1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

EUROPA

La începutul secolului al XIX-lea Europa va cunoaşte acţiuni sociale şi naţionale îndreptate împotriva vechiului regim şi a deciziilor luate de către marile puteri în cadrul Congresului de la Viena. Germanii, italienii, belgienii, spaniolii, francezii, polonezii, popoarele din Peninsula Balcanică şi cele din estul continentului, desfăşoară astfel de acţiuni. Păstrînd o ordine cronologică vom aminti mişcările din Statele germane, Statele italiene, Spania, Grecia şi revoluţiile din Franţa, Belgia şi Varşovia. Relaţia social-naţional, cu excepţia revoluţiei din Franţa, este prezentă în toate aceste mişcări. Lupta împotriva Sf.Alianţe, organizaţie creată de monarhii feudalo-absolutişti ai timpului, a fost liantul care putea da o unitate acestor mişcări.

Statele germane. Începutul a fost făcut de mişcările din Statele germane. În anul 1817 studenţii de la universităţile germane, Jena în mod special, conduşi de asociaţia “BURSCHENSCHAFT” şi de elementele liberal şi intelectuale, au început seria de manifestaţii împotriva situaţiei create de Congresul de la Viena. Principala problemă era unificarea statelor germane şi acordarea de reforme liberale. În urma intervenţiei ordonate de către cancelarul Austriei, Metternich, mişcările au fost înfrînte iar participanţii au fost pedepsiţi. Cea mai importