Statele Unite ale Americii. Proclamarea independenţei fostelor colonii engleze a fost punctul de plecare pentru evoluţia Statelor Unite. Progresul tehnic a asigurat dezvoltarea economiei americane într-un ritm rapid. În prima jumătate a secolului al XIX-lea economia şi societatea americană erau divizate; nordul a fost dominat de industrie pe cînd sudul rămînea tributar agriculturii bazată pe munca sclavilor. Aceste două sisteme economice vor pune în evidenţă contradicţiile dintre cele două zone. Adoptarea unei politici economice protecţioniste a avatajat economia nordului. Economia statelor din sud, bazată pe cultura bumbacului, dependentă foarte mult pe piaţa externă, înclina spre menţinerea liberului schimb. Se înţelege că din aceste cerinţe au izvorît neînţelegerile şi disputele politice. În anul 1832 a avut loc prima criză politică, prin decizia Carolinei de Sud s-a profilat prima ruptură în cadrul Uniunii. Datorită priceperii preşedintelui Jackson situaţia a fost salvată. Această criză va scoate în evidenţă şi o altă latură a societăţii americane, sclavajul. Deşi, în anul 1807, Congresul a adoptat actul de abolire a comerţului cu sclavi, Statele din sud au continuat să dezvolte sclavajul. Incompatibil cu economia şi dezvoltarea Nordului, sclavajul este atacat de grupări politice, oameni de afaceri, ziarişti şi scriitori. Mişcarea antisclavagistă (aboliţionismul) devine un principiu politic, legat organic de sistemul economic şi social al Nordului. Între cele două provincii se va angaja o dispută politică. Controversele au luat proporţiile unei crize naţionale. În acest cadru îşi desfăşoară activitatea cele două partide; Partidul democrat, reprezentînd sudul, şi Partidul republicat, reprezentînd nordul. Criza s-a amplificat în momentul reuşitei în alegeri a lui Abraham Lincoln, reprezentant al Partidului republican. Statul Carolina de Sud s-a retras din Uniune fiind urmat, la scurt timp, de Mississipi, Florida, Alabama, Georgia, Luisiana, Arkansas, Texas, Virginia, Carolina de Nord şi Tennessee. Cu toate eforturile depuse de preşedintele Lincoln, la 12 aprilie 1861, a început războiul între nord şi sud. Timp de patru ani între cele două provincii s-a purtat un război în adevăratul înţeles al cuvîntului.
Raportul de forţe, demografic şi economic, era favorabil Nordului. Cu toate acestea Uniunea, termen care desemnează cele douăzeci şi trei de state din nord, a suportat un handicap de organizare militară. Deşi cuprindea doar unsprezece state, Confederaţia sudistă a avut, în prima etapă, o armată mai bine organizată cu care a obţinut primele victorii. La începutul anului 1862 armata nordului a fost mai bine organizată din toate punctele de vedere. Noul comandat, generalul Grant, a obţinut victoria de Vicksburg prin care şi-a deschis drumul spre sud. Campaniile din anii 1863, 1864 au însemnat tot atîtea victorii ale nordiştilor. La 9 aprilie 1865, generalul Lee, comandantul armatei sudului, a capitulat la Appomattox.
Bilanţul războiului este tragic. Au murit 538.000 de oameni şi au fost răniţi 375.000. La acestea se adaugă cheltuielile de peste trei miliarde de dolari. În mod firesc, după război, au ieşit în evidenţă multiplele sale consecinţe. Victoria Nordului a însemnat, în primul rînd, salvarea Uniunii şi impunerea, pentru o perioadă de timp, a Partidului republican. Dacă pentru Nord a apărut posibilitatea accelerării dezvoltării industriei şi a altor ramuri moderne, pentru statele din sud starea de înapoiere (faţă de nord) a durat mai mult. Şi în această parte s-a trecut la o nouă organizare economică. Din punct de vedere social încadrarea negrilor în societate nu s-a făcut foarte repede.
