În 1813, Napoleon s-a confruntat cu o nouă şi temută coaliţie. Austria, Prusia, Rusia şi Suedia au atacat trupele franceze neexperimentate la Leipzig. Bătălia a durat trei zile, soldându-se cu o înfrângere zdrobitoare pentru Napoleon. În luna următoare, armate engleze şi spaniole au atacat Franţa dinspre sud. La sfârşitul lunii martie 1814 trupele coaliţiei au ocupat Parisul iar împăratul a fost silit să abdice. Învingătorii i-au îngăduit lui Napoleon să-şi păstreze titlul imperial, în schimb l-au exilat pe insula Elba, de pe coasta italiană.
Pe tronul Franţei a fost adus Ludovic al XVIII-lea, din dinastia Bourbon, fratele lui Ludovic al XVI-lea.
Exilul împăratului şi restauraţia dinastiei de Bourbon nu au reuşit să înlăture ameninţarea pe care o reprezenta Napoleon pentru Europa monarhistă. La 1 martie 1815, zece luni după debarcarea pe Elba, Împăratul a invadat sudul Franţei cu mai puţin de 2000 de oameni. Regele a reacţionat imediat, trimiţând un corp expediţionar care, însă, a îngroşat imediat rândurile armatei imperiale renăscute. La 20 mai, Napoleon a cucerit Parisul, începându-şi a doua domnie, care a durat aproximativ 100 de zile. Revenind la cârma Franţei, Împăratul a recrutat o nouă armată cu care a intrat în Belgia. Iniţial, sorţii victoriei au fost de partea sa în lupta cu o coaliţie ce grupa, de astă dată, principalele puteri europene. Atacul dat de Napoleon împotriva englezilor la Waterloo, pe 18 iunie 1815, l-a dus la un pas de o nouă victorie. Însă armata comandată de către ducele de Wellington (fostul Sir Arthur Wellesley) a rezistat eroic toată ziua, după care au sosit prusacii care au pecetluit destinul lui Napoleon. Aceasta a fost ultima sa bătălie. El s-a predat englezilor, care, temători, i-au refuzat până şi cererea de a se retrage în Marea Britanie. Ei l-au exilat, în schimb, pe insula Sf. Elena, la peste 1600 de km de coasta sud-vestică a Africii, unde s-a stins în 1821.