Pin It

Prin tratatul de la Madrid (1526) Francisc I fu eliberat în schimbul abandonării Italiei şi Burgundiei. Întors în patrie el refuză să se conformeze acestor prevederi şi declanşă un nou război în alianţă cu statele italiene (“Liga de la Cognac”). Armatele sale nu avură însă succes. În fruntea trupelor imperiale conetabilul de Bourbon invadă peninsula şi neavând cu ce să-şi plătească soldaţii le permise să jefuiască Roma şi să-l răscumpere pe papă; dar fu el însuşi ucis în aceste tulburări (1527). Pacea de la Cambrai consfinţi în 1529 înfrângerea lui Francisc; dar el nu abandonă speranţa de a pune mâna pe Italia, poarta spre inima Europei centrale. Alte două războaie, în 1536­1538 şi în 1538-1547, nu reuşiră să modifice substanţial situaţia: Franţa nu era destul de puternică iar Imperiul avea de luptat şi pe alte fronturi, un rezultat decisiv părând practic imposibil. Succesorul lui Francisc, Henric II, se alie cu principii reformaţi germani şi mută conflictul la frontiera renană, cucerind oraşele strategice Metz, Toul şi Verdun. Carol Quintul încercă fără succes să reiaMetz în 1552 şi fu învins doi ani mai târziu la Renty; războiul continuă fără vreun rezultat atât pe Rin cât şi în nordul Italiei până în 1556, când forţele păreau complet epuizate; dar după un scurt armistiţiu, Filip II, fiul lui Carol şi succesorul său pe tronul Spaniei, reluă operaţiunile. Frontul italian fusese abandonat de ; teatrul de război se mută în nordul Franţei, unde în ciuda unei mari victorii, tercios-urile spaniole nu reuşiră să cucerească fortăreaţa Saint-Quentin (1557). Nici aliaţii lor englezi nu avură mai mult succes, pierzând portul Calais în 1558; un an mai târziu, Filip semnă pacea la Cateau-Cambresis (2-3 aprilie 1559). Francezii renunţau definitiv la Italia, păstrând în schimb Calais şi cele trei oraşe; astfel luară sfârşit războaiele italiene.

Reforma luterană

La începutul veacului al XVI-lea Biserica Catolică continua să fie cea mai influentă putere politică; dar disensiunile interne au afectat grav unitatea ei. Între 1378 şi 1417 Biserica Catolică a fost divizată între 2 papi, la Roma şi la Avignon (din 1409 şi un al treilea la Pisa). această criză a fost numită Marea Schismă; ea a generat demersuri reformatoare, precum cel al lui Jan Hus în Cehia sau John Wyclif în Anglia. Prin Conciliul de la Konstanz (1414-1418) s-a pus capăt acestei divizări a lumii catolice, dar şi tendinţelor reformatoare. Hus însuşi a fost ars pe rug (1415); în replică, discipolii săi au declanşat ostilităţile, rezistând armatelor catolice până în 1434. Deşi grav slăbită de disensiunile Marii Schisme, papalitatea nu-şi pierduse încă rolul de actor central în sistemul politic al Europei; alianţa sa cu Imperiul german îi ataşase însă eticheta de conservatorism în ochii forţelor modernizatoare ale monarhiilor naţionale centralizate.

5

Încercările nenumăratelor concilii de a reforma catolicismul “în capul şi în membrii săi” nu mai satisfăceau nici dorinţele bisericilor naţionale şi nici pe cele ale mulţimii credincioşilor. Paradoxal, Reforma a apărut pentru prima oară în Germania, bastion al modernizării catolice, şi nu într-una din verigile slabe ale sistemului; şi aceasta pentru că aşteptările clericilor şi mirenilor germani erau mult mai mari decât în orice altă regiune a lumii catolice. La 31 octombrie 1517 călugărul Martin Luther (1483-1546) afişa pe uşa catedralei din Wittenberg cele 95 de teze denunţând abuzurile Romei. Gestul în sine nu era nou; dar implicaţiile sale fură imense, aducând practic problemele catolicismului în faţa tribunalului statelor germane. Confruntat cu un pontificat rebarbativ, Luther se radicaliză rapid contestând primatul papei, autoritatea conciliilor dar şi superioritatea Bisericii în raport cu puterea politică. În 1520 el chemă nobilimea germană să întreprindă reformarea catolicismului; convocat de Carol Quintul în faţa dietei imperiale de la Worms, refuză să-şi retracteze opiniile şi fu condamnat ca eretic. Din acest moment Reforma deveni un fenomen politic cu implicaţii imense.

Refuzul autorităţii imperiale pe care Carol şi Ferdinand încercau să o impună cu mijloace autoritare îi conduse pe principii germani spre Luther; însuşi electorul Frederic de Saxonia deveni protectorul reformatorului. Când papa se plânse dietei de la Nuremberg, nobilimea Imperiului îi răspunse printr-un memoriu care relua acuzaţiile lui Luther. Pontiful nu putu însă apela nici la Carol Quintul, căci acestuia îi convenea în fond Reforma ca sursă de divizări politice între duşmanii săi, opunându- se deci convocării unui conciliu. Situaţia nu era mai puţin dificilă nici pentru Luther: mica nobilime în frunte cu Ulrich von Hutten şi cu condotierul Franz von Sickingen intenţiona să folosească Reforma ca un instrument în lupta sa împotriva clerului şi principilor; discipolii radicali, precum Thomas Munzer, luaseră conducerea marelui război ţărănesc ce izbucni în Germania în 1524, aruncând blamul radicalismului egalitar asupra Reformei. Luther fu astfel obligat să facă o opţiune politică în favoarea principilor germani; Tratatul asupra autorităţii temporale şi limitelor supunerii ce i se cuvin şi broşura împotriva hoardelor criminale şi prădătoare de ţărani definesc poziţia sa în raport cu devianţele faţă de Reformă, dezavuând rebeliunile şi justificând coerciţia etatică fără a-i impune limite. Conştiinţa este liberă, nu şi exprimarea ei, care depinde de decizia suveranului, autoritate absolută în materie de credinţă a supuşilor săi. Bunul credincios urmează, în sfera privată, învăţătura Evangheliei; dar în spaţiul public el are obligaţia de a se supune fără împotrivire puterilor instituite, pentru că libertatea exterioară nu are nici o valoare în raport cu cea interioară, creştină. Principii germani se vor ralia cu uşurinţă acestei dogme, care afirmă că

dat fiind că sabia a fost dată de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe cei răi, a-i proteja pe drepţi şi a păstra pacea, aceasta dovedeşte că faptul de a face război şi a măcelări este instituit de Dumnezeu, ca şi tot ceea ce urmează din campanii şi din dreptul războiului.

Era astfel legitimată nu doar autoritatea principilor germani ci şi perpetua stare de război ce domnea în relaţiile dintre ei, ca şi însuşirea imenselor avuţii ale Bisericii catolice. Propagarea luteranismului a constituit deci pentru spaţiul Reich-ului un vector centrifug, contrar centralizării politice. Vom vedea însă cum în alte regiuni ale Europei Reforma a avut însă consecinţe diferite.