Problema orientală. Înfrîngerea Franţei, în urma războiului din 18701871, a modificat echilibrul de forţe în Europa şi a dat posibilitatea repunerii pe tapet a problemei orientale. Semnalul a fost dat de către Rusia prin anularea prevederilor Tratatului de la Paris (1856) privind Marea Neagră. Pe de altă parte, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, a fost intensificată lupta naţională. Insurecţia din Bosnia şi Herţegovina a provocat o nouă criză. Represaliile otomane au determinat Serbia şi Muntenegru să declare război Porţii. Foarte repede marile puteri, Rusia, Austro-Ungaria şi Anglia, au reacţionat, în funcţie de planurile şi proiectele pe care le aveau. Pericolul desfiinţării Serbiei, urmare a înfrîngerilor militare, a determinat acţiuni mai deosebite. Înţelegerea ruso-austro-ungară, din iulie 1876, de la Reichstadt, stabilea bazele unei colaborări pentru rezolvarea crizei. Obţinînd de la Rusia dreptul de a anexa Bosnia şi Herţegovina, Austro-Ungaria promitea să nu se opună aplicării proiectului rus de rezolvare a crizei şi de anexare a Basarabiei şi Batumului. Intensificarea crizei, în a doua jumătate a anului 1876, a evidenţiat, pe de o parte, divergenţele dintre marile puteri şi, pe de altă parte, susţinerea de către Rusia a necesităţii unui război împotriva Porţii. Sprijinul moral şi material oferit insurgenţilor şi apropierea de Germania, prin Alianţa celor trei împăraţi, au încurajat Rusia să pregătească războiul. Conferinţa de la Constantinopol, decembrie 1876, iniţiată de diplomaţia engleză, a fost o încercare de a se evita conflictul militar. Eşecul conferinţei a oferit diplomaţiei ţariste prilejul de a pregăti războiul. Noua înţelegere semnată cu Austro- Ungaria, în ianuarie 1877, şi atitudinea Angliei, au impulsionat pregătirea militară. Semnînd tratatul cu România, la 12 aprilie 1877, Rusia putea să declare războiul.
Campania militară a fost dură şi de lungă durată, mai mult decît s-a prevăzut. Cu sprijinul armatei române a fost cucerită Plevna. Înaintarea armatei ruse spre Constantinopol şi succesele obţinute în Caucaz au atras atenţia
Austro-Ungariei şi Angliei. Guvernul vienez a cerut Rusiei “să nu pună Europa în faţa unui fapt împlinit”. La 15 februarie 1878 Anglia şi-a trimis flota în Mediterana orientală. Rusia a fost obligată să încheie tratatul de la San Stefano. Prin acest act Rusia primea unele teritorii în Caucaz şi Dobrogea. Acesta din urmă a fost schimbat cu sud-vestul Basarabiei. Poarta a fost obligată să recunoască independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României. Se prevedea, de asemenea, crearea Bulgariei mari, care intra în sfera de influenţă a Rusiei.
Tratatul de la San Stefano a determinat opoziţia Angliei şi a Austro- Ungariei. Rusia a fost obligată să accepte ideea unui congres al marilor puteri, care să stabilească condiţiile păcii. Congresul de la Berlin, iunie-iulie 1878, sub preşedinţia cancelarului Germaniei, Otto von Bismarck, a stabilit o nouă hartă a Peninsulei balcanice; Macedonia era restituită Porţii, Bulgaria era redusă faţă de tratatul de la San Stefano, Bosnia şi Herţegovina erau date spre administrare Austro-Ungariei. Prin aceasta se crea în Balcani o situaţie mai complexă prin care erau puse în evidenţă următoarele: concurenţa dintre marile puteri, raporturile dintre popoarele de aici şi poarta otomană, relaţiile bilaterale dintre statele balcanice.
Intervenţia marilor puteri, în mod deosebit a Rusiei şi a Austro- Ungariei, a provocat alte crize. Este cazul crizei bulgare, din anul 1886, cînd Alexandru de Battenberg a fost îndepărtat de la tron. Înlocuitorul acestuia, Ferdinand de Saxa-Coburg, susţinut de către Viena, a reuşit să înlăture influenţa rusă în schimbul celei austriece. Datorită acestor schimbări, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului următor, au apărut semnele altei crize. Ea va fi declanşată datorită deciziei Vienei de a anexa (ocupa) efectiv Bosnia şi Herţegovina. Susţinută de Rusia, Serbia a acţionat imediat. Austro-Ungaria, în spatele căreia se afla Germania, şi-a impus punctul de vedere.
