Blocada Berlinului instituită de Stalin şi ameninţarea cu bomba atomică lansată de Truman asupra URSS au dezvăluit cât se poate de clar gradul de militarizare a războiului rece. În primele luni ale anului 1946, liderii sovietici au început să-şi declare intenţiile de a folosi ştiinţa şi tehnologia cu scopul de a spori considerabil puterea militară a ţării lor. Mai mult decât atât, ca urmare a inechităţii în reducerile de forţe după război, Armata Roşie era mai ameninţătoare în 1947 decât fusese în 1945. La doi ani după război sovieticii aveau în Europa de Est peste 3.000.000 de soldaţi, în timp ce Statele Unite îşi restrânseseră efectivul la mai puţin de 2.000.000.
Impresionanta putere militară a URSS şi teama persistentă faţă de Germania i-au determinat pe liderii statelor vest-europene să se preocupe de propria securitate. Căderea Cehoslovaciei a fost evenimentul care i-a îndemnat să treacă la acţiune. În martie 1948, Marea Britanie, Franţa şi ţările Benelux ( Belgia, Olanda, Luxemburg) au semnat Tratatul de la Bruxelles, pact de apărare mutuală prin care se instituia Uniunea Europei Occidentale.
În aprilie 1949, Italia, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Islanda, Statele Unite şi Canada s-au alăturat Uniunii Europei Occidentale formând o alianţă militară occidentală lărgită. Cele douăsprezece naţiuni cuprinse în această Organizaţie a Tratatului Atlanticului de Nord s-au angajat ca, în situaţia în care una dintre ele va fi atacată, toate celelalte să i se alăture în lupta împotriva agresorului. Această alianţă antisovietică a reprezentat apogeul orientării puterilor occidentale către o politică de limitare a comunismului prin forţă militară, mai curând decât prin presiuni economice şi politice.
Subjugarea Europei de Est de către URSS a însemnat, totodată, sfârşitul independenţei armatelor Poloniei, Ungariei, Cehoslovaciei, României, Bulgariei şi Germaniei de Est. Stalin a permis menţinerea forţelor armate ale acestor state numai ca părţi componente ale unei structuri militare mai largi, comandată de el. Conducerea sovietică a creat oficial acest sistem de alianţe impuse imediat după ce Germania a fost admisă in N.A.T.O., dându-i denumirea de Organizaţia Tratatului de la Varşovia (Pactul de la Varşovia), pact semnat în 1955.
Atâta vreme cât Europa era îngheţată în sfere de influenţă formate din două grupuri de state ostile unul altuia, nu mai exista nici o posibilitate de reunificare a Germaniei. Practic, încă din 1948, forţele de ocupaţie divizaseră naţiunea învinsă în două state. În anul următor, participanţii la războiul rece au desăvârşit scindarea Germaniei. La 23 mai 1949, Aliaţii occidentali au creat Republica Federală Germania. La rândul său, Rusia s-a grăbit să înfiinţeze Republica Democrată Germania (Germania Răsăriteană), la 7 octombrie 1949.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, Statele Unite au continuat să fabrice bomba atomică. La sfârşitul anilor ‘40 probabil că aveau în stoc peste 100. Dată fiind puterea acestor bombe, chiar şi un asemenea arsenal restrâns reprezenta o teribilă ameninţare pentru sovietici. Deşi majoritatea specialiştilor americani în armament anticipau că monopolul american asupra bombei atomice avea să dureze cel puţin un deceniu, înverşunarea lui Stalin de a contracara pericolul deosebit de mare al armelor atomice a condus la reuşita experimentului sovietic din septembrie 1949.
În ultimii ani ai deceniului al cincilea, oficialităţile şi oamenii de ştiinţă americani au discutat în secret ideea fabricării unei bombe cu hidrogen. Această armă, pe care au denumit-o “Super”, era de câteva ori mai puternică decât bomba atomică. Câţiva cercetători au opinat că o bombă cu hidrogen putea declanşa o reacţie nucleară în lanţ, care ar fi distrus atmosfera pământului. În pofida dezacordurilor şi riscurilor, experimentul sovietic cu bomba atomică l-a convins pe Truman să înceapă imediat fabricarea bombei cu hidrogen. În ianuarie 1950 el a convocat o conferinţă de presă în care a anunţat că ordonase producerea bombei “Super”. La 1 noiembrie 1952, SUA au detonat prima bombă cu hidrogen. În anul următor, URSS experimenta una similară, de fabricaţie sovietică.