Pactul european a admis în scurt timp că atitudinea Franţei sub domnia dinastiei de Bourbon se deosebea radical de aceea pe care o adoptase anterior Napoleon. Membrii Alianţei s-au întâlnit, astfel, la Aix-la-Chapelle, lângă graniţa de vest a Prusiei, unde au ridicat sancţiunile stabilite prin cel de-al doilea Tratat de la Paris. Franţa condusă de dinastia de Bourbon a devenit membră a Pactului european.
Revoltele izbucnite în Spania şi Regatul celor Două Sicilii au obligat pe membrii Alianţei să se întrunească la Troppau, în centrul Prusiei, unde au ţinut un nou congres (octombrie 1820). Trecând peste obiecţiile Angliei, aliaţii au adoptat propunerea lui Metternich de a intervenii cu toţii pentru a înăbuşi revoluţiile din întreaga Europă. După încheierea lucrărilor, Congresul s-a întrunit din nou, ceva mai la sud, la Laibach. Aici s-a perfectat planul intervenţiei în regatul Piemontului.
Rebeliunea spaniolă continua însă. Din acest motiv, s-a întrunit un nou Congres, de data aceasta la Verona cu scopul de a lua în discuţie măsurile care se impuneau. La mijlocul anului 1823, o sută de mii de francezi au ocupat Spania, ducând la bun sfârşit această misiune. Congresul de la Verona semnifică, totodată, retragerea Angliei din Pactul european.
În partea răsăriteană a continentului a izbucnit un nou război ruso- turc centrat pe revolta naţionalist-liberală din Grecia. Tratatul de la Adrianopol va pune însă capăt supremaţei Turciei în Grecia. El a avut, totodată, însemnate urmări pentru Principatele Dunărene, aşezând relaţiile lor cu Poarta pe baze noi, întărindu-le autonomia, desfiinţând raialele şi monopolul comercial turcesc, scoţându-le practic, cu excepţia unui mic tribut, din sfera de dominaţie politică şi economică a imperiului Otoman. Tratatul prevedea, de asemenea, reorganizarea neîntârziată a administraţiei lor interne pe baza unor Regulamente Organice. Acestea au intrat în vigoare la sfârşitul anului 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova. Din punct de vedere extern, principala schimbare introdusă prin tratatul de la Adrianopol, legiferată apoi de regulamente, a fost introducerea protectoratului rusesc. Sultanul a rămas suzeranul nominal, însă adevăratul stăpân al Peincipatelor a devenit Ţarul. Influenţa rusă a crescut şi mai mult prin introducerea în regulamente, în ciuda opoziţiei Adunărilor Obşteşti, a aşa-numitului “articol adiţional”, care dădea dreptul Petersburgului să se opună orcărei reforme interne dacă o socotea în defavoarea Rusiei.