Rusia. Deşi Petru cel Mare (1682-1725) accelerase tranziţia Rusiei către modernitate, la sfârşitul secolului al XVIII-lea ţara realizase puţine progrese în direcţia unor modernizări sociale şi politice. Rusia avea o lungă istorie de răscoale ţărăneşti şi lovituri de palat. În cadrul acestei forme istorice de protest, rebelii nu încercaseră niciodată să răstoarne sistemul de guvernare. În decembrie 1825, la moartea lui Alexandru, revoluţionarii s-au ridicat la luptă cu scopul de a lichida autocraţia.
În Rusia învăţământul reprezenta un privilegiu acordat aproape în exclusivitate nobilimii. În secolul al XVIII-lea, această elită intelectuală a suferit influenţa gândirii franceze, astfel că mulţi ruşi au adoptat idei iluministe. Când au izbucnit războaiele napoleoniene, aristocraţia instruită includea în rândurile sale şi corpul de ofiţeri însărcinat cu campaniile din Imperiul francez. Astfel, membrii celor mai instruite şi mai liberale grupări din Rusia au venit în contact cu viaţa occidentală, experienţă care le-a intensificat dorinţa de înnoire socială şi politică. La întoarcerea acasă, o parte dintre ofiţeri au înfiinţat societăţi secrete având drept scop tocmai producerea unor asemenea schimbări. Aceşti conspiratori au devenit decembriştii din 1825.
La moartea lui Alexandru I, în decembrie 1825, fratele lui mai mic, Nicolae, a emis pretenţii la tron. Incertitudinile referitoare la legalitatea întronării lui Nicolae au oferit rebelilor prilejul mult aşteptat. Trei mii de soldaţi urmau să depună jurământul oficial în faţa noului ţar. Ofiţerii implicaţi în conspiraţie au convins însă militarii să nu participe la ceremonie. Rebelii sperau că acest incident va înlesni acceptarea unei monarhii constituţionale. După mai multe ore de expectativă, trupele fidele lui Nicolae au recurs la folosirea artileriei, ucigând între şaizeci şi optzeci de persoane. Revolta din capitală a încetat numaidecât. Curând, nucleele conspiraţiei au fost înăbuşite în întreaga ţară, patru lideri decembrişti au fost executaţi iar alte sute au fost aruncaţi în închisori sau exilaţi. În deceniile care au urmat, decembriştii au ajuns să fie consideraţi eroi de o bună parte a poporului rus. În 1825, însă, prea puţini erau aceia care acordau atenţie cauzei lor. Deşi valul represiv din ultimii ani de domnie ai lui Alexandru I a contribuit la izbucnirea revoltei decembriste, Nicolae I (18251855) a amplificat sistemul represiv. El a reorganizat Consiliul executiv de stat, Cancelaria Majestăţii sale, în secţiuni cu răspunderi clar determinate. Printre îndatoririle Secţiunii a treia se numărau crearea şi dirijarea unei noi forţe represive, numită uneori “poliţia secretă”, deşi membrii săi purtau uniforme azurii. De asemenea, Nicolaae a instituit o cenzură severă a presei şi a stabilit criteriile de apreciere a cetăţenilor loiali. Doctrina de stat a “naţionalităţii oficiale”îi caracteriza pe adevăraţii ruşi drept adepţi convinşi ai autocraţiei, ortodoxiei şi naţionalismului. Nimeni nu avea dreptul să conteste aceste valori sacrosancte. Rusia a intrat în epoca împărţirii intelighenţiei în “pro-occidentali”(care susţineau superioritatea civilizaţiei vestice) şi “slavofili”(care militau pentru întoarcerea la vechile tradiţii slave, detestând atât instituţiile ruseşti ale timpului cât şi cultura occidentală). Cele două direcţii şi-au dovedit, în timp, perenitatea.
Anglia. Sistemul britanic de guvernare a fost dominat, în această perioadă, de liderii parlamentari. Condiţiile socio-politlce în schimbare şi accesele de nebunie ale regelui George al III-lea au zădărnicit tentativa acestuia de a reinstaura controlul monarhiei în sfera politicului. Fiul său, George al IV-lea, care a domnit între 1820 şi 1830, a contribuit într-o măsură şi mai mare la subminarea instituţiei monarhice.Ca urmare, facţiunile care dominau Parlamentul şi-au consolidat poziţia.
Aristocraţia devenea din oficiu membră a camerei superioare a Parlamentului, Camera Lorzilor. Deţinătorii de proprietăţi se orientau spre Camera Comunelor. Gentilomii relativ înstăriţi din mediul rural şi aristocraţii dominau ambele camere, precum şi cele două partide care funcţionau în cadrul lor, Tory şi Whig. Partidul Tory era adeptul fervent al conformismului religios sub egida Bisericii Anglicane, însă după apariţia republicanismului în Franţa principalul său obiectiv l-a constituit opoziţia faţă de această ideologie revoluţionară. Mulţi ani, partidul a reuşit să-şi impună doctrina în Anglia. Lordul Liverpool a fost prim-ministru între 1811 şi 1828, iar partidul său a continuat să domine în guvern până în 1830. În mod tradiţional, partidul Whig reunea pe aristocraţii bogaţi, proprietari de pământ, având astfel multe aspecte comune cu partidul Tory. În plus, partidul apăra interesele clasei industriale în ascensiune, precum şi pe cele ale disidenţilor protestanţi.
