Marile Puteri europene intrau în faza imperialistă când România independentă intra într-o dezvoltare economică capitalistă propriu-zisă, influenţându-i orientarea şi ritmurile dezvoltării economice, industriale. Nu exista putinţa izolării. Era necesară şi o orientare politică, aflată fiind într-o zonă strategică unde se înfruntau mari interese.
Congresul de la Berlin a favorizat Astro-Ungaria: administrarea (apoi anexarea) Bosniei şi Herţegovinei, a sangiacului Novipasar, alianţa cu Germania (1879), refacerea Alianţei celor trei împăraţi (1881) i-au permis să controleze 10 ani Serbia, să-şi impună controlul în Comisia mixtă a Dunării. Rusia şi-a întărit inflienţa în Bulgaria, iar presiunile economice şi politice ale Germaniei au determinat-o să se apropie de Puterile Centrale (refăcându-se Alianţa celor trei împăraţi), deşi era în concurenţă cu Austro-Ungaria. Echilibrul european a fost stabilit prin sistemul bismarckian. România independentă a fost presată de Germania (i s-a alăturat Anglia, Franţa, Italia) să cedeze bancherilor germani în răscumpărarea căilor ferate. Preţul independenţei era mare, România a trebuit să ducă o politică prudentă şi suplă, de natură a-şi promova interesele fundamentale.
O politică externă inteligentă a asigurat statul independent şi suveran, dezvoltarea într-un sistem complex de legături economice şi politice. În condiţiile existenţei a milioane de români în Austro-Ungaria, iar acţiunea naţională era unică, scopul final fiind Unirea, România a trebuit să fie prudentă, să urmeze politica paşilor mici. Politica sa externă era dominată de relaţiile cu Austro-Ungaria şi Rusia vecine (ale căror interese diverse se ciocneau aici), trebuia să ţină cont de complexul context politic european şi zonal. N-a fost un obiect de manevră a intereselor Puterilor; România avea o mare poziţie strategică într-o zonă în care se întâlneau interesele acestora, avea ieşire la Mare, era riverană căii economice şi strategice - Dunărea, avea potenţial economic şi militar, precum şi graniţe lungi cu Austro-Ungaria şi Rusia, aşa încât a putut să acţioneze, să fie un factor activ în politica Europei. În politica externă şi în diplomaţie, a existat o colaborare între partidele politice pe linia intereselor naţionale, a existat o mare stabilitate în funcţii, deţinute de mari personalităţi:
- Ghica, Kogălniceanu, V. Alecsandri, P. P. Carp, I. C. Brătianu. România se afla “în gura” Orientului, de aceea a fost o “trambulină pentru ambasadori”, dintre cei mai de calitate: von Bulow, Aerenthal, Czernin, Giers jr. etc.
Recunoaşterea independenţei şi a regatului
În 1878, prin note circulare către agenţii diplomatici români din Viena, Petersburg, Paris, Londra, Roma, Belgrad, România încerca recunoaşterea independenţei pe baza Tratatului de la Berlin, fără a adera la punctul de vedere al Puterilor faţă de art. 44. La 9/21 sept. 1878, la propunerea guvernului, Carol ia titlul de alteţă regală - sunt anunţate Parisul, Petersburgul, Viena, Berlinul, Roma. Rusia şi Austro-Ungaria, imperii multietnice, nu ţineau la art. 44, recunosc independenţa, prima pentru a dezamorsa tensiunile de după război cu România, a doua pentru aşi spori influenţa în dauna Rusiei; cele două puteri s-au grăbit, astfel la 27 oct. 1878 baronul Stuart (Rusia) şi la 2 nov. contele Hoyos (Austro-Ungaria) prezintă scrisorile de acreditare. În 1879 din nou criză în relaţiile România-Rusia, când în sudul Dobrogei, la delimitarea frontierei, trupe române ocupă colina Arab-Tabia ce domina Silistra. România se retrage (înfrângere diplomatică), teritoriul însă îi revine. Germania profită, presează în chestiunea despăgubirilor acţionarilor germani ai societăţii căilor ferate, iar alianţa ei cu Austro-Ungaria izolează şi mai mult România. Art. 7 din Constituţie a fost modificat la 23 oct. 1879, dar într-un mod în
