La 17 iulie 1453, în bătălia de la Castillon, comandantul englez John Talbot, veteran a zeci de campanii împotriva francezilor, pieri în mod lamentabil luând cu asalt o poziţie întărită apărată de artilerie. Astfel lua sfârşit Războiul de 100 de ani, ce opunea din 1337 Franţa şi Anglia; şi dacă la începutul conflictului acestea mai erau încă state feudale, în ultima jumătate a secolului XV cele două regate găsiseră liantul necesar construirii unui stat modern în sentimentul patriotic generat de această neîncetată stare de război. Dacă francezul de la 1350 nu se considera supusul regelui Franţei, ci al seniorului local, şi prin urmare al suzeranului acestuia, fie el englez, burgund sau german, un veac mai târziu aceste legături feudale fuseseră înlocuite de un stat concentrat în jurul suveranului, o monarhie centralizată şi patriotică - dar nu încă naţională. În plus, francezii învăţaseră toate lecţiile militare ale războiului; iar la Castillon, ca şi la Formigny în 1450, englezii fuseseră bătuţi cu aceleaşi tactici cu care învinseseră la rândul lor mai înainte la Crecy, Poitiers ori Azincourt: defensiva pe poziţii fortificate, eficientizarea tirului infanteriei, şarjele ordonate şi extrema mobilitate a cavaleriei - la care francezii adaugă şi utilizarea artileriei de câmp. Însă marea inovaţie a epocii, a cărei importanţă politică, militară şi economică este incalculabilă, era introducerea armatei permanente în Franţa la 1445, operă a regelui Carol VII. Un asemenea instrument de politică internă şi externă nu era însă la dispoziţia majorităţii monarhilor europeni, căci el depindea de existenţa unei structuri politice centralizate, unor instituţii militare regulate şi unor venituri importante ale Coroanei. Până la sfârşitul secolului XV, doar Veneţia (1455) şi Burgundia (1471) îşi putură permite armate permanente. Ea servi însă mai ales politicii fiului lui Carol, Ludovic XI (1461-1483), adevăratul artizan al unităţii Regatului Franţei. La începutul domniei sale, nobilimea anarhică înfiinţase împotriva autorităţii monarhice “Liga Binelui Public”, reunind peste jumătate din teritoriul Franţei - domeniile a 6 mari case feudele şi ale vasalilor acestora - sub patronajul ducelui Burgundiei, Carol Temerarul (1467-1477), principalul concurent al monarhiei franceze. Forţele regale fură învinse; şi doar graţie ajutorului vechiului duşman, Anglia, Ludovic se putu redresa pe plan intern şi extern. Carol Temerarul, în schimb, rămăsese un suveran medieval, trăind de pe urma războiului; când ambiţiile sale în Germania îl aduseră în conflict cu elveţienii, infanteria acestora, înzestrată cu
/V
arme de foc, îl zdrobi în bătăliile de la Granson şi Morat (1476). Într-o ultimă tentativă de redresare, Carol pieri la asediul oraşului Nancy în 1477. Franţa era astfel debarasată de marele ei rival; şi fără protectorul lor, seniorii rebeli fură deposedaţi pe rând de domeniile lor între 1473 şi 1481; iar în 1482, prin tratatul de la Arras, Ludovic îşi împărţi Burgundia cu împăratul german. În acelaşi timp, el confiscă complet feudalităţii guvernarea şi administraţia regatului şi reluă expansiunea economică stopată de război printr-o politică protecţionistă de stat. Cronicarul Chastellain ni-l descrie astfel pe acest principe modern:
Vroia să vadă toate pieţele şi graniţele regatului său, să cunoască tot şi toate...Vroia să facă totul după capul său şi se amesteca în cele mai mărunte treburi ale regatului.În realitate părea mai degrabă făcut pentru a domni asupra lumii decât peste un regat.
Totuşi, când fiul său minor, Carol VIII, urcă pe tron în 1483, marii seniori, în frunte cu ducele de Orleans, se opuseră regenţei şi încercară să reîntroneze anarhia feudală. Nereuşind să-şi susţină poziţia în Adunarea Stărilor Generale, unde Starea a III-a proclamă principiul suveranităţii poporului (1484), nobilimea recurse la arme şi fu învinsă în “Războiul nebun” (1488). Ca urmare, ultimul mare domeniu feudal, Bretania, trecu în mâinile coroanei şi astfel, în ajunul războaielor italiene, Franţa era destul de puternică pentru a răsturna cu orice mişcare în exterior fragilul echilibru ce domnea între statele europene.
Centralizarea politică în Anglia
Succesele obţinute de Henric V în Războiul de 100 de ani păreau a ameninţa libertăţile tradiţionale ale poporului englez apărate de Parlament; căci monarhul guverna mai degrabă de la Paris decât de la Londra. Când Henric muri pe neaşteptate în 1422, însăşi unitatea regatului a fost ameninţată de acelaşi parlament, controlat de marile familii aristocratice şi care nu mai reprezenta decât interesele acestora; or noul suveran, Henric VI, era slab şi aproape nebun, neputând constitui contra-ponderea necesară la imensa putere a feudalilor. La 2 ani după sfârşitul războiului, în 1455, verii din casa de York ai regilor Lancaster se ridicară împotriva suveranului cu sprijinul atotputernicului conte Warwick şi al veteranilor din Franţa, declanşând ceea ce s-a numit “Războiul celor două roze” - din cauza trandafirilor de pe blazoanele caselor rivale.
În ciuda conflictului intern, rapid transformat într-o rebeliune endemică a marilor seniori, centralizarea a făcut progrese. Eduard IV de York, ce urcă pe tron în 1461 după victoria de la Towton se dovedi suveranul renascentist prin excelenţă. El se grăbi să-l înlăture pe Warwick care se răsculase, lichidă apoi casa de Lancaster şi, bazându-se pe burghezie, slăbi atât nobilimea cât şi Parlamentul. Fratele şi succesorul său, Richard III (1483-1485), făcu greşeala de a-i ucide pe copii minori ai lui Eduard; lipsit de popularitate, fu înlăturat în bătălia de la Bosworth de Henric Tudor, un supravieţuitor al casei Lancaster, ce reinstaură stabilitatea în ţară. Efectele războiului se dovediră de altfel benefice: războinica aristocraţie engleză era decimată, burghezii şi ţăranii erau dezgustaţi de anarhia feudală; în schimb economia, de care seniorii războinici nu îndrăzniseră a se atinge, era extrem de înfloritoare, şi ea furniză baza Angliei moderne care se putu astfel lipsi de marile armate permanente de pe continent. Pe drept cuvânt, Macaulay Trevelyan scria că
Povestea prefacerii Angliei medievale în Anglia modernă ar putea fi scrisă foarte bine sub forma unei istorii sociale a negoţului englez cu postav.
Epoca dinastiei Tudor va fi astfel o epocă a comerţului în care puterea monarhică se sprijină pe ţăranul înstărit(yeoman), pe micul nobil întreprinzător (gentleman) şi mai ales pe negustor; burghezul, şi nu războinicul, a fost figura politică principală a Angliei moderne. Centralizarea politică în Spania
În acelaşi timp, Peninsula Iberică mergea şi ea pe drumul unificării şi centralizării politice. De un secol lupta de recucerire a Peninsulei din mâinile arabilor - Reconquista - stagna, iar autonomiile provinciale şi anarhia produsă de foştii combatanţi rămaşi fără ocupaţie generau revolte endemice în cele două mari regate ce-şi împărţeau Spania, Castilia şi Aragon. Abia la 1469 moştenitorii acestor tronuri, Isabela de Castilia şi Ferdinand de Aragon, se căsătoriră la Valladolid; ceea ce nu antrenă imediat şi unificarea Spaniei, căci Isabela este aprig contestată de partidul nobiliar pro-portughez. Când în 1475 se proclamă regină, războiul, finanţat de lusitani, izbucneşte atât în interiorul, cât şi la graniţele Castiliei şi doar intervenţia lui Ferdinand îi salvează tronul; dar prin Convenţia de la Segovia Isabela este obligată să accepte egalitatea şi reciprocitatea unirii cu Aragonul, în ciuda superiorităţii teritoriale şi economice a castilienilor. Compromisul se dovedi însă durabil, graţie atât excelentei colaborări între cei doi suverani cât şi captării nobilimii în administraţia statului
/V
Într-un singur an, 1492, se va scrie întreg destinul puterii spaniole. La 2 ianuarie emirul Granadei predă oraşul spaniolilor, după 10 ani de lupte; astfel, întreaga Peninsulă Iberică aparţine creştinătăţii. Pe 31 martie, Regii Catolici - cum au fost numiţi de papă pentru credinţa lor - decretează expulzarea evreilor ce refuză să se convertească în decurs de 4 luni. Gestul - târziu în raport cu celelalte regate occidentale (Anglia îi expulzase în 1290, Franţa în 1394) - a urmărit depăşirea condiţiei de ţară marginală, chiar eretică, la graniţele creştinătăţii, rezultat al toleranţei religioase din perioada Reconquistei. Însuşi Erasmus, invitat în Spania pe la 1500, refuză să vină în acest regat excentric, supus aculturaţiei arabe şi iudaice. Pentru a se debarasa de această reputaţie, Regii Catolici au introdus după lungi ezitări Inchiziţia, expulzarea evreilor devenind astfel un gest inevitabil. Mult mai târziu, Ferdinand se justifica pentru acest gest:
Ne era imposibil să acţionăm altfel. Ni s-au spus atât de multe lucruri despre evreii din Andaluzia încât chiar dacă era vorba de propriul nostru fiu nu am fi putut împiedica ce s-a întâmplat.
