Consideraţii generale
Dezvoltarea României moderne intră într-o etapă nouă, se accelerează, ea se integrează în circuitul de valori şi în viaţa politică europeană şi universală. Datorită realităţilor interne şi împrejurărilor externe, dezvoltarea nu e armonioasă, e inegală, decalajele se adâncesc, sunt conflicte sociale. România construieşte societatea capitalistă când în lume folosirea forţei aburului, a electricităţii erau în plină desfăşurare, când marile ţări europene trec la imperialism. Marile reforme ce au pregătit terenul pentru dezvoltarea largă de după 1878 au fost înfăptuite în cadrul regimului conservator impus de Congresul de la Paris (1856), statului român impunându-i-se regimul garanţiei colective, şi tot cu limite s-a instaurat monarhia constituţională şi au fost create instituţiile moderne. Noua ordine europeană instituită de Congresul de la Berlin (1878) nu era prea favorabilă unor realizări îndrăzneţe, România nu-şi putea realiza propria-i politică economică, socială, naţională decât încadrându-se în sistemul economic şi politic european - în care n-a fost admisă ca partener egal. De aici un joc complicat, prin care s-a definit personalitatea naţiunii, desfăşurat pe o scenă dominată de Marile Puteri. Se adaugă şi faptul că România se situa într-o zonă tensionată, unde popoarele luptau pentru libertate şi unitate şi unde se ciocneau interesele Rusiei şi Austro -Ungariei.
România trebuia să intre în relaţii cu Germania: Bismarck, o mare personalitate, a devenit un factor de stabilitate, Carol I a înlesnit relaţii economice şi politice cu Germania, războiul franco- prusac a format un nou echilibru european. Alianţa celor 3 împăraţi (1872-73): german, rus, austro-ungar dovedeşte noua orientare conservatoare a Europei; o consecinţă e lunga guvernare conservatoare (1871-76). Perioada până la 1890 când Bismarck a fost demis a stat sub semnul sistemelor politice elaborate de el pentru menţinerea păcii în Europa. Celelalte Mari Puteri au gravitat în jurul Germaniei. Putem explica astfel aderarea României la Tripla Alianţă.
Reînnoirea Alianţei celor trei împăraţi în 1881 şi 1884, alianţa Germaniei cu Austro-Ungaria (1879), la care aderă Italia, Tratatul de reasigurare Germania-Rusia (1887) după criza bulgară din 1885-86 care a înăsprit relaţiile dintre Rusia şi Austro- Ungaria, crearea Bulgariei Mari şi înlăturarea lui Alexandru de Battenberg şi a guvernului filo-rus, alipirea Rumeliei, venirea pe tron a lui Ferdinand de Saxa-Coburg au creat tensiuni ce au afectat România. În chestiunea Dunării Franţa a favorizat pe Austro-Ungaria, izolând România. Bismarck a împins Franţa spre politica colonială, pentru a o pune în conflict cu Anglia şi Italia, a încurajat înţelegerea cu Rusia, a acesteia cu Habsburgii.
Echilibrul european a fost deplasat prin expansiunea colonială extinzându-l asupra Asiei, Africii, accentuând tensiuni între Anglia-Franţa, Rusia-Anglia. Bismarck a fost arbitru într-o vreme când Germania nu se angajase în politica colonială, obţinând foloase politice. Bismarck a evitat un război vreme de 20 de ani, a creat însă o Europă divizată în două tabere, cu consecinţe grave. România a aderat la una din alianţele sistemului construit de el, bărbaţii politici români trebuind să orienteze politica ţării în contextul internaţional complicat. Până în 1890 aderarea României la Tripla Alianţă a fost necesară pentru contracararea agresivităţii Austro-Ungariei în Balcani, şi a Rusiei. Constituindu- se blocurile militare şi un nou echilibru de forţe, politica ţării trebuia reevaluată. Schimbarea strategiei Germaniei după Bismarck, antrenarea ei în politica colonială, greşelile cancelarului von Holstein au distanţat cele două blocuri. Astfel, se încheie convenţia militară franco-rusă (1892, ratificată 1894). Sprijinind pe buri în războiul lor cu Anglia, Germania a împins Anglia spre o înţelegere cu Franţa (apr. 1904), pe baza recunoaşterii intereselor reciproce: Franţei i se recunoaşte protectoratul asupra Marocului, Franţa renunţă la pretenţii în Egipt. Tratatul Anglia-Rusia (1907) pune bazele Triplei Antante. România are acum o libertate mai mare de acţiune, îşi lărgeşte acţiunile politice şi legăturile economice, se poate ocupa sporit de organizarea structurilor interne. Intervalul a fost scurt, la începutul sec. XX noi crize internaţionale vor conduce la războiul mondial. Crizele marocane din 1905 şi 1911 au arătat agresivitatea Germaniei; anexarea Bosniei şi Herţegovinei datorită reorientării Serbiei a redeschis problema balcanică şi conflictul latent Austro-Ungaria - Rusia. Înfrântă de Japonia, Rusia revine în sud-estul Europei sprijinind Serbia, Balcanii devenind un focar de presiune exercitat de ambele tabere. Problema macedoneană (lupta popoarelor balcanice pentru desăvârşirea unităţii, pe seama Turciei) oferă prilej de amestec al ambelor tabere. Războaiele balcanice din 1912 şi 1913 fac dovada unei crize profunde. Afectată de politica Austro -Ungariei, România se implică politic şi militar, marcând desprinderea de Tripla Alianţă.
După independenţă, România a trebuit să-şi continue dezvoltarea largă a structurilor capitaliste, într-un context internaţional complex ce a influenţat-o vizibil. Construcţia structurilor statului modern român s-a realizat în timp, în ritm ascendent, în condiţii istorice în mişcare. Pornind de la o bază reală, după 1859 reformele lui Cuza deschid un drum mai larg de dezvoltare, fără a asigura un ritm unic. Constituţia din 1866 a consacrat inegalitatea proprie societăţii liberal-burgheze, nu doar în principiile generale, ci mai ales în latura practică a repartizării bunurilor materiale şi a diferenţelor de clasă. După 1866, îndeosebi după 1878, o dezvoltare mult mai dinamică evidenţiază mai mult inegalităţile sociale, decalaje între laturile dezvoltării, se acumulează contradicţii. Creşterea economică apreciabilă, printr-o revoluţie industrială săvârşită în manieră proprie, o dezvoltare a mijloacelor de transport şi comunicaţie, se întăresc legăturile cu lumea, ne integrăm în sistemul capitalist. Învăţământul, ştiinţa, cultura afirmă vitalitatea şi capacitatea românilor, impun geniul românesc în cadrul civilizaţiei universale. Se consolidează naţiunea, structurile statului naţional, capacitatea naţională, ce pregătesc unirea din 1918. Societatea românească îşi diversifică profilul, clasele sociale îşi modifică structura, apar clase şi categorii sociale noi, expresie a profundelor prefaceri. Se constituie partidele politice, cu doctrine şi programe, care-şi alcătuiesc şi pun în practică o strategie a dezvoltării. Politica externă e orientată spre apărarea intereselor şi a suveranităţii naţionale.
Aprecierea şi cântărirea raportului dintre factorii interni şi externi, social şi naţional fac cu putinţă analiza istorică a perioadei. Au fost momente (şi după 1878) când factorul extern a potenţat şi influenţat fenomenele interne. În sec. XIX factorul naţional, apoi, a primat în unele momente: Unirea din 1859 de pildă, cel social subordonându-i-se. Aşa se explică faptul că indivizi din clase antagonice s-au aflat alături în îndeplinirea datoriei naţionale.
În această perioadă istorică, în procesul de dezvoltare aflându-ne în strâns contact cu lumea exterioară, am împrumutat multe din formele şi instituţiile moderne din statele avansate. Nu a mai fost necesară trecerea prin toate etapele dezvoltării. S-a născut deci problema formelor fără fond, care a preocupat mult pe contemporani. Formele şi instituţiile moderne adoptate, chiar dacă nu au corespuns stadiului atins atunci, ele aparţineau unui stadiu european şi unui curs ascendent, cărora le-au fost supuse, implacabil, Principatele şi apoi România