Serbia, Bulgaria, Grecia, pentru a-şi definitiva unitatea de stat prin alipirea teritoriilor stăpânite de turci; au fost favorizate de războiul italo-turc (începe în 1911) pentru Tripolitania. Tratatul sârbo-bulgar, 13 mart. 1912, are clauze contra Turciei, prevedea şi că în cazul unui atac austro-ungar contra Serbiei, Bulgaria o va sprijini cu 200.000 oşteni, iat dacă Bulgaria va suferi un atac român, Serbia o va ajuta cu 150.000 soldaţi. Tratatul de alianţă cu Grecia s-a semnat la 29 mai 1912. Războiul începe la 17 octombrie, Turcia înfrântă cere armistiţiu la 3 dec. 1912. Marile Puteri determină ca lucrările de pace să se ţină la Londra - grave neînţelegeri între aliaţi. O nouă acţiune a junilor turci aduce la guvern o grupare intransigentă. Războiul reîncepe ala 3 febr. 1913, cu complicaţii internaţionale grave: intenţia Austro-Ungariei de a ataca Serbia, Rusia e îngrijorată de soarta Constantinopolelui (Adrianopolul fusese ocupat de bulgari). Din nou intervin Puterile, beligeranţa încetează la 26 apr., la 30 mai sunt semnate preliminariile de pace la Londra. Turcia ceda celor trei state teritoriile de la vest de linia Inos-Midia şi Creta; situaţia Albaniei şi a insulelor din Marea Egee va fi rezolvată de Puteri. Se lăsau în suspensie chestiuni grave, astfel că ostilităţile se reiau, Bulgaria îşi atacă foştii aliaţi.
Bucureştiul urmărea atent evenimentele, care-i puteau afecta interesele politice, strategice, relaţiile internaţionale. Puterile urmăresc cu interes atitudinea României, socotită cea mai puternică din zonă. România se declară pentru status-quo, acţionând pentru aplanarea conflictului. Respinge propunerea de alianţă a Turciei; declară că, în conformitate cu Tratatul de la Berlin, va rămâne neutră, dar dacă vor fi modificări teritoriale va interveni (condidera nefavorabilă graniţa din 1878 în Dobrogea). Austro-Ungaria nu ne sprijină, în schimb Germania ne e favorabilă, interesată fiind de menţinerea României în Alianţă şi pentru a evita un conflict general. Favorabile ne sunt şi Rusia,
Franţa. Ambasadorul austro-ungar la Bucureşti, Furstenberg solicita Vienei o acţiune fermă pentru menţinerea României ca aliată, altfel o va pierde. La Sofia, tratativele dintre cele două părţi eşuează. Cu toate divergenţele, Tratatul de Alianţă e reînnoit, la 5 febr. 1913 până în 1920, cu prelungire lpe câte 6 ani dacă nu i se cere revizuirea sau nu era denunţat. Nu aplanează divergenţele.
În febr. 1913 România anunţă că acceptă Marilor Puteri. Conferinţa de la St. Petersburg (31 mart. - 15 apr.) - cererile României sunt sprijinite de Puterile Centrale (parţial Austro- Ungaria), acceptate parţial de Antanta (pentru a menţine unitatea blocului balcanic în favoarea sa); la 26 aprilie ambasadorii semnează protocolul de la Petersburg: Bulgaria trebuie să c edeze României or. Silistra şi împrejurimile pe o rază de 3 km, să dea autonomie şcolilor şi Bisericii aromânilor din Macedonia. Nemulţumiri de fiecare parte.
La 29-30 iunie 1913 Bulgaria atacă prin surprindere Grecia şi Serbia (aliate). Începe al doilea război balcanic. Cu toate eforturile Germaniei, Austro-Ungaria anunţă că în cazul unei alianţe România-Serbia va rupe legătura cu prima. Rusia insistă ca România să mobilizeze şi să intervină în Bulgaria, ceea ce ea şi face: “Dacă cineva n-ar cunoaşte scopul principal al mobilizării, ar putea crede că România pleacă la război împotriva Austro - Ungariei” (Blondel, ministrul Franţei). La 10 iulie armata română intră în Bulgaria pe două coloane, practic alianţa cu Austro- Ungaria înceta, era un pas concret şi important spre ruperea Alianţei.
Acţiunea Austro-Ungariei de a diminua ascendentul Rusiei şi Franţei, acceptând modificări teritoriale în favoarea României, capitularea fără luptă a armatei bulgare erau atuuri pentru pace. Pacea s-a încheiat la Bucureşti, sub preşedinţia premierului T. Maiorescu, la 10 august 1913 (rolul diplomatic al Bucureştiului, o pace a micilor puteri din zonă, fără amestecul direct al celor mari). Prevederi: Bulgaria ceda Serbiei o parte din Macedonia,
Greciei sudul Mcedoniei şi o parte a Traciei apusene; Turcia reprimea o parte a Traciei răsăritene cu Adrianopol; România primea sudul Dobrodgei până la Turtucalia-Ecrene (jud. Caliacra şi Durostorum, cu Balcic şi Silistra, sau Cadrilaterul). Pacea a amânat de moment războiul mondial. Pentru România, alianţa cu Puterile Centrale nu mai avea raţiune. La Bucureşti, dubla Monarhie numeşte un diplomat valoros, pe Ottokar Czernin (semnificativ). Se încearcă publicarea Tratatului ce lega România de Triplică - eşec. De asemenea, eşuarea tratativelor între Şt. Tisza şi Comitetul Executiv al PNR din Transilvania justifică poziţia României. În ian. 1914 vine guvern liberal cu I. I. C. Brătianu. Când Carol îi face cunoscut Tratatul cu Austro -Ungaria, acesta replică: “Mă îndoiesc, Sire, că un guvern român ar putea să pună în aplicare acest tratat.” Vizita ţarului (cu familia) la Constanţa, excursia lui Brătianu şi Sazonov în Ardeal, legăturile crescânde cu Antanta denotă o modificare reală a politicii externe, realizată deja economic.
Echilibrul zdruncinat de Marile Puteri - ducând la primul război mondial - a făcut însă şi dovada faptului că forţele hotărâte să-şi creeze state proprii sau să-şi încheie unitatea statală au jucat un rol deloc minor.
Pentru tânăra Românie independentă, aderarea la Tripla Alianţă i-a dat pentru un timp siguranţă externă, când în interior eforturile erau canalizate spre consolidare şi dezvoltare. Când urma ca politica externă să fie pusă de acord cu aspiraţiile generale, majore ale naţiunii, s-a produs schimbarea. A fost făcută în timp, cu inteligenţă, ţinându-se mereu seama de modificarea intereselor Marilor Puteri. În 1914, când a izbucnit Marele Război, România era importantă pentru ambele tabere