Însă cel mai important eveniment, aproape neluat în seamă de contemporani, avea loc la 17 aprilie, când Regii Catolici semnară “Capitulaţile de la Santa Fe”, aprobând proiectul expediţiei spre Indii a lui Cristofor Columb. Renaşterea şi politica italiană
Renaşterea a fost în general privită ca un fenomen cultural din care au decurs consecinţele numite renaştere politică, economică, juridică etc. O asemenea interpretare ne aruncă în capcana unui determinism mecanicist, eludând evidenţa strânsei legături dintre manifestările spiritului şi existenţa unei infrastructuri politice capabile să le suporte. Redescoperirea antichităţii, înălţarea artelor şi literelor pe cel mai înalt piedestal ca şi marile progrese tehnologice culminând cu inventarea tiparului, au fost în bună măsură efectul stabilizării politice şi revirimentului economic; şi avem exemplul unui fenomen cultural similar eşuat ca urmare a absenţei acestor condiţii, în cazul “renaşterii fredericiene” de la începutul secolului XIII.
Influenţele renaşterii asupra politicului sunt însă la fel de importante. Însăşi concepţia asupra statului şi a relaţiilor acestuia cu cetăţeanul şi cu celelalte state a fost complet transformată.
Ceva nou apăru şi prinse viaţă în istorie: statul ca o creaţie conştientă, voită şi chibzuită, statul ca artificiu iscusit, ca operă de artă.
Astfel descria Jacob Burckhardt în monumentala “Cultură a Renaşterii în Italia” noua formă a statului renascentist. Ludovic XI, Henric VII sunt modelele acestor artizani ai politicului în marile monarhii centralizate din Occident; în timp ce în centrul Renaşterii, în Italia, paradigma este reprezentată de mărunţii tirani locali, a căror stăpânire se limitează adesea la oraşul fortificat şi împrejurimile sale, dar care poartă o politică mult mai calculată şi mai elaborată, decât oricare din marii suverani europeni. Utilizarea raţională a tuturor resurselor puterii, luciditatea cinică a politicii interne şi externe, dar şi vocaţia mecenatului, devin comportamentul ideal al noii generaţii de conducători care se impun în a doua jumătate a secolului XV. Onorabila, dar falimentara politică a unui suveran medieval precum Carol Temerarul nu poate primi decât blamul acestora.
Elveţienii nu sunt decât nişte simpli ţărani, şi chiar dacă i-ar omorî pe toţi, asta nu ar da nici o satisfacţie magnaţilor burgunzi, care ar pieri în luptă. Chiar dacă ducele ar ocupa Elveţia fără rezistenţă, veniturile sale anuale n-ar creşte nici măcar cu 5000 de ducaţi. judecă cu răceală ambasadorul milanez aventura helvetică a lui Carol. “Principele” lui Machiavelli (1513), ca şi “Institutio principis christiani” a lui Erasmus (1516), nu sunt decât reflecţia teoretică a practicilor noii generaţii de politicieni, reflecţie pesimistă în cazul secretarului florentin, pătrunsă în schimb de optimismul idealului “principelui creştin” la autorul “Elogiului Nebuniei”, ce încearcă să deturneze spre ţeluri umaniste politica raţionalizată (ca şi prietenul său, Thomas Morus, în “Utopia” - 1518). Cealaltă figură emblematică a politicii renascentiste este condotierul - comandant al unei trupe de mercenari angajat cu contract (condotta) de un stat italian. El transformă anarhicele dueluri individuale ale războiului medieval într-o “operă de artă”. În secolul XV, războaiele condotierilor sunt purtate după toate regulile artei militare redescoperite în clasicii antichităţii; iar învingătorul este elogiat de poeţi şi umanişti. Pe de altă parte, războiul este o afacere şi condotierii se feresc să-şi irosească capitalul uman în lupte sângeroase; iar nesfârşitul şir de războaie al Renaşterii italiene nu sunt cel mai adesea decât aranjamente reciproce între căpitanii de mercenari. Condotierul este şi expresia unei uluitoare mobilităţi sociale: astfel, Francesco Sforza devine duce al Milanului, deşi tatăl său a fost un ţăran sărac înainte de a ajunge mercenar. Totuşi, majoritatea condotierilor sunt de origine nobilă (deşi adesea bastarzi), pentru că războiul acesta savant, de manevre, ce caută cu orice preţ să evite bătălia decisivă, cere o excelentă cunoaştere a tacticii şi strategiei, mari abilităţi diplomatice şi stăpânirea mijloacelor propagandei care să înlocuiască realizările militare efective. Ei dispar însă la sfârşitul secolului XV - începutul secolului XVI, când războaiele italiene introduc armatele permanente şi arta uciderii în masă;
ultimul condotier va fi ilustrul Castelan de Musso, ce-şi croieşte un principat în nordul Italiei la 1525.