Ambele partide parlamentare erau alcătuite din membri care doreau o reformă moderată. Partidul Whig şi oamenii de afaceri adepţi ai comerţului liber constituiau principala ameninţare la adresa tradiţiilor şi legilor susţinute de către vechea elită. Cum gruparea Tory, care reprezenta aceste elemente tradiţionaliste, deţinea supremaţia în Parlamentul Britanic, reforma sistemului electoral a devenit principala preocupare a facţiunilor nemulţumite. Membrii Parlamentului intraseră în corpul legislativ în calitate de reprezentanţi ai comitatelor rurale sau ai oraşelor mici. Fiecare district trimitea în parlament două persoane. Procedurile de alegere a acestor reprezentanţi rămăseseră neschimbate vreme de 150 de ani. Astfel, aşa-numitele “târguri putrede” continuau să fie reprezentate de doi membrii în Parlament, în timp ce câteva centre urbane importante nici nu erau reprezentate.
În urma alegerilor parlamentare din 1830, 50 din locurile deţinute anterior de Tory au revenit partidului Whig şi altor grupări similare. În 1831, conservatorii antireformişti din Camera Lorzilor au blocat o reformă care prevedea redistribuirea locurilor din Camera Comunelor şi extinderea dreptului de vot. Primul ministru, lordul Gray, l-a convins pe rege să anunţe că va asigura creşterea corespunzătoare a numărului de membri pentru ca legea să poată fi aprobată în camera superioară. Camera Lorzilor a cedat. Reforma electorală din 1832 lua aproape 150 de locuri de la districtele reprezentate excesiv şi le repartiza unor zone insuficient reprezentate. Legea cobora limita de avere a electoratului, suficient ca să acorde drepturi electorale unei cincimi din populaţie. Aceste schimbări au sporit influenţa clasei mijlocii urbane, aflată în plină dezvoltare, creând totodată un precedent pentru astfel de schimbări electorale pe criterii socio-economice. Legea instituia în Anglia cel mai democratic sistem de guvernare din Europa, deşi la conducere continua să se afle o minoritate.
Franţa. Coaliţia de state europene care l-a înfrânt pe Napoleon a restaurat dinastia de Bourbon, aducându-l la tron pe Ludovic al lea în 1814. Noul rege a optat, totuşi, pentru reconstrucţia parţială a sistemului existent înainte de revoluţie. El şi-a oficializat revenirea prin elaborarea unei noi constituţii a Franţei, Carta din
- Documentul prevedea existenţa unui organ legislativ ales de un număr strict limitat de persoane, cei mai bogaţi 100 000 de oameni dintr-o naţiune de aproape 30 000 000. Carta menţinea Codul lui Napoleon şi reforma religioasă operată de el, instituia controlul statului asupra învăţământului, garanta egalitatea în faţa legii şi îngăduia păstrarea pământurilor cumpărate din fostele domenii ale nobilimii sau ale Bisericii. Deşi constituţia lui Ludovic nu preciza obligaţia miniştrilor de a acţiona în conformitate cu majoritatea parlamentară, până la urmă primul ministru a adoptat această cale. Guvernarea responsabilă a devenit o problemă politică extrem de importantă, stârnind numeroase dispute.
Faptul că Ludovic acceptase cele câteva schimbări liberale a produs reacţia imediată a tradiţionaliştilor. Aceştia respingeau politica moderată a regelui, militând pentru restaurarea deplină a vechii ordini aristocratice şi monarhice. În fruntea lor se afla chiar fratele regelui, contele de Artois. La moartea regelui, în 1824, el se va urca pe tronul Franţei sub numele de Carol al X-lea. Curând, noul rege a început să orienteze Franţa direct spre trecut. Într-un singur an, aristocraţii care îşi pierduseră pământurile au primit compensaţii din partea statului. În continuare, Carol a încercat să restabilească controlul Bisericii asupra învăţământului. În Franţa au izbucnit proteste. Opoziţia s-a estompat în 1827, când regele a acceptat ca politica executivului să reflecte voinţa majorităţii parlamentare. Cu toate acestea, doi ani mai târziu, monarhul şi-a schimbat radical poziţia. Camera Deputaţilor a protestat dar Carol a reacţionat dizolvând legislativul. El a aprins, fără să ştie, flacăra revoluţiei. În noul parlament, adversarii săi au obţinut şi mai multe locuri. În această situaţie Carol a emis Ordonanţele din iulie, o serie de decrete care anulau recentele alegeri parlamentare, instituind un sever control asupra presei şi anulând votul a trei pătrimi dintre alegători. Rezultatul a fost ridicarea maselor din Paris. Astfel, ultimul monarh al dinastiei de Bourbon a fost obligat să fugă în Anglia. Curând, un “monarh burghez”, Ludovic Filip de Orleans, a devenit “regele francezilor”.
Pe tot parcursul domniei sale (1830-1848), noul monarh, a cărui familie de viţă regală sprijinise răsturnarea lui Ludovic al XVI-lea în 1792, a ţinut seama de interesele marii burghezii. Din 1815, anumite categorii profesionale şi clasa oamenilor de afaceri prosperi au preluat controlul asupra sistemului socio-economic. În 1830 ei i-au înlocuit din nou pe aristocraţi, alegându-şi un guvern care să-i reprezinte. Ludovic Filip a repus, de asemenea, în drepturi Carta din 1814, anulată de către Carol al X-lea. Mai mult, el i-a revizuit prevederile electorale, acordând drept de vot la 200
- de persoane.