Perioada care a urmat războiului este denumită a reconstrucţiei. Ea se caracterizează prin refacerea economiei şi a unităţii statului. Refacerea economică a avut în vedere, pe lîngă dezvoltarea industriei, construcţiile de căi ferate, punerea în valoare a regiunilor vestice. În acest sens, trebuie menţionată încurajarea emigraţiei şi organizarea în vest a unor ferme de tip nou. Dacă pînă la jumătatea secolului al XIX-lea Statele Unite nu au avut o pondere prea mare în economia mondială, pe baza dotărilor moderne încep să se impună pe plan mondial. În comparaţie cu alte ţări dezvoltate ritmul de dezvoltare al economiei americane a fost mai rapid. Într-o serie de sectoare economice vor deţine prioritate absolută. Este cazul industriei petroliere, al cărui început datează din anul 1862 în Penssylvania. Se remarcă, de asemenea, o trecere mai rapidă la formarea uniunilor şi grupărilor monopoliste. Acestea vor da şi o notă specifică structurii societăţii americane şi noi orientări politice.
Perioada reconstrucţiei s-a carcaterizat şi prin noutăţile apărute în viaţa politică ca şi prin noile măsuri sociale şi administrative. Începutul noii perioade politice este marcat de asasinarea, la 14 aprilie 1865, a preşedintelui Lincoln. Preşedenţia a fost preluată de vicepreşedintele Andrew Johnson (pînă nu de mult el aparţinea partidului democrat). Între acesta şi Congres vor avea loc multe dispute. Folosindu-se de dreptul de veto, Johnson a oprit aplicarea unor legi adoptate de Congres.
Mandatul lui Johnson a expirat în 1868. Alegerile au fost cîştigate de eroul războiului, generalul Ulysse Grant, candidat din partea Partidului republican. Succesul acestuia a însemnat, în primul rînd, continuarea reconstrucţiei. În anul 1870 s-a încheiat reconstrucţia administrativă prin revenirea tuturor statelor din sud în cadrul Uniunii. Situaţia generală a societăţii americane nu era limpede. Situaţia socială era tot mai complexă. Pentru majoritatea albilor rasismul a devenit regulă de viaţă. Organizaţia secretă Ku Klux Klan, înfiinţată în anul 1866, în statul Tennessee, îşi face simţită prezenţa prin acţiuni rasiale.
Refacerea Uniunii a continuat şi după 1870, pînă la începutul secolului al XX-lea Federaţia americană a fost definitivată prin cele 45 de state (ulterior vor fi 50). Pînă în anul 1885 republicanii au deţinut puterea dar, nici Grant, nici Hayes şi nici Garfield, n-au reuşit să creeze stabilitate şi echilibru între partide. De aici a rezultat o alternanţă la conducere, punctată uneori şi cu asasinate (în anul 1881 a fost asasinat Garfield). În anul 1885, prin preşedintele Cleveland, democraţii au revenit la conducere pentru o perioadă de patru ani. Republicanii au revenit la conducere în urma alegerilor din 1889, prin preşedintele Harrison. Incertitudinile politice, momente de criză economică, agitaţiile sociale, sînt principalele caracteristici ale ultimilor ani ai secolului al XIX-lea. Un fapt deosebit a fost şi formarea celui de al treilea partid “Partidul Populist”, al cărui program, numit “Programul de la Omaha”, este mai radical. Criza financiară din anul 1893 a fost decisivă pentru victoria Partidului democrat. Preşedintele Cleveland (1893-1897) a avut parte de patru ani agitaţi, cu multe evenimente sociale, marile manifestaţii ale săracilor, ceea ce a şi dus la revenirea la putere a Republicanilor. Din 1897 şi pînă în anul 1914 s-a desfăşurat o nouă etapă a dominaţiei republicane.
