Revoluţia din Franţa. Instaurarea monarhiei din iulie, urmare a revoluţiei din 1830, a creat impresia că problemele societăţii franceze vor fi rezolvate pentru mult timp. Perioada care începea n-a putut atenua contradicţiile existente. Manifestaţiile împotriva regimului au început imediat după 1830, fiind determinate atît de cauze sociale, cît şi de cele politice. În anul 1834 au avut loc revoltele muncitoreşti, de la Lyon şi Paris, determinate de nemulţumirile sociale. Prin politica sa, Ludovic Filip a creat un sistem politic care favoriza doar o parte a burgheziei franceze. Accesul spre putere era barat de sistemul censitar, ceea ce face ca o parte importantă a claselor mici şi mijlocii să nu participe la viaţa politică. Votul universal va deveni, în acest sens, un deziderat şi o lozincă politică a opoziţiei franceze. La toate acestea s-a adăugat o situaţie economică necorespunzătoare. În Franţa monarhiei din iulie se vorbea tot mai mult despre crizele alimentare. Acestea au pus în evidenţă cerinţa schimbării politice. Mişcările de la Marsilia, Lyon şi Paris, din anii 1846, 1847, au depăşit stadiul unor mişcări economice, în programul lor figurînd revendicări politice. Opoziţia franceză, organizată în asociaţii şi grupări politice, adepte ale schimbării, avea deci un suport social important.
Semnalul declanşării revoluţiei a fost dat în ziua de 22 februarie 1848. Intervenţia militară împotriva manifestaţiei paşnice de la Paris a contribuit la transformarea acesteia în revoluţie. Au fost ridicate baricade, iar palatul regal a fost luat cu asalt. Acţiunea s-a încheiat, în primul moment, cu impunerea abdicării regelui. La 24 februarie a fost proclamată a doua Republică franceză, pusă sub conducerea unui guvern provizoriu format din republicani moderaţi şi socialişti. Primele reforme date de guvern au vizat: votul universal, dreptul la muncă, libertatea presei şi a întrunirilor, înfiinţarea Atelierelor Naţionale, cu scopul eradicării şomajului. Evenimentele care au avut loc, în lunile aprilie, mai şi iunie, au fost decisive pentru soarta revoluţiei. Alegerile pentru Adunarea Constituantă au fost cîştigate de republicanii moderaţi. Politica acestora a determinat noi momente de criză care au culminat cu insurecţia din iunie a proletariatului parisian. De teama acestei ridicări Adunarea constituantă a dat deplină putere generalului Cavaignac. Timp de trei zile Franţa a trăit momente asemănătoare cu cele din 1789. Insurecţia a fost înfrîntă la 26 iunie, urmînd o adevărată teroare albă, soldată cu execuţii, deportări şi închiderea sediilor cluburilor şi asociaţiilor muncitoreşti. Sprijiniţi de armata generalului Cavaignac, moderaţii şi-au asumat sarcina organizării Franţei. Noua Adunare Constituată a votat, la 4 noiembrie, Constituţia. În general ea poate fi cotată ca o Constituţie liberală. A nemulţumit, însă, prin înlocuirea votului universal cu formula seacă “libertatea de a alege”, ceea ce va constitui un motiv de mare nemulţumire. Constituţia răspundea cerinţelor reclamate de vîrfurile societăţii franceze şi tocmai de aceea este cotată ca un act conservator. Faptul este şi mai evident dacă avem în vedere prerogativele care erau acordate preşedintelui republicii. Alegerile din decembrie 1848 au fost cîştigate de către prinţul Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul lui Napoleon I. Profitînd de prerogativele avute, dar mai ales de teama unor noi mişcări, Ludovic Napoleon s-a proclamat, la 2 decembrie 1852, împărat. Republica a II-a, proclamată în februarie 1848, a fost înlocuită cu al II-lea Imperiu francez.
Revoluţia din statele germane. Congresul de la Viena a hotărît dezmembrarea statelor germane. Pentru mult timp problema politică principală a germanilor a fost unitatea naţională. Situaţia Statelor germane, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a fost marcată de o serie de probleme noi. Esenţială este disputa dintre cele două sisteme, liberal şi conservator, care au determinat accentuarea diferenţierii între statele germane. Pentru a oferi un exemplu este suficient să facem, succint, o paralelă între dezvoltarea Prusiei, determinată de reformele liberale, şi situaţia Austriei, rămasă tributară vechiului regim. Dezvoltarea economică inegală a determinat multe probleme politice. Se desprinde mai întîi decizia de a lupta împotriva prevederilor Congresului de la Viena prin prisma interesului economic şi a celui naţional. În strînsă legătură cu acestea se formează şi se dezvoltă o ideologie specifică. Pe de altă parte, situaţia existentă a determinat mişcări şi manifestaţii care au cerut revendicări de ordin social. În principalele oraşe germane s-au desfăşurat aşa numitele răscoale ale cartofilor, iar la sate ţăranii cereau desfiinţarea obligaţiilor feudale, limitarea puterii feudalilor, etc.
Sub influenţa directă a revoluţiei franceze, în statele germane din sud au început primele revolte. Cel mai important teatru al revoluţiei a fost Prusia. La 6 martie 1848 au avut loc primele manifestaţii la Berlin. Cu prilejul manifestaţiei din 13 martie se înregistrează o radicalizare programatică, solicitîndu-se: îndepărtarea armatei, libertatea presei, convocarea
parlamentului, trecerea la un regim constituţional. Insurecţia berlineză, declanşată la 15 martie, l-a obligat pe regele Frederik Wilhelm să accepte formarea unui nou guvern, în care au intrat şi reprezentanţi ai burgheziei, şi să promită noi reforme. Foarte repede s-a dovedit că noul guvern a fost un compromis între liberali şi conservatori. Faptul a fost evident prin Constituţia dată. Aceasta a urmărit întărirea monarhiei, deşi teoretic era vorba de monarhie constituţională. Manifestaţia din 14 iunie, determinată de puţinele revendicări obţinute de revoluţionari, s-a transformat în insurecţie. A intervenit armata iar la 20 iunie a fost format un alt guvern care a anulat Constituţia, a introdus starea de asediu şi a pregătit elaborarea unei noi constituţii (numită Charta Mateufel).
În timpul revoluţiei s-a pus şi problema realizării unificării statelor germane. Modul cel mai concret de rezolvare a fost dat de convocarea
Parlamentului de la Frankfurt. În componenţa acestuia au intrat reprezentanţi ai statelor, de culori politice diferite, care aveau opinii diferite. S-au remarcat două grupări: partizanii “Germaniei mici” şi partizanii “Germaniei mari”. Pe parcurs a apărut şi a treia grupare care susţinea crearea unui stat, care să-i cuprindă pe toţi cei care vorbesc germana. Liberalii au obţinut un cîştig prin oferirea coroanei lui Frederik Wilhelm. Acesta a refuzat, datorită faptului că nu intenţiona să se supună noii constituţii adoptată de acest parlament. Mai mult decît atît, regele Prusiei a trimis armata împotriva mişcărilor care aveau loc. În aceste condiţii Parlamentul nu-şi mai avea rost. Urmare a intervenţiei armatei prusace Parlamentul de la Frankfurt şi-a încetat activitatea. Problema unificării Germaniei va fi amînată ceea ce, practic, a însemnat o continuare a luptei dintre Prusia şi Austria, pe această temă, şi noi eforturi politice ale grupărilor care o susţineau.
Revoluţiile din imperiul habsburgic. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Imperiul habsburgic s-a definit ca stat multinaţional şi apărător al monarho-absolutismului. Cu toate eforturile lui Metternich, Imperiul nu a putut stabili un echilibru. Schimbarea structurilor economice, determinată de dezvoltarea industriei, în unele părţi ale imperiului, a fost motorul schimbărilor sociale. Deşi mai redus, fenomenul acesta este cunoscut şi de Austria; burghezia austriacă era purtătoarea unor idei liberale în opoziţie cu absolutismul imperial. Burgheziile naţionalităţilor au impus, prin programele lor, revendicări care rezultau din situaţia lor mai deosebită.
Revoluţia din Austria. În preajma anului 1848, Austria era în pragul unei grave crize. Vestea despre revoluţia din Franţa s-a aflat la Viena în ziua de 28 februarie. Aceasta a impulsionat cercurile politice să înceapă seria unor manifestaţii şi elaborarea unui program care prevedea: desfiinţarea cenzurii, convocarea unei adunări legislative, instaurarea unui regim liberal. Manifestaţiile din 11, 12 şi 13 martie au susţinut acest program. De teama acestora Metternich a trebuit să fugă. Revoluţiile din Imperiu au făcut ca situaţia să fie deosebit de complexă. În ziua de 15 martie, la Viena, se vorbea despre “o mare spaimă”. Cercurile liberale moderate, speriate de revoluţie, au limitat acţiunile. Această indecizie a permis împăratului să formeze un guvern militar, condus de generalul Windischgraetz, şi să tergiverseze adoptarea unor reforme. Constituţia din 25 martie accentua acest compromis liberalo- conservator. Prin dreptul de veto împăratul se putea opune parlamentului, iar în calitate de comandant suprem putea dispune de forţele armate. Agitaţiile care au urmat, în aprilie şi mai, au determinat fuga împăratului, cu întreaga curte, la Insbruk. De aici a ordonat intervenţia împotriva revoluţiilor din imperiu. Trădarea moderaţilor a devenit mai evidentă în momentul izbucnirii celei de a doua insurecţii de la Viena. În ziua de 25 octombrie a început bombardarea Vienei. Cu aprobarea liberalilor moderaţi şi a conservatorilor, guvernul a introdus teroarea albă. Constituţia din martie 1849 va legifera unele schimbări dar ea nu răspundea cerinţei înlăturării absolutismului monarhic.
Revoluţia din Cehia. Cehia făcea parte din Imperiu încă din secolul al XVII-lea. O dezvoltare economică mai rapidă, în secolul al XIX-lea, a făcut din burghezia cehă purtătoarea ideilor naţionale şi făuritoarea unor programe adecvate. Opoziţia politică a cehilor a sporit în intensitate şi în forme de organizare. Prin activitatea depusă se detaşa organizaţia “Ripil”. Lipsa de unitate în cadrul cercurilor politice a determinat apariţia mai multor grupări. O grupare susţinea menţinerea şi apărarea Imperiului habsburgic şi obţinerea autonomiei Cehiei. Susţinătorul acestei idei a fost Palacky, care a lansat celebra “lozincă” “dacă nu ar fi existat, Austria ar fi trebuit inventată”. A doua grupare propunea obţinerea independenţei şi convocarea unui congres slav la Praga. Congresul a rămas doar un episod al opoziţiei, pentru că, în ziua de 12 iunie 1848, manifestaţia de la Praga a cerut retragerea administraţiei austriece. A doua zi manifestaţia a devenit o adevărată insurecţie. La 14 iunie a început bombardarea Pragăi. După trei zile de lupte situaţia a fost sub controlul armatei austriece. Întărirea reacţiunii la Viena a făcut ca Cehia să aibă prea puţine avantaje de pe urma insurecţiei. Ea a continuat să facă parte din Imperiul habsburgic pînă la terminarea primului război mondial.
Revoluţia din Ungaria. În secolul al XIX-lea nobilimea liberală maghiară a deţinut pîrghiile activităţii politice. Ea era promotoarea ideilor naţionale şi a formării statului maghiar independent. Preluînd conducerea revoluţiei, nobilimea liberală a orientat-o în direcţia care-i convenea, impunînd mai mult un caracter de legalitate. Cel mai mult se dorea rezolvarea problemei naţionale, ceea ce este de apreciat, fiind ocolite problemele sociale. La 17 martie s-a format un guvern provizoriu şi a fost aleasă o Dietă (Parlament). Din acest moment, compromisul dintre liberali şi conservatori era tot mai evident. Atît guvernul, cît şi Dieta, au ezitat să decreteze, de exemplu, desfiinţarea feudalismului. De asemenea, n-au avut în vedere problema naţionalităţilor. Prin deciziile adoptate de guvernul maghiar revoluţia lor a fost lipsită de relaţiile cu celelalte revoluţii din Imperiu. În ziua de 31 august 1848 a început lupta împotriva revoluţiei maghiare. Armata austriacă, comandată de generalul Jelacic, a atacat Ungaria. Făcînd apel la populaţie s-a reuşit, ca pînă în primăvara anului 1849, Ungaria să fie eliberată. Momentul a fost deosebit de important şi putea fi exploatat politic dacă guvernul, în frunte cu Ludovic Kossuth, ar fi abandonat ideile privind refacerea vechiului regat maghiar şi decretarea limbii maghiare ca limbă unică şi pentru teritoriile locuite de alte naţionalităţi. Abia în ziua de 14 iunie 1849 a fost acceptat de către Kossuth “Proiectul de pacificare” pe care l-a încheiat cu N.Bălcescu. A fost tîrziu. Conform înţelegerii dintre Rusia şi Austria cele două armate au atacat. La 13 august 1849 armata maghiară a capitulat la Siria, lîngă Arad. Aceasta însemna, în primul rînd, revenirea Ungariei la situaţie de dependenţă. În al doilea rînd, au fost amînate reformele care erau cerute de societatea maghiară.
