenţei catolice, cum ar fi obligativitatea legalizării de către stat a căsătoriilor.

Deşi socialiştii germani păstrau o atitudine moderată, ideologia lor revoluţionară i-a transformat într-o ţintă uşoară pentru Bismarck. Cancelarul i-a acuzat pe socialişti că ar fi complotat să-

  • asasineze pe împărat şi a cerut dizolvarea Partidului Social- Democrat.

Cu oarecare dificultate, Bismarck a convins în cele din urmă Partidul Liberal să sprijine iniţiativa de scoatere în afara legii a Partidului Social-Democrat. Legea antisocialistă a fost adoptată în 1878, rămânând în vigoare până la retragerea din funcţie a lui Bismarck, în 1890. Se prea poate ca aceste cruciade împotriva catolicilor şi socialiştilor să fi stimulat devotamentul cetăţenilor faţă de stat, totuşi ele nu au reuşit să slăbească mişcările pe care au încercat să le submineze.

În afară de faptul că a luptat fără preget împotriva altor crezuri care riscau să slăbească statul, Bismarck a oferit cel mai generos program european de îmbunătăţire a calităţii vieţii, cu scopul de a-şi asigura sprijinul maselor. O lege promulgată în 1882 stipula un program de asistenţă pe caz de boală pentru toţi muncitorii, suma urmând a fi achitată de angajaţi şi de patroni. Şapte ani mai târziu, a fost pus în aplicare un program de acordare a pensiei de bătrâneţe.

În 1884, statul a instituit o asigurare în caz de accidente pentru muncitori, toate costurile urmând a fi suportate de către patroni. În paralel cu încercarea de a atrage muncitorii de partea sa printr- un program de ameliorare a condiţiilor de viaţă, Bismarck a promovat cu succes dezvoltarea comerţului şi industriei, spre beneficiul comunităţii oamenilor de afaceri.

În 1890, a venit la putere un conducător tânăr şi îndrăzneţ, care şi-a luat numele de Wilhelm al II-le. Înainte de sfârşitul anului, acest nepot al lui Wilhelm I l-a obligat pe Bismarck să-şi dea demisia. Începând din acest moment, cancelarii trebuiau să fie obedienţi faţă de împărat. Anumite politici iniţiate de Bismarck au rămas însă în vigoare şi după demiterea fondatorului statului naţional. Muncitorii au continuat să beneficieze de programul de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă început în deceniul al optulea, la care s-au adăugat şi alte legi pentru protecţia lucrătorilor şi sporirea influenţei lor în societate.

Wilhelm al II-lea a continuat şi campania lui Bismarck de întărire a armatei. Însă măsurile împăratului vizând extinderea armatei şi construirea unei flote mai eficiente decât cea engleză au creat imaginea unei Germanii agresive şi militariste, pe care Bismarck avusese prudenţa să o evite. Împăratul a sporit efectul diplomatic negativ al politicii sale militare prin declaraţii publice belicoase. Anglia ripostat îndepărtându-se de tradiţionalele sale aliate, statele germane, începând să cultive relaţiile cu Franţa.

În ciuda declinului sistemului de conducere al Germaniei după 1890, autoritarismul popular al lui Bismarck şi al succesorilor săi realizase în scurt timp un stat modern, deosebit de puternic şi prosper. Anglia, apoi şi alte state din vestul Europei au urmat însă o altă direcţie de modernizare şi sporire a puterii politice.