care n-a afectat independenţa şi suveranitatea (împământenirile - drepturi cetăţeneşti - le-au fost acordate evreilor, 888 până în 1918) şi altor necreştini, de la caz la caz). La 27 febr. 1880 Camera a ratificat, conform cererilor acţionarilor germani, “legea pentru cesiunea căilor ferate ale Societăţii acţionarilor către statul român”, urmată de recunoaşterea independenţei de Germania, Franţa, Anglia, nu s-au finalizat din cauza Rusiei (acuză guvernul român de toleranţă faţă de revoluţionarii ruşi imgraţi) şi Austro- Ungaria (neînţelegeri privind regimul navigaţiei pe Dunăre). I. C. Brătianu a mers în Austro-Ungaria şi Germania, urmat de Carol (în 1880). S-a discutat problema regatului, s-a avansat în privinţa alianţei cu ambele state. Cu împăratul Wilhelm I şi cu tatăl său, Carol Anton, Carol a discutat succesiunea la tron: dacă nu va avea moştenitori direcţi, tronul va reveni nepotului de frate, Ferdinand. La 14/26 martie 1881 Camerele au votat ridicarea României la rangul de regat; a fost dată legea împotriva străinilor, satisfăcând dorinţa Rusiei şi pentru a menţine în frâu mişcarea socialistă. Putea afecta şi pe transilvănenii stabiliţi în ţară (cum au fost expulzaţi cei din Societatea Carpaţii); au fost expulzaţi 6 socialişti ruşi (C. D. Gherea, dr. Russel). Proclamarea Regatului a întărit poziţia lui Carol, a dinastiei, a consolidat regimul.
Chestiunea Dunării. Aderarea la Tripla Alianţă.
Tratatul de la Paris (1856) hotăra libera circulaţie pe Dunăre, a format o Comisie Europeană pentru doi ani din reprezentanţii Puterilor semnatare, cu misiunea de executare a lucrărilor privind navigabilitatea Dunării, la gurile sale (Isaccea - vărsarea în mare). O Comisie permanentă, din toate statele riverane: Wurtemberg, Bavaria, Austria, Ungaria, Turcia, comisarii Serbiei şi ai Principatelor Române urma să elaboreze regulamentul de navigaţie şi de poliţie fluvială (ce trebuia aprobat de Comisia Europeană), să execute lucrările pe tot cursul Dunării, după desfiinţarea primei comisii să supravegheze toate prerogativele Comisiei Europene.
Austro-Ungaria a căutat să domine tot cursul Dunării. Neînţelegerile dintre Puteri au prelungit Comisia Europeană şi au amânat Comisia riverană. În 1871 (conferinţă la Londra) e anulată neutralitatea Mării Negre impusă Rusiei în 1856, Comisia Europeană e prelungită încă 12 ani.
Tratatul de la Berlin (1878) împarte Dunărea în două sectoare: 1) Dunărea de jos până la Galaţi sub protecţia Comisiei Europene; 2) Dunărea de sus sub controlul Comisiei riverane (dar aceasta nu era). Austro-Ungaria primea dreptul de a executa lucrări de navigaţie la Porţile de Fier şi încasează taxele. Apoi, arbitrar, Comisia Europeană a hotărât înfiinţarea unei Comisii mixte a Dunării de jos, din riveranii: România, Serbia, Bulgaria şi neriverani. Austro-Ungaria este preşedinte, cu sarcina supravegherii şi executării regulamentului de navigaţie; controla Dunărea de jos. România nu acceptă, i se ştirbea suveranitatea, îi afecta interesele comerciale, mai ales că Austro-Ungaria boicota exporturile româneşti către ea. Tensiuni politice, campanie în presă; România accepta Comisia mixtă, dar o vrea subordonată Comisiei Europene şi eliminarea votului preponderent al Austro- Ungariei. Poziţiile rămânând opuse, Puterile impun propunerea Barrere (francez): Comisia mixtă să fie alcătuită din reprezentanţi ai României, Serbiei, Bulgariei, Austro-Ungariei - aceasta rămâne preşedinte permanent - şi un reprezentant al Comisiei Europene; Austro-Ungaria nu mai are vot preponderent, dar putea domina cu sprijinul Serbiei (aliată din 1881) şi al reprezentantului