Imediat după încetarea războiului dintre nord şi sud a început o activitate diplomatică pentru impunerea SUA în plan internaţional şi o expansiune teritorială. Preşedinţii, care au condus după 1865, au urmărit cu insistenţă aceste obiective. În primul rînd, a fost cucerit Mexicul. În anul 1868 SUA au cumpărat de la Rusia Alaska (7.200.000 de dolari). În acelaşi an au fost anexate insulele Midway şi au fost stabilite noi baze pentru relaţiile cu
China. Convenţia Johnson-Clarendon, din ianuarie 1869, reglementa relaţiile cu Anglia. După terminarea reconstrucţiei se acordă o şi mai mare atenţie “ieşirii în lume”. Sub forma patronajului asupra unităţii generale americane (panamericanismul) SUA au intervenit în toate disputele din America de Sud. Izbucnirea insurecţiei cubaneze, împotriva Spaniei, le-a oferit prilejul pentru a se proclama protectoarea Cubei. Războiul cu Spania, 1898, a însemnat în fapt ocuparea Cubei. În sfera de interese au intrat Porto-Rico, Antilele, Haiti, Nicaragua şi Filipine. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea participarea SUA la reîmpărţirea sferelor de influenţă este mai accentuată. Exemple în acest sens sînt Samoa, China şi Japonia.
În concluzie, bilanţul istoriei SUA în secolul al XIX-lea poate fi concretizat prin: depăşirea momentelor de mari crize politice, o evoluţie economică modernă şi rapidă, stabilirea unei influenţe în emisfera americană, extinderea teritorială în dauna statelor mici, participarea la reîmpărţirea lumii, impunerea ca mare putere în relaţiile cu marile state europene.
Canada. Europenii au cunoscut Canada din secolul al XV-lea. În anul 1497 francezul Jean Cabet a ajuns în regiunea Labrador. Colonizarea avea să înceapă în secolul al XVII-lea odată cu aşezarea, în regiunea Acadia, a primilor colonişti francezi, sub conducerea lui Pierre Chauvin. Colonizarea franceză a fost urmată, în scurt timp, de colonizarea engleză. Dacă francezii s-au aşezat în trei puncte, Quebec, Cele trei rîuri şi Montreal, englezii au colonizat regiunile de litoral ale celor două golfuri Sf.James şi Hudson. Între cele două comunităţi, ca şi între cele două metropole, a existat o stare conflictuală permanentă. Prin tratatul din 1632 cele două îşi recunoşteau reciproc sferele de influenţă. În secolul al XVIII-lea conflictele au fost reluate. Prin pacea de la Paris (1763), care încheia războiul de şapte ani, Franţa a abandonat posesiunile sale din Canada. Cei 60.000 de colonişti francezi au devenit supuşi ai Angliei. Administraţia britanică a fost obligată să ţină cont de existenţa celor două comunităţi etno-lingvistice. Prin “Quebec Act” erau recunoscute comunităţile şi cele două limbi, engleza şi franceza. În timpul războiului pentru independenţă al coloniilor din America de Nord, administraţia colonială engleză a părăsit Canada. Prin tratatul de la Paris (1783) aceasta revenea sub dominaţia engleză. Revoluţia americană şi Revoluţia franceză au determinat Parlamentul britanic să accepte instituirea, în Canada, a unui regim reprezentativ. Prin “Constitutional Act” erau create două provincii, avînd fiecare cîte un guvern şi cîte o adunare reprezentativă. Canada Superioară era locuită de majoritatea engleză iar Canada Inferioară aparţinea comunităţii franceze.
Canada a intrat în secolul al XIX-lea cu o situaţie cît se poate de complexă. Din ce în ce mai mult se dovedea că organizarea ei era un compromis care duce la naţionalism şi la multe dispute între cele două grupări etnice.