Tiranul şi condotierul sunt protagoniştii celei de-a doua jumătăţi a secolului XV în Italia. Politic, peninsula manifestă tendinţa opusă celei a monarhiei franceze sau engleze, refuzând unificarea în favoarea concentrării în câţiva mari poli de putere: regatul Neapole, mare monarhie feudală condusă de suverani spanioli, ducatul Milano, republicile aristocratice ale Veneţiei şi Florenţei şi statul pontifical constituit din imensele domenii ale papalităţii. La 1454, pacea de la Lodi încheie conflictul de decenii dintre Milano şi Veneţia şi stabileşte balanţa de putere în Italia; ambiţiile politicienilor Renaşterii strică însă permanent echilibrul fragil al acesteia, şi până la 1492 istoria peninsulei nu este decât istoria interminabilelor războaie dintre marile state, secondate de puteri de mâna a doua - Ferrara, Genova, Mantova. În 1464, bătrânul condotier Francesco Sforza, acum duce al Milanului, reia ostilităţile cu Veneţia şi ocupă Genova; ameninţarea unei dominaţii milaneze în nordul Italiei duce rapid la formarea a două blocuri de state: Ferrante I de Neapole (1458-1494) se aliază cu papalitatea, iar Lorenzo de Medici, conducător informal al Florenţei din 1469, îşi alătură Milano, Veneţia, Ferrara şi Mantova. Eşecul conjuraţiei Pazzi - ce urmărea lichidarea lui Lorenzo şi instalarea unui guvern pro-napoletan la Florenţa - declanşează în 1478 un război deschis între cele două coaliţii. Florentinii, părăsiţi de aliaţii lor, sunt învinşi în anul următor de condotierii Federigo da Montefeltro şi Alfonso de Calabria; dar Lorenzo pleacă la Neapole pentru a negocia cu Ferrante şi obţine o pace avantajoasă în 1480, întărindu-şi în acelaşi timp poziţia în interiorul Florenţei. Doi ani mai târziu papa, aliat acum cu Veneţia, atacă Ferrara, susţinută de florentini şi de noii lor aliaţi, napoletanii; cum statul pontifical trece de partea acestora, intervenţia milaneză duce la o pace forţată, ruptă în 1484, când feudalii napoletani se revoltă împotriva domniei tiranice a lui Ferrante; noul papă, Inocenţiu VIII sprijină rebeliunea şi în replică napoletanii şi florentinii îi invadează statele, silindu-l să ceară pacea. După acest război, Florenţa dobândeşte poziţia centrală în sistem, căci atât Ferrante şi Sforza, cât şi papa, sunt în cele mai bune relaţii cu Lorenzo de Medici; iar când în 1487 acesta este atacat de genovezi, Milanul îi sare în ajutor, stabilind pacea în Italia până la 1494.
Oricât de instabilă ar părea această balanţă de putere, rezultatele războaielor nu afectau niciodată fundamental statele italiene, în bună măsură datorită prudenţei lui Lorenzo, care evită orice apel la forţe externe; iar când Ludovic
- îi oferi ajutorul său, el răspunse
Îmi este peste putinţă să jertfesc siguranţa întregii Italii interesului meu;
să dea Dumnezeu ca regilor Franţei să nu le vină în gând vreodată să-şi
încerce puterile cu această ţară; căci atunci Italia va fi pierdută.
Or exact acest lucru se întâmplă după moartea lui Lorenzo (1492); în vreme ce la Florenţa călugărul Girolamo Savonarola îi izgonea pe Medici, instaurând un regim teocratic, uzurpatorul milanez Ludovic “Maurul”, contestat de Ferrante, decise să-l cheme în ajutor pe Carol VIII al Franţei, sub pretextul revendicării tronului napoletan de către acesta, ca urmaş al dinastiei de Anjou; şi astfel începea acel şir de războaie ce vor ruina Italia şi- i vor compromite pentru secole unitatea politică.