Pin It

Încă de la începutul secolului al XIX-lea în cadrul Problemei orientale au apărut elemente noi. În primul rînd este vorba de mişcările de eliberarea naţională. În al doilea rînd, se conturează cu mai mare precizie cele două grupări, cea care susţinea păstrarea integrităţii Imperiului otoman şi gruparea (Rusia în mod special) care susţinea ideea dezmembrării acestuia. Prin Tratatul de la Viena, Anglia a reuşit să impună păstrarea integrităţii Imperiului otoman. Această prevedere a fost contrară intereselor popoarelor aflate sub dominaţia otomană. Revolta sîrbilor, condusă de Kara Gheorghevici, mişcare lui Mehemet Ali, din Egipt, şi insurecţia greacă, au reliefat aspectele nerezolvate ale problemei.

Faţă de aceste schimbări reacţia marilor puteri a fost diferită. Dacă revoltei lui Mehemet Ali nu i s-a acordat prea mare atenţie, insurecţia greacă a devenit o problemă de mare importanţă pentru cei care controlau diplomaţia. Era firesc să fie aşa pentru că apăreau două elemente importante; o sporire a interesului pentru Balcani şi faptul că grecii erau creştini, ceea ce atrăgea o simpatie din partea opiniei publice internaţionale.

Păstrînd vechiul deziderat, dezmembrarea Imperiului otoman, Rusia a elaborat “Proiectul grec”, un act prin care Grecia trebuia să fie împărţită în trei principate. Opoziţia Angliei a determinat renunţarea la acest proiect. Tratatul de la Londra (6 iulie 1827) şi apoi bătălia de la Navarin (20 oct. 1827) nu au permis Rusiei să rezolve, în maniera dorită, problemele balcanice. Mai mult decît atît, deşi a impus tratatul de la Adrianopol (1829), Rusia s-a aflat şi în faţa opoziţiei Franţei. Prin proiectul ministrului La Ferronay şi apoi prin cel care poartă numele lui Bois le Comte, diplomaţia franceză a făcut alte propuneri pentru rezolvarea problemei. Conform acestuia, Grecia va lua un teritoriu care cuprindea şi Constantinopolul şi va avea ca suveran pe regele Ţărilor de Jos; Rusia primea Moldova şi Ţara Românească şi parte din Asia Mică; Austria primea Serbia şi Bosnia; Regatul Ţărilor de Jos era împărţit între Franţa şi Prusia; Marea Britanie primea coloniile olandeze. Prima care s-a opus a fost Rusia, urmată de Anglia. Diplomaţia engleză a reuşit să impună Tratatul de la Londra (1830) prin care Grecia primea consacrarea internaţională a independenţei, ceea ce nu însemna că Problema orientală era rezolvată.

O nouă etapă apărea prin ocuparea de către Franţa a Algeriei, dar mai ales prin criza din cadrul relaţiilor dintre Mehemet Ali, conducătorul Egiptului, şi Imperiul otoman. Avînd poziţii divergente în nordul Africii, Anglia şi Franţa s-au trezit nepregătite în faţa războiului turco-egiptean. Profitînd de situaţia internaţională, de neînţelegerile dintre Anglia, Franţa şi Rusia, Mehemet Ali şi- a deschis drum spre Constantinopol. Salvarea Imperiului otoman a venit din partea Rusiei. Prin tratatul de la Unkiar-Iskelessi (1833) Rusia devenea apărătoarea şi protectoarea Porţii.

Succesele Rusiei, care nu erau favorabile şi popoarelor aflate sub dominaţie otomană, au iritat, în primul rînd, diplomaţia engleză. Guvernul englez, condus de către Palmerston, a început un program special de eliminare a protectoratului rus. În primul rînd, a oferit Porţii un sprijin pentru reorganizarea armatei. În august 1838 a încheiat cu Poarta un acord economic prin care produsele engleze beneficiau de condiţii deosebite pe piaţa otomană.

În anul următor a încheiat un acord militar prin care Anglia participa la reorganizarea flotei turce. Aceste succese trebuie coroborate cu schimbarea atitudinii Austriei faţă de politica Rusiei. Dacă în anul 1833 Viena a susţinut Rusia, prin atitudinea de neutralitate, din anul 1835 Metternich a refuzat să o mai sprijine.

Criza din relaţiile Porţii cu Egiptul, din anul 1839, a favorizat şi mai mult activitatea Angliei. De data aceasta, singura care s-a opus pretenţiilor lui Mehemet Ali a fost diplomaţia engleză. Cu abilitate Palmerston şi-a asociat Austria, Prusia şi Rusia şi a reuşit astfel să oprească crearea unui imperiu egiptean. S-a obţinut, de asemenea, renunţarea la tratatul de la Unkiar-Iskelessi. Conferinţa de la Londra, din anul 1841, prin adoptarea Statutului strîmtorilor, evidenţia un alt aspect al problemei orientale. Prin acesta se interzicea trecerea vaselor de război străine, în timp de pace, prin strîmtori.

Soluţia respectivă, deşi păstra integritatea Imperiului otoman, era tot un compromis. Drept urmare primele semne ale unei noi crize au apărut în chiar anul 1841. Aceasta va evidenţia, din nou, o dispută diplomatică anglo-rusă. Dacă în anul 1833 Rusia a părăsit ideea dezmembrării Imperiului otoman, în anul 1843 revine la aceasta. Ţarul a căutat să atragă Austria şi Prusia la o împărţire colectivă. În timpul vizitei de la Londra, mai 1844, intenţiile Rusiei au fost şi mai bine precizate. Anglia a refuzat toate proiectele care vizau împărţirea Imperiului otoman. Aceasta însemna nu doar menţinerea integrităţii teritoriale ci şi asuprirea popoarelor creştine şi necreştine aflate sub dominaţia acestuia.

La încheierea primei jumătăţi a secolului al XIX-lea un bilanţ succint al Problemei orientale cuprinde următoarele: un număr mai mare de mişcări şi revolte ale popoarelor asuprite de turci; detaşarea de dominaţia Porţii a Greciei şi a Egiptului; ruperea din Imperiu a Algeriei, prin ocuparea ei de către Franţa; disputa diplomatică dintre Anglia şi Rusia; rezolvările date de acestea nu au fost în favoarea celor mai nemulţumiţi; Anglia a reuşit să-şi impună punctul de vedere, dar Imperiul otoman s-a dovedit a fi din ce în ce mai slab.