Revoluţia din Statele italiene. După cum am văzut situaţia Statelor italiene, după 1815, a determinat o serie de mişcări cu caracter social şi naţional. Deşi au fost înfrînţi, ca urmare a intervenţiei Sf.Alianţe, italienii au continuat, în alte forme, acţiunea începută. Exemple în acest sens avem în mişcarea numită “Risorgimento” şi desele mişcări sociale. Pe bună dreptate se spune că “italienii au venit la întîlnirea cu revoluţia”. În deceniul premergător revoluţiei au avut loc cîteva schimbări economice, sociale şi politice. Din punct de vedere economic, cu toate greutăţile impuse de diferenţele dintre regiuni, are loc un adevărat salt economic. Se pun bazele unei industrii, sînt construite primele căi ferate, este modernizat sistemul bancar. Evoluţia acestora se loveşte de lipsa de unitate între statele italiene, de inexistenţa unei politici economice adecvate. La acestea se adaugă problemele de ordin social, condiţiile grele ale ţărănimii ca şi a celor care trăiau şi munceau în mediul urban. Se impuneau deci reforme care să schimbe situaţia, să creeze un cadru intern favorabil dezvoltării.
Revoluţia italiană a început la 12 ianuarie 1848 cu mişcarea insurecţională de la Palermo. Aceasta a fost o adevărată spaimă pentru mulţi dintre conducătorii statelor italiene. La 11 februarie a fost promulgată constituţia Regatului celor două Sicilii. Carol Albert, regele Piemontului, a promulgat o constituţie. La Roma, Papa Pius al IX-lea a dat “Statutul fundamental pentru guvernarea Statelor Sfîntului Scaun”. La 18 martie 1848 avea să înceapă revoluţia de la Milano, urmată, la cîteva zile, de cea de la Veneţia. Cele două revoluţii au pus problema eliberării statelor italiene de sub dominaţia străină. Cadrul deosebit de favorabil l-a determinat pe Carol Albert să declare război împotriva Austriei. Rămasă singură, armata piemonteză a pierdut bătălia de la Custozza. Aceasta însemna compromiterea celor care susţineau ideea unirii în jurul monarhiei piemonteze.
La 13 august 1848 a început a doua etapă a revoluţiei italiene. Sub conducerea lui Danielo Manin, la Veneţia, a fost proclamată a doua republică. La intervale scurte de timp, au izbucnit revoluţiile la Toscana, Florenţa şi Roma. A fost un nou prilej pentru ca regele Carol Albert să declare un nou război. La 23 martie 1849 armata piemonteză a fost învinsă la Novara. Carol Albert a abdicat în favoarea lui Victor Emanuel al II-lea. Sub patronajul armatei austriece au fost înfrînte revoluţiile din celelalte state. Au rezistat mai mult Roma şi Veneţia. În august 1849, odată cu capitularea Veneţiei, s-a încheiat ultimul act al revoluţiilor italiene. Înfrîngerea echivala cu amînarea unificării şi a obţinerii independenţei. Cu toată insistenţa Austriei nu s-a putut reveni la restaurarea deplină a absolutismului. Păstrarea de către Victor Emanuel al II-lea a constituţiei date în anul 1848 a permis transformarea Piemontului în cel mai important centru al pregătirii unificării.