Divergenţele dintre statele balcanice şi Poartă au fost cauzele conflictelor din anii 1912-1913. Cele două războaie balcanice (1912 - Bulgaria, Serbia şi Grecia, au atacat Poarta) (1913 - Serbia, Grecia şi România au atacat Bulgaria) au impus alte reglementări teritoriale. În criza aceasta au fost angajate şi cele două grupări, Tripla Alianţă şi Tripla Antantă, în virtutea intereselor pe care le aveau. În aceste condiţii, tratatul de la Bucureşti, 1913, nu putea avea o valoare absolută.
Noul sistem de alianţe. Tripla alianţă. Principala preocupare a lui Bismarck, după înfrîngerea Franţei, a fost să formeze un sistem de alianţe care să permită Germaniei să întărească izolarea acesteia şi, pe de altă parte, să joace un alt rol în relaţiile internaţionale. Sistemul care-i poartă numele a constat din mai multe acorduri şi tratate, încheiate în perioada 1871-1890. Primul a fost “Alianţa celor Trei Împăraţi” (1873). Aceasta nu a răspuns obiectivului numărul unu, izolarea Franţei, şi s-a renunţat la ea. Au contribuit la aceasta şi divergenţele dintre Rusia şi Austro-Ungaria pe tema Balcanilor. Pe de altă parte, relaţiile ruso-germane s-au răcit foarte mult după Congresul de la Berlin. Nu acelaşi lucru se poate spune despre relaţiile cu Austro-Ungaria. Apropierea de aceasta se va materializa prin semnarea la 7 octombrie 1879 a unui tratat secret, care prevedea modalităţile de colaborare, în cazul unui atac din partea Rusiei, şi o neutralitate binevoitoare în cazul unui atac al unei terţe puteri.
Tratatul, intrat în istorie sub numele de “Tratatul Puterilor Centrale”, răspundea parţial obiectivelor lui Bismarck. El nu a dorit orientarea vădită împotriva Rusiei. Tocmai de aceea, în anul 1881, va încheia un nou tratat al celor trei împăraţi, reuşind să obţină promisiunea de neutralitate binevoitoare din partea aliaţilor. Înţelegerea nu era perfectă, din punctul de vedere al cancelarului Germaniei, pentru că nu se obţinea un ajutor ferm în cazul unui război cu Franţa. Se căuta o altă soluţie, se dorea alianţa cu un stat care avea contradicţii cu Franţa. Acesta a fost Italia. Nemulţumit de ocuparea de către Franţa a Tuniei, guvernul italian, condus de Crispi, era dispus să încheie un astfel de tratat. În urma tratativelor purtate la Viena, la 20 mai 1882, au fost puse bazele Triplei Alianţe, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Clauza esenţială a tratatului este prinsă în articolul al II-lea şi se referă la intervenţia Germaniei şi a Austro-Ungariei, în cazul cînd Italia era atacată de Franţa, şi la sprijinul pe care-l va da Italia dacă Germania era atacată de Franţa. Prin acesta tratatul este caracterizat ca defensiv.
Formarea Triplei Alianţe a fost o rezolvare de moment. Pusă în faţa unor evenimente internaţionale s-a dovedit că nu era atît de viabilă. Prelungirile şi reînnoirile tratatului au scos în evidenţă foarte multe nepotriviri de interese. Cele mai multe pretenţii au venit din partea Italiei. Guvernele care au urmat la conducerea acesteia nu au putut trece cu uşurinţă peste dorinţa opiniei publice italiene în legătură cu teritoriile, locuite de concetăţenii lor, aflate sub dominaţie austro-ungară. Pe de altă parte, Italia nu s-a văzut obligată să susţină Austro-Ungaria cu ocazia declanşării crizei bulgare din 1886. Germania şi Austro-Ungaria nu erau de acord să susţină pretenţiile Italiei în Africa de Nord. În acest caz, prima prelungire a tratatului, 1887, a însemnat reluarea adliteram a celui din 1882. După demiterea lui Bismarck, în anul 1890, Tripla Alianţă devine o alianţă ofensivă. Faptul acesta este dovedit, în primul rînd, de politica agresivă a Germaniei şi a Italiei, ambele avînd pretenţii coloniale, pe care, însă, nu şi le puteau garanta reciproc.
