Revoluţia de la 1848, se încadrează în curentul de renaştere şi modernizare început după 1821. Paşoptiştii s-au considerat legatarii moştenirii lui Tudor Vladimirescu şi a cărvunarilor, ale căror scrieri le-au scos din uitare şi ale căror idei şi le-au însuşit.
Dar pentru a exploda însă, frământările revoluţionare aveau nevoie de un cadru internaţional favorabil. De aceea, căderea lui Ludovic Filip şi proclamarea republicii a fost salutată cu entuziasm de grupul românilor aflaţi la Paris. La 8/21 martie, moldovenii şi muntenii au hotărât pornirea simultană a revoluţiei în ambele principate.
La Iaşi, revoluţionarii au crezut în posibilitatea victoriei pe cale paşnică. Astfel, în 27 martie/8 aprilie, peste o mie de persoane s-au adunat la hotelul Petersburg adoptând o petiţie în 35 de puncte pe care au înaintat-o domnitorului. Cererile erau, în esenţă, destul de moderate. Totuşi, Mihail Sturza a ales varianta reprimării mişcării, astfel încât, prea grăbit pornită, prea puţin pregătită, revoluţia ieşeană - dacă se poate vorbi despre aşa ceva - nu a durat decât câteva zile.
În Ţara Românească revoluţionarii au fost mai bine organizaţi, reuşind să pună mâna pe putere în iunie şi s-o menţină până la invazia ruso-turcă din septembrie. Proclamaţia de la Islaz (9/22 iunie), punctul de pornire al revoluţiei muntene, a fost prezentată domnului care a acceptat-o, încuviinţând şi formarea unui guvern provizoriu. Peste două zile, acesta părăsea în ascuns ţara. Proclamaţia, o adevărată “constituţie”, cuprindea 22 de articole, cele mai multe aflate de multă vreme în programele politice: independenţă administrativă şi legislativă faţă de Poartă, egalitatea în drepturi, adunare generală reprezentativă, domn şi miniştri responsabili, libertatea tiparului, gardă naţională, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, desfiinţarea rangurilor boiereşti, emanciparea israeliţilor. Cele mai multe dintre aceste prevederi au fost puse imediat în practică. S-au pregătit, de asemenea, alegerile pentru noua adunare constituantă. Au început, la fel, discuţiile pe marginea reformei agrare, discuţii îndelungate, aprinse şi sterile. Primejdiile externe deveneau însă din ce în ce mai evidente. La sfârşitul lunii iulie, trupe otomane trecuseră Dunărea sub comanda lui Suleiman-paşa şi se încartiruiseră la Giurgiu, iar ţarul îşi făcuse cunoscută, printr-o circulară adresată cabinetelor europene, nemulţumirea pentru cursul prea liberal pe care îl luaseră evenimentele din Ţara Românească. Astfel, la 13/26 septembrie, trupele lui Fuad-paşa intrau în Bucureşti, înfrângând scurta opoziţie a detaşamentului de pompieri de la Dealul Spirii, iar peste două zile îşi făceau intrarea în capitală şi cazacii generalului Luders.
Autocraţiile vecine puneau, în acest mod, capăt prin forţă şi contrar legilor fundamentale ale ţării, experimentului de liberalizare muntean, prea apropiat de graniţele lor pentru a putea fi tolerat.