Dogmele luterane au găsit în Anglia un teren prielnic pregătit de Wyclif, ai cărui adepţi au fost aproape imediat integraşi în mişcarea Reformei. Henric VIII (1509-1547) nu era ostil acestei tendinţe; el a decis însă să o canalizeze, atât pentru a se elibera de insuportabila autoritate pontificală, controlată de Carol Quintul, cât şi pentru a divorţa de o soţie ce nu-i dăduse nici un moştenitor de sex masculin şi care în plus era şi mătuşa împăratului. Vechiul său ministru, cardinalul Wolsey, era incapabil să mai menţină balanţa de putere ce caracterizase diplomaţia engleză în relaţiile cu Carol şi cu Francisc I. Nereuşind să soluţioneze nici chestiunea divorţului el fu înlocuit cu Thomas Cromwell, discipol al teoriilor machiavellice, ce forţă “Parlamentul Reformei" (1529-1536) să aprobe ruptura cu papalitatea şi instituirea Bisericii Anglicane prin “Actul de Supremaţie" din 1534. Clerul accepta astfel autoritatea monarhului, devenit “unicul şi supremul şef pe pământ al bisericii Angliei" (erastism). Henric cointeresă Parlamentul în problema Reformei prin secularizarea averilor mănăstireşti care fură apoi vândute publicului; în fond chestiunea religioasă era pentru el un mijloc de a-şi absolutiza autoritatea, motiv pentru care anglicanismul îi persecută atât pe catolici cât şi pe reformaţi ca rebeli faţă de puterea monarhică; însuşi cancelarul Morus fu executat în 1535. Măsurile luate de Cromwell întăriră această tendinţă, instituind o strictă reglementare etatică în materie de credinţă; statul impuse chiar textul cărţii de rugăciuni - Prayer Book a arhiepiscopului Cranmer. Reforma engleză a avut astfel un caracter mai degrabă politic, de instrument al absolutismului, îndepărtându-se de tendinţa luterană spre care Cranmer şi Cromwell vroiau să-l dirijeze în favoarea unui catolicism cu dimensiuni naţionale şi erastice. La moartea lui Henric VIII fiul său Eduard, partizan al orientării reformatoare, s-a confruntat cu grave tulburări produse de catolici, culminând cu răscoala lui Robert Kett (1549). Eduard se stinse curând, lăsând tronul sorei sale, Maria, a cărei domnie avea să se remarce prin triumful temporar al reacţiunii catolice. Căsătorită în 1554 cu fiul lui Carol Quintul, Filip, devenit apoi rege al Spaniei, Maria se implică alături de acesta în războiul împotriva Franţei; Anglia deveni practic vasala puterii spaniole iar persecuţiile împotriva anglicanilor se soldară cu peste 300 de victime între 15551558, printre acestea numărându-se chiar Cranmer. Eforturile Mariei fură însă vane; după moartea ei în noiembrie 1558 o altă fiică a lui Henric, Elisabeta, urcă pe tron şi restabili anglicanismul. Parlamentul, ostil catolicilor, votă atât Actul de Supremaţie cât şi Actul de Uniformitate care făcea din Prayer Book singura formă de cult admisă. Reforma engleză îşi relua astfel caracterul de revoluţie laică întreprinsă de coroană şi în acelaşi timp se ralia reformei europene.