Comisiei Europene. România se opune din nou; relaţiile sunt încordate cu Austro-Ungaria care-i boicota exportul de cereale şi animale (făceam concurenţă moşierilor unguri). Mesajul tronului la deschiderea sesiunii Prlamentului sublinia tendinţa de dominaţie a Monarhiei dualiste asupra unui tronson al Dunării căreia nu-i era riverană, prejudiciul adus comerţului României, leza interesele ţării legate de libera navigaţie. Mesaj “jignitor”, se iscă conflict diplomatic, România trebuie să-şi ceară scuze, fără concesii însă în chestiunea românilor ardeleni şi a poziţiei sale în problema Dunării. La 21 mai 1882 Comisia Europeană a Dunării a finalizat regulamentul de navigaţie şi poliţie fluvială aplicabil între Galaţi- Porţile de Fier şi adoptă propunerea Barrere. Regulamentul e confirmat de Conferinţa de la Londra a celor 7 Puteri care, la cererea Rusiei, a scos braţul Chilia de sub autoritatea Comisiei Europene ce şi-a extins autoritatea până la Galaţi şi şi-a prelungit existenţa cu 21 ani. România n-a avut dreptul să participe cu vot deliberativ, declară că nu se va supune, nefiind consultată şi cu interesele lezate. Franţa a stăruit ca România să accepte hotărârea de la Londra. România este complet izolată: Rusia intenţiona o intervenţie militară în Bulgaria, prin teritoriul nostru, erau reactualizate planuri separatiste, am primit avertismente.
Astfel, opţiunea politică pentru Puterile Centrale era singura alternativă. De dorit era o alianţă cu Germania, cu care aveam interese comune, dar aceasta era posibilă doar acceptând situaţia creată de alianţa dintre Germania şi Austro -Ungaria (1879), de care România era legată prin interese economice şi politice. Aceasta nu însemna abandonarea românilor ardeleni. Pentru alianţă erau regele Carol I, Brătianu, junimiştii (T. Maiorescu, iar P. P. Carp, fost ministru la Viena, a avut rol mare în perfectarea alianţei). Iniţiativa a fost a lui Bismarck încă din 1880. Vizita lui Carol I la Viena şi Berlin (aug. 1883), a lui Brătianu (în septembrie), discuţiile acestuia cu Kalnoki şi cu Bismarck au perfectat-o. În schimbul alianţei, Austro -Ungaria renunţa la “drepturile” date de Conferinţa de la Londra. Brătianu n-a luat vreun angajament în privinţa mişcării naţionale româneşti, n-a acceptat clauza inserată de Austro-Ungaria că nu va tolera pe teritoriul său acţiuni politice (sau altele) contra acesteia, n-a acceptat nici comandament superior în caz de război. S-a putut ca atare semna Alianţa la 30 octombrie 1883, România, Austro- Ungaria, Germania; Italia aderă în 1888. Tratatul are un preambul şi şapte articole:caracterul defensiv al Alianţei, părţile nu vor încheia alte alianţe ce le-ar afecta interesele; cele două părţi se ajută în caz că una va fi atacată, nu vor încheia pace separată. Tratatul era pe cinci ani, nedenunţat sau nefiind cerută modificarea lui înainte cu un an, va fi automat prelungit cu trei. Era strict secret. Austro-Ungaria îşi vedea asigurate graniţele cu statele ce aveau conaţionali în imperiu. Putea spera că România nu se va antrena în acţiuni ostile, în caz de război Austro -Ungaria şi Germania se puteau orienta spre răsărit, beneficiind şi de aportul militar al României. România ieşea din izolare politică, se evita o înţelegere austro-rusă contra ei, era întărită poziţia dinastiei de Hohenzollern, devine un factor de stabilitate în sud- estul Europei. Românii ardeleni au putut fi ajutaţi pe alte căi, nu pe faţă. Relaţiile economice cu Germania s-au accentuat. N-a afectat independenţa ţării, nu s-au aplicat niciodată prevederile sale militare. Contradicţiile cu Austro -Ungaria au continuat: conflictele provocate de Societatea Carpaţii în 1885, războiul vamal, Mişcarea Memorandistă din Transilvania.
Situaţia din Bulgaria era dificilă. În toamna lui 1885 în Rumelia a izbucnit o răscoală, ea s-a unit cu Bulgaria prinţului Alex. Battemberg, care nu era agreat de Rusia ce-l considera proaustriac. La intervenţia Angliei, sultanul a recunoscut faptul împlinit, Battemberg rămânând guvernatorul Rumeliei; formal doar sub suzeranitatea Turciei. Principele bulgar a fost înlăturat prin intervenţia Rusiei, a căzut şi guvernul prorus, a fost adus pe tron principele Ferdinand de Saxa-Coburg. Teama de o intervenţie militară a Rusiei a impus României prudenţă şi în războiul bulgaro-sârb din 1885. Tratatul dintre ele semnat la Bucureşti (de pace, la 3 mart. 1885) a fost un succes diplomatic român.
La începutul deceniului ultim al sec.XIX se contura alianţa franco-rusă. Tratatul de reasigurare (1887) între Germania şi Rusia dovedea nesinceritatea angajamentelor luate de Germania faţă de România. În 1888 (februarie) a fost făcut public tratatul
Triplei Alianţe, iar în 1890 Bismarck a fost înlăturat; aceasta a modificat cursul evenimentelor.
În 1888 a căzut guvernul Brătianu, în 1889 cel junimist. Venind la guvernare conservatorii (puri), ei nu ştiau despre Tratatul din 1883. Mişcarea Memorandistă, războiul vamal au menţinut tensiunile între România şi Austro-Ungaria. La Bucureşti, Germania trimite ambasador pe von Bulow, Austro - Ungaria pe contele Goluchowski - marcanţi diplomaţi - vădind interesul pentru menţinerea României în Tripla Alianţă, de care îndeosebi Germania avea nevoie după înlăturarea cancelarului Bismarck şi trecerea ei la o politică mondială. Tratatul de alianţă a fost reînnoit în 1891, însă Carol I îi spunea lui von Bulow că el nu poate fi împotriva opiniei publice (anti austro-ungară), căci şi-ar risca tronul. Germania încerca să tempereze politica antiromânească a guvernanţilor ungari. Reînnoirea Tratatului s-a făcut pe 4 ani (nu pe 5) şi într-o formă nouă - semnat la Sinaia la 25 iulie 1892 de către conservatori, conferindu-i o valoare sporită. La 21 dec. 1893 s-a semnat o nouă Convenţie Comercială cu Austro-Ungaria. Cu ocazia vizitei lui Franz Iosif I, Tratatul de alianţă e reînnoit şi prelungit până în 1903 (la Sinaia, 30 sept. 1896). Au aderat Germania şi Italia (în 1897).
În 1895 Carol I face o vizită la Ischl, prilej cu care Franz Iosif i-a graţiat pe Memorandişti. O gafă a lui D. A. Sturdza (acum liberalii sunt la guvern), este decorat procurorul Jeszensky care a dat sentinţa de condamnare în Procesul Memorandului. Un acord austro-ungaro-rus se încheie în mai 1897, menţinând status- quo-ul în Balcani, urmată de o vizită a lui Carol (şi D. A. Sturdza) în Rusia în 1898, asigurându-se de stabilitate în Bulgaria. Importantă este destinderea politică în Balcani până la începutul sec. XX.
Politica externă la începutul secolului XX.
Importante tensiuni internaţionale. Prin acordul de la Murszeg, Rusia şi Austro-Ungaria îşi menţin poziţia faţă de
Balcani, dar înrăutăţindu-se situaţia în Macedonia, ambele vor să- şi întărească influenţa acolo. Schimbarea dinastiei la Belgrad, instalarea unui guvern radical în 1903, modifică politica externă a Serbiei căreia Monarhia habsburgică îi declară răboi vamal în 1906. Rusia îşi întăreşte poziţiile în Balcani, patronând un tratat secret sârbo-bulgar (1904, martie): Serbia vrea să contracareze tutela Austro-Ungariei, Bulgaria să primească sprijin într-un eventual război cu Turcia.
Înfiinţarea la Atena a societăţii secrete Etnike Heteria şi a Comitetului macedo-bulgar la Sofia, provoacă o răscoală în Macedonia (1903) reprimată de Turcia. La 22 iulie 1900 e asasinat la Bucureşti fruntaşul aromân Şt. Mihăilescu (redactorul gazetei Peninsula Balcanică), ce provoacă o încordare în relaţiile cu Bulgaria (sprijinită de Rusia). Guvernul român a încercat o apropiere de state neslave, Grecia şi Turcia, aprobată de Tripla Alianţă (pentru că statele slave se orientau spre Rusia). Criza regimului dualist, recrudescenţa politicii de oprimare naţională în Ungaria pun din nou în discuţie valoarea Tratatului de aderare a României la Tripla Alianţă. Depinzând în continuare de capitalul german (datoria pe piaţa germană era de 1200 miliarde, faţă de cele 180 miliarde pe piaţa Franţei, Angliei, Elveţiei), apoi teama de creşterea penetraţiei ruse în Balcani, naţionalismul Bulgariei - au determinat reînnoirea Tratatului cu Puterile Centrale în aprilie 1902 pentru 5 ani, cu prelungire automată din 3 în 3 ani dacă nu va fi denunţat. Dorinţa noastră de a deveni un partener egal într-o Alianţă Quadruplă, n-a fost acceptată mai ales de Germania. Înfrângerea Rusiei de către Japonia în 1905, anexarea în 1908 a Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria (n-a fost nicăieri o ripostă serioasă) a arătat forţa Triplei Alianţe. În politica faţă de statele din Balcani, România a căutat menţinerea statu quo-ului, în cazul modificării lui anunţând că va cere compensaţii. Îndeosebi veleităţile burgheziei bulgare de reconstituire a vechiului ţarat bulgar neliniştea România. Apropierea treptată a Austro-Ungariei de Bulgaria a dus la slăbirea sprijinului politic dat României. Problema complicată macedoneană - erau mulţi aromâni - a făcut ca România să se implice politic în relaţiile cu statele balcanice. În primii ani ai sec. XX relaţiile cu Grecia s-au ameliorat, cei doi regi se întâlnesc la Alba Iulia; a fost de scurtă durată, guvernul grec tolerând bandele ce atacau satele româneşti. Cu Turcia, după reglementarea despăgubirilor proprietarilor musulmani din Dobrogea, relaţiile sunt bune. Se încheie şi o convenţie consulară; în mai 1905 sultanul a dat un decret prin care i-a pus pe aromâni în stare de egalitate cu celelalte naţionalităţi. România nu s-a angajat în vreo alianţă balcanică. Austro-Ungaria nu vedea cu ochi buni politica activă a României în Balcani pentru menţinerea echilibrului.
Pe primul plan se situa însă chesiunea românilor din Transilvania. Austro-Ungaria era pusă în situaţia: să sprijine politica activă a României în Balcani spre a fixa o opinie publică ca interes spre Dunăre, nu spre Carpaţi; sau să sprijine formarea unui stat bulgar puternic, o contra-pondere faţă de iredentismul românesc. Ştiind că interesul României pentru Transilvania rămâne puternic, a ales a doua soluţie, acordându-i un sprijin tot mai limitat în politica balcanică. Urmarea logică a fost desprinderea treptată a ţării de Tripla Alianţă. România era într-o perioadă dificilă, datorită reorientării politicii Austro-Ungariei, a politicii agresive promovată de Aerenthal (ministrul de externe) şi Conrad von Hotzendorf (şeful Marelui Stat Major). Profitând de o nouă mişcare a junilor turci, nesocotind înţelegerea cu Rusia, la 6 oct. 1908 a anexat Bosnia şi Herţegovina. Aproape concomitent, Bulgaria unită cu Rumelia se proclamă regat independent. Se creează o situaţie extrem de tensionată în Balcani, Serbia se simţea direct ameninţată. Consecinţele vor fi din cele mai grave. Concurenţa este între Rusia şi Austro -Ungaria pentru sporirea influenţei în peninsulă. România e împotriva dezmembrării Serbiei, a creşterii teritoriului Bulgariei pe socoteala Macedoniei.
Desprinderea prudentă, reorientarea politicii externe se simte îndeosebi după ce I. I. Brătianu devine preşedintele PNL, el adoptând o poziţie naţională. Se fac eforturi pentru menţinerea României în alianţă. Vin în vizită în 1909 Kronprinţul german şi arhiducele Franz Ferdinand, iar lui Carol I (la 70 de ani) i se acordă titlul de feldmareşal al armatei germane. Antanta - definitivată în 1904 prin aderarea Angliei la alianţa franco-rusă - stăruie şi ea pentru diminuarea ascendentului Germaniei la Bucureşti. Ministrul de externe rus Sazonov face eforturi în acest sens, mai ales că noul premier român Ionel Brătianu e preocupat în primul rând de interesele ţării. El nu forţează lucrurile, e sprijinit şi de alţi oameni politici, de principesa Maria. În 1910 o misiune militară engleză cu feldmareşalul Roberts face o vizită în România, în 1911 una rusă pentru a alege amplasamentul unei statui a lui Suvorov, fostul preşedinte al Camerei franceze, Paul Deschanel, primarul Parisului, se anunţă o vizită a ţarului Nicolae al II-lea. Sporesc capitalurile occidentale investite, mai ales în petrol: între 1905-1914 capitalul anglo-olandez creşte la cca. 48%, de la sub 9%, cel german şi austro -ungar scade la 27% de la 64%. Într-o discuţie cu secretarul de stat al afacerilor externe ale Germaniei, Carol spunea că “România nu va fi în stare să urmeze cu vremea obligaţiile ei de alianţă faţă de Triplică dacă Germania lasă în mâinile Austro-Ungariei direcţia.”
Bulgaria voia să-şi mărească teritoriul printr-un război cu Turcia, unele cercuri revendică Dobrogea; ea s-a îndepărtat de Rusia pentru a se apropia de Austro-Ungaria. România avansează propunerea compensaţiilor teritoriale, cere linia Rusciuk-Varna sau Silistra-Varna şi ca o compensaţie pentru înglobarea aromânilor în alte state; Germania şi Austro-Ungaria nu-i dau răspuns pozitiv. În 1911 vine un guvern conservator, P. P. Carp premier, T. Maiorescu la externe, poziţia Puterilor Centrale în România se redresează, dar ei nu cedează în politica balcanică a ţării.
Războaiele balcanice (1912-1913).
Serbia, Bulgaria, Grecia, pentru a-şi definitiva unitatea de stat prin alipirea teritoriilor stăpânite de turci; au fost favorizate de războiul italo-turc (începe în 1911) pentru Tripolitania. Tratatul sârbo-bulgar, 13 mart. 1912, are clauze contra Turciei, prevedea şi că în cazul unui atac austro-ungar contra Serbiei, Bulgaria o va sprijini cu 200.000 oşteni, iat dacă Bulgaria va suferi un atac român, Serbia o va ajuta cu 150.000 soldaţi. Tratatul de alianţă cu Grecia s-a semnat la 29 mai 1912. Războiul începe la 17 octombrie, Turcia înfrântă cere armistiţiu la 3 dec. 1912. Marile Puteri determină ca lucrările de pace să se ţină la Londra - grave neînţelegeri între aliaţi. O nouă acţiune a junilor turci aduce la guvern o grupare intransigentă. Războiul reîncepe ala 3 febr. 1913, cu complicaţii internaţionale grave: intenţia Austro-Ungariei de a ataca Serbia, Rusia e îngrijorată de soarta Constantinopolelui (Adrianopolul fusese ocupat de bulgari). Din nou intervin Puterile, beligeranţa încetează la 26 apr., la 30 mai sunt semnate preliminariile de pace la Londra. Turcia ceda celor trei state teritoriile de la vest de linia Inos-Midia şi Creta; situaţia Albaniei şi a insulelor din Marea Egee va fi rezolvată de Puteri. Se lăsau în suspensie chestiuni grave, astfel că ostilităţile se reiau, Bulgaria îşi atacă foştii aliaţi.
Bucureştiul urmărea atent evenimentele, care-i puteau afecta interesele politice, strategice, relaţiile internaţionale. Puterile urmăresc cu interes atitudinea României, socotită cea mai puternică din zonă. România se declară pentru status-quo, acţionând pentru aplanarea conflictului. Respinge propunerea de alianţă a Turciei; declară că, în conformitate cu Tratatul de la Berlin, va rămâne neutră, dar dacă vor fi modificări teritoriale va interveni (condidera nefavorabilă graniţa din 1878 în Dobrogea). Austro-Ungaria nu ne sprijină, în schimb Germania ne e favorabilă, interesată fiind de menţinerea României în Alianţă şi pentru a evita un conflict general. Favorabile ne sunt şi Rusia,
Franţa. Ambasadorul austro-ungar la Bucureşti, Furstenberg solicita Vienei o acţiune fermă pentru menţinerea României ca aliată, altfel o va pierde. La Sofia, tratativele dintre cele două părţi eşuează. Cu toate divergenţele, Tratatul de Alianţă e reînnoit, la 5 febr. 1913 până în 1920, cu prelungire lpe câte 6 ani dacă nu i se cere revizuirea sau nu era denunţat. Nu aplanează divergenţele.