Încheierea păcii din 1815, urmare a luptelor împotriva lui Napoleon, a fost un bun prilej pentru Anglia de a-şi spori autoritatea în Canada. A urmat o perioadă cînd privilegiile grupării engleze au sporit. S-a mers pînă acolo încît se intenţiona recunoaşterea doar a limbii engleze. Aceasta a făcut ca gruparea franceză să acţioneze imediat. În anul 1834 deputaţii francezi au prezentat un program care prevedea cîteva soluţii de compromis. Trei ani mai tîrziu Canada s-a aflat în pragul unui război civil. El a fost evitat în ultimul moment prin formarea, de către Londra, a unei comisii cu misiunea de a analiza situaţia. Soluţia nu a fost decît un nou compromis. Disputele politice vor continua cu mai mare intensitate şi pe baza unei noi organizări. În deceniul al patrulea au apărut primele partide politice, organizate în funcţie de criteriile etnice şi în conformitate cu ideologia timpului. Astfel, partidul liberal a fost format de către francezi iar partidul conservator aparţinea englezilor. Partidul liberal s-a impus printr-un program care prevedea: o reformă electorală, responsabilitatea miniştrilor, reformă agrară, promovarea liberului schimb, etc. Pe această bază liberalii au cîştigat alegerile din anul 1847. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea partidele politice n-au mai fost organizate pe criterii etnice. Au apărut însă mai multe grupări: liberalii moderaţi, conservatorii intransigenţi, democraţii (roşii). Din anul 1854 s-a revenit la sistemul bipartid, reapărînd conservatorii şi liberalii. Anul respectiv poate fi considerat şi un an al reformelor. Parlamentul ales a decretat secularizarea terenurilor bisericii şi suprimarea tuturor obligaţiilor de tip feudal, reforma electorală, legea organizării miliţiei, legea administraţiei autonome, crearea consiliilor municipale, organizarea învăţămîntului.
Una dintre problemele care va domina Canada, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost Federalizarea. Între propunătorii şi susţinătorii acestui proiect s-au dat adevărate lupte politice, în cadrul parlamentului şi în presă. Reluate în anul 1863, discuţiile au continuat pînă în anul 1866. În conformitate cu actul adoptat (acceptat de Anglia în anul 1867), numit “British North America Act”, se forma dominionul Canada, care cuprindea patru provincii. După modelul SUA, fiecare provincie avea guvernul său, guvernul federal se ocupa de afacerile comune, iar parlamentul era format din două camere, camera inferioară (House of commons) sau Camera reprezentanţilor, şi Camera superioară (Senatul). Cele patru provincii aveau şi ele parlamentele lor, formate tot din două camere.
Fără îndoială, crearea dominionului Canada a însemnat un act deosebit, din punct de vedere politic şi administrativ. Scena politică păstra multe din elementele trecutului. La acestea se adaugă problema colonizării vestului. Aceasta va determina reacţia indienilor şi metişilor. În două reprize, 1869 şi 1885, antagonismele au ajuns pînă aproape de declanşarea unui război civil. Intervenţia dură a autorităţilor i-a obligat pe indieni să accepte soluţia guvernului.
Din punct de vedere economic evoluţia Canadei a fost rapidă. Condiţiile geografice au permis dezvoltarea agriculturii, comerţului şi meşteşugurilor. Sporul demografic, rezultat din colonizare, a fost un alt factor favorizant. Încă de la începutul secolului al XIX-lea a fost definită noua politică economică. Canada a devenit stăpînă pe regimul său vamal. În anul 1849 a fost decretată libertatea comerţului. Prin construcţia de căi ferate, a canalelor navigabile şi modernizarea flotei (vapoare cu aburi) Canada avea legături permanente cu SUA şi cu Anglia. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea relaţiile comerciale cu alte state au evoluat foarte mult. Spre sfîrşitul secolului se spunea despre Canada că era cel mai bogat stat din zonă. Un argument, în acest sens, pînă în anul 1870 a depăşit economic Statele Unite.