La începutul epocii moderne, înfăţişarea Asiei rămâne în general aceeaşi din urmă cu un mileniu, chiar mai mult în anumite cazuri. Evoluţia sa a fost extrem de lentă având la bază două elemente: organizarea pe baze religioase şi despotismul. Între acestea există o strânsă legătură. Monarhii asiatici sunt fie de esenţă divină fie stăpânitori în numele divinităţii.
Între diferitele regiuni ale Asiei există însă şi anumite deosebiri, fără a mai avea în vedere situaţia din nordul continentului. Deosebirile au la bază particularităţile de ordin religios, dar şi elemente ţinând de specificul condiţiilor geografice, structurilor sociale, elementelor de civilizaţie.
Cel mai important stat al Asiei, unul din cele mai importante din lume, rămâne în continuare China, Imperiul Celest. Suveranul său este Fiul Cerului, care se consideră, ca şi alţi monarhi asiatici, stăpânul universului. Din acest
motiv China se numeşte şi Imperiul de Mijloc, care ar ocupa 9/10 ale pământului, fiind înconjurată de stat care nu-i pot fi decât vasale.
Puterea monarhului este mai mult decât absolută. El are drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, fiind considerat stăpânul tuturor bunurilor din imperiu. Trăieşte retras în Cetatea Interzisă, înconjurat de o curte numeroasă, toţi funcţionarii îşi exercită atribuţiile doar în numele său. Ei sunt recrutaţi într- o manieră neîntâlnită în alte părţi. Pentru a ocupa un post pe una din cele nouă trepte ale demnităţilor, funcţionarul (mandarinul) trebuie să reuşească la un examen. Acesta constă în primul rând în verificarea cunoştinţelor asupra doctrinei confucianiste, la care se poate adăuga priceperea în unele probleme administrative. Cei promovaţi la examen constituie pătura superioară a societăţii chineze, oamenii aleşi, deosebiţi de oamenii de rând.
Imperiul Celest, bazat pe cultul strămoşilor, întărit de principiile confucianiste, daoiste şi budiste, este astfel o adevărată proprietate a monarhului, care îl guvernează cu ajutorul mandarinilor şi al armatei.
Organizarea imperiului chinez este deosebit de puternică şi neschimbată prin succesiunea monarhilor şi chiar a dinastiilor.
Începând din 1368, când a fost înlăturată dinastia mongolă Yuan, în fruntea ţării se află dinastia chineză Ming. Aceasta este de sorginte ţărănească, întemeietorul ei fiind conducătorul unei răscoale care a dus la înlăturarea dinastiei Yuan, dar care se comportă în manieră tradiţională. Primii suverani Ming au fost extrem de energici. Urmaşii lor însă, cu rare excepţii, au renunţat treptat la conducerea directă a treburilor publice, abandonându-se plăcerilor haremului şi lăsând administrarea imperiului pe mâna eunucilor principali dintre care câţiva se consideră aproape egalii împăratului. Unul din ultimii împăraţi Ming nu şi-a primit miniştrii în audienţă timp de 20 de ani.
În aceste condiţii, prăbuşirea dinastiei Ming a fost inevitabilă. Ea s-a datorat unei puternice răscoale ţărăneşti, care a antrenat circa un milion de oameni şi a atacului, din nord, al manciurienilor. Aceştia au instaurat dinastia Qin (1644). Războinici, manciurienii au reuşit să cucerească, în aproape patru decenii, întreaga Chină. Erau însă prea puţini pentru a o stăpâni, astfel încât şi- au asociat o parte a mandarinilor chinezi, păstrând neschimbat sistemul instituţional.
O situaţie asemănătoare întâlnim în Japonia. Împăratul acesteia, Mikadoul, este considerat descendent direct al Zeiţei Cerului, Amaterasu. Dinastia niponă este, singura din lume, strict locală, fără nici un fel de înrudire în exterior.
Mikadoul era ajutat în exercitarea atribuţiilor sale de un şogun. În secolul al XVI-lea şogunii au preluat efectiv puterea. Silit să trăiască retras în palatele de la Kyoto, Mikadoul se bucură în continuare de veneraţia supuşilor, dar atribuţiile sale rămân doar cele religioase. Puterea reală este exercitată de şoguni, care crează o adevărată dinastie paralelă şi îşi stabilesc capitala la Edo (viitorul Tokio). Structurile sociale şi politice rămân neschimbate.