În febr. 1913 România anunţă că acceptă Marilor Puteri. Conferinţa de la St. Petersburg (31 mart. - 15 apr.) - cererile României sunt sprijinite de Puterile Centrale (parţial Austro- Ungaria), acceptate parţial de Antanta (pentru a menţine unitatea blocului balcanic în favoarea sa); la 26 aprilie ambasadorii semnează protocolul de la Petersburg: Bulgaria trebuie să c edeze României or. Silistra şi împrejurimile pe o rază de 3 km, să dea autonomie şcolilor şi Bisericii aromânilor din Macedonia. Nemulţumiri de fiecare parte.
La 29-30 iunie 1913 Bulgaria atacă prin surprindere Grecia şi Serbia (aliate). Începe al doilea război balcanic. Cu toate eforturile Germaniei, Austro-Ungaria anunţă că în cazul unei alianţe România-Serbia va rupe legătura cu prima. Rusia insistă ca România să mobilizeze şi să intervină în Bulgaria, ceea ce ea şi face: “Dacă cineva n-ar cunoaşte scopul principal al mobilizării, ar putea crede că România pleacă la război împotriva Austro - Ungariei” (Blondel, ministrul Franţei). La 10 iulie armata română intră în Bulgaria pe două coloane, practic alianţa cu Austro- Ungaria înceta, era un pas concret şi important spre ruperea Alianţei.
Acţiunea Austro-Ungariei de a diminua ascendentul Rusiei şi Franţei, acceptând modificări teritoriale în favoarea României, capitularea fără luptă a armatei bulgare erau atuuri pentru pace. Pacea s-a încheiat la Bucureşti, sub preşedinţia premierului T. Maiorescu, la 10 august 1913 (rolul diplomatic al Bucureştiului, o pace a micilor puteri din zonă, fără amestecul direct al celor mari). Prevederi: Bulgaria ceda Serbiei o parte din Macedonia,
Greciei sudul Mcedoniei şi o parte a Traciei apusene; Turcia reprimea o parte a Traciei răsăritene cu Adrianopol; România primea sudul Dobrodgei până la Turtucalia-Ecrene (jud. Caliacra şi Durostorum, cu Balcic şi Silistra, sau Cadrilaterul). Pacea a amânat de moment războiul mondial. Pentru România, alianţa cu Puterile Centrale nu mai avea raţiune. La Bucureşti, dubla Monarhie numeşte un diplomat valoros, pe Ottokar Czernin (semnificativ). Se încearcă publicarea Tratatului ce lega România de Triplică - eşec. De asemenea, eşuarea tratativelor între Şt. Tisza şi Comitetul Executiv al PNR din Transilvania justifică poziţia României. În ian. 1914 vine guvern liberal cu I. I. C. Brătianu. Când Carol îi face cunoscut Tratatul cu Austro -Ungaria, acesta replică: “Mă îndoiesc, Sire, că un guvern român ar putea să pună în aplicare acest tratat.” Vizita ţarului (cu familia) la Constanţa, excursia lui Brătianu şi Sazonov în Ardeal, legăturile crescânde cu Antanta denotă o modificare reală a politicii externe, realizată deja economic.
Echilibrul zdruncinat de Marile Puteri - ducând la primul război mondial - a făcut însă şi dovada faptului că forţele hotărâte să-şi creeze state proprii sau să-şi încheie unitatea statală au jucat un rol deloc minor.
Pentru tânăra Românie independentă, aderarea la Tripla Alianţă i-a dat pentru un timp siguranţă externă, când în interior eforturile erau canalizate spre consolidare şi dezvoltare. Când urma ca politica externă să fie pusă de acord cu aspiraţiile generale, majore ale naţiunii, s-a produs schimbarea. A fost făcută în timp, cu inteligenţă, ţinându-se mereu seama de modificarea intereselor Marilor Puteri. În 1914, când a izbucnit Marele Război, România era importantă pentru ambele tabere