La începutul secolului al XX-lea, relaţiile franco-italiene au încetat să mai fie inamicale. Războiul vamal, care dura de mai mult timp, era pe punctul de a se încheia. În această situaţie reînnoirea tratatului Triplei Alianţe, în anul 1902, nu mai avea mare valoare pentru Roma. Mai mult decît atît, cu ocazia primei crize marocane, la conferinţa de la Algesiras, Italia a fost de partea Franţei. Cu ocazia crizei balcanice din anul 1908 Italia nu a susţinut Austro- Ungaria. Ultima reînnoire a tratatului s-a făcut în anul 1912. Acesta urma să intre în vigoare la 8 iulie 1914. Deşi a fost un tratat mai darnic pentru Italia, la începerea primului război mondial, aceasta s-a declarat neutră. La 20 mai 1915, după exact 33 de ani de la semnarea primului tratat al Triplei Alianţe, Parlamentul italian, prin decizia de intrare în război alături de puterile Antantei, anula tratatul. Din Tripla Alianţă a rămas gruparea Puterilor Centrale.
Tripla antantă. Şi această grupare, care a fost compusă din Anglia, Franţa şi Rusia, a parcurs, pînă la definitivare, mai multe etape. Prima etapă a fost Acordul franco-rus. Se ştie că între cele două au fost multe neînţelegeri, chiar şi după 1870. O apropiere avea să fie remarcată după 1887, determinată, pe de o parte, de relaţiile ruso-germane şi, pe de altă parte, de împrumuturile financiare făcute de Rusia pe piaţa franceză. Apropierea economică va evolua în ultimele decenii ale secolului. Demiterea lui Bismarck şi reînnoirea tratatului Triplei Alianţe, 1891, au contribuit la strîngerea relaţiilor politice franco-ruse.
După o susţinută activitate diplomatică, la 18 august 1892, a fost încheiat un acord militar în care se prevedea intervenţia în cazul unui atac al Germaniei sau a unuia dintre aliaţii ei. Prin acest acord, Franţa se putea considera ieşită din izolarea diplomatică impusă de Germania. A doua etapă a formării Antantei este marcată de tratativele franco-engleze. Trebuie de remarcat faptul că între cele două a fost o susţinută concurenţă colonială (vezi cap. Marea expansiune colonială), care s-a accentuat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Pierderea Canalului de Suez, de către Franţa, cucerirea, de către Anglia, a Egiptului au făcut ca relaţiile dintre ele să fie la un pas de izbucnirea unui război. Momentul culminant a fost aşa numita “afacere Fachoda”, 1898, cînd cele două armate s-au aflat faţă în faţă. Nu s-a ajuns la război datorită calculelor făcute de ambele părţi. Pe de altă parte, agresivitatea Germaniei, care n-a ezitat să “atace” teritorii şi regiuni unde Anglia avea interese, a determinat Londra să aleagă între aceasta şi Franţa. După depăşirea crizei din 1898 apropierea franco-engleză a fost tot mai vizibilă. În anul 1903 au început tratativele, iar la 8 aprilie 1904 a fost semnat acordul “Antanta Cordială”, care punea capăt disputelor coloniale. În fapt a fost vorba de trei convenţii: 1) Convenţia cu privire la Egipt şi Maroc; 2) Convenţia privind Terra Nova şi Africa, şi 3) Convenţia privind Siamul, Madagascarul şi Noile Hebride. Este vorba deci de recunoaşterea sferelor de influenţă şi a imperiilor coloniale. A treia etapă a constat în stabilirea unui acord anglo-rus. Este evident faptul că şi relaţiile dintre cele două nu au fost bune. Mai vechile rivalităţi în problema orientală au fost completate cu cele din Asia Centrală şi Extremul Orient. În politica sa expansionistă Rusia s-a lovit de rezistenţa Angliei. Înfrîngerile suferite de Rusia în războiul cu Japonia (1905) au fost determinante pentru schimbarea politicii externe. Diplomaţii ruşi nu şi-au ascuns dorinţa de a trata cu Londra. Pe de altă parte, datorită crizei marocane, provocată de Germania, Anglia manifesta acelaşi interes. Prima apropiere s-a realizat în timpul conferinţei de la Algesiras (1906), fiind urmată de acordarea unui împrumut Rusiei şi de schimbul de delegaţii militare. În anul următor au început tratativele diplomatice în urma cărora a fost semnat tratatul între cele două puncte. Tratatul este, în fond, o reîmpărţire a sferelor de influenţă din Persia (Iran), Afganistan şi Tibet. Persia era împărţită în trei zone: partea de nord intra sub controlul Rusiei, mijlocul era zona neutră iar zona de sud era controlată de Anglia. Afganistanul era recunoscut ca zonă de influenţă engleză. În privinţa Tibetului, cele două se angajau să nu intervină în treburile sale interne.
Prin cele trei tratate, franco-rus, anglo-francez şi anglo-rus au fost puse bazele blocului “Tripla Antantă”.