În India, din 1526 puterea aparţine Marilor Moguli. De origine mongolă şi de religie musulmană, aceştia păstrează organizarea tradiţională a Indiei. Ea este de altfel, extrem de robustă, rezistând timp de aproximativ trei milenii tuturor modificărilor politice datorate mai multor cuceriri. La baza ei stă organizarea în caste. Ele sunt în număr de patru - brahmanii, războinicii (ksatrya), agricultorii şi meşteşugarii (vaisya) şi servitorii (sudra), în afara castelor rămânând cei care practică meserii considerate impure, paria. Delimitarea între caste este extrem de rigidă. Primele trei sunt superioare, faptul fiind sanctificat prin accesul doar al lor la învăţătura vedică. Rigiditatea este întărită de religia tradiţională hinduismul. Tocmai din acest motiv budismul, care aducea o viziune mai elastică, declarat la un moment dat religie oficială, nu a putut păstra în continuare decât puţini adepţi, el găsind o mare audienţă în afara Indiei - Iondochina, Tibet, China, Mongolia, Japonia.
Începând din veacul al VII-lea o altă religie s-a impus într-o mare parte a Asiei, Islamul. În afara leagănului său, Arabia, el a cuprins Iordania, Siria, Palestina, Asia Mică, Irakul, Iranul, Asia Centrală, pătrunzând, odată cu Marii Moguli, în India şi extinzându-se în unele insule din Indonezia.
Principalele state strict islamice din Asia sunt Imperiul Otoman şi Iranul. Acesta din urmă nu adoptă însă islamismul clasic, bazat pe tradiţie - sunismul - ci varianta şiită. Şi din acest motiv, între aceste imperii au loc frecvente conflicte.
Statele musulmane sunt organizate pornind de la autoritatea Coranului, suveranii considerându-se continuatori ai Profetului, califi. Ei sunt stăpâni absoluţi prin motivare religioasă şi în calitate de conducători militari.
Începând din veacul al XVI-lea, Asia cunoaşte unele transformări datorită impactului produs de europeni. Negustori şi militari, acţionând uneori ca piraţi, aceştia au fost iniţial interesaţi de câştigul imediat. Treptat şi-au asigurat puncte de sprijin, factorii, uneori întărite cu forturi. Ulterior, şi-au extins autoritatea efectivă asupra unor teritorii mai întinse în dauna principilor locali.
Primii europeni care au ajuns în Asia au fost portughezii. După aproximativ un secol, au ajuns în Asia sud-estică olandezii. Au urmat englezii şi francezii. Ultimii şi-au asigurat poziţii importante în India. Ei au fost înlăturaţi însă, aproape integral, de englezi, care au început, din 1757, cucerirea sistematică a Indiei. În această acţiune au ştiut să profite de disensiunile dintre diferiţi principi locali. Penetraţia engleză a creat unele breşe în organizarea tradiţională a Indiei fără a-i putea aduce însă modificări de esenţă. La rândul lor, olandezii au creat un adevărat imperiu concurent în Indonezia.
Situaţia se prezintă diferit în Extremul Orient. Japonia şi China nu au prezentat pentru europeni acelaşi interes economic ca India şi Indonezia. În plus, primele expediţii portugheze au practicat paralel cu comerţul şi pirateria ceea ce a determinat adoptarea faţă de ei ca şi de europenii care i-au urmat, o atitudine rezervată. Faptul s-a răsfrânt şi asupra activităţii misionarilor.
Într-o primă perioadă aceştia au realizat o importantă activitate de convertire mai ales în Japonia. Cum însă creştinismul era incompatibil cu religia locală, misionarii şi niponii creştinaţi au fost persecutaţi, o parte executaţi, restul exilaţi. Japonia nu i-a mai acceptat decât odată pe an pe negustorii protestanţi olandezi preocupaţi doar de comerţ.
În China, prezenţa cea mai notabilă este aceea a iezuiţilor. Cu unele rezerve, aceştia sunt acceptaţi îndeosebi pentru cunoştinţele lor în domeniul astronomiei (extrem de preţuită de chinezi, care-şi reglează viaţa după calendar), şi artileriei. Unii din ei capătă chiar funcţii oficiale în slujba împăratului.
Cea mai mare expansiune europeană în Asia aparţine Rusiei. Pe urma blănurilor preţioase, mult căutate în Europa, negustorii ruşi, ajutaţi de cazaci, pătrund departe în Siberia, asupra căreia ulterior se înstăpâneşte autoritatea ţaristă. În 1649 ruşii ajung la Marea Ohoţk. Încă de atunci încep conflictele de graniţă cu China.
Cu excepţia Indiei şi Indoneziei penetraţia europeană nu are rezultate consistente asupra societăţilor asiatice. În prima parte a epocii moderne, cea mai mare parte a Asiei continuă să trăiască într-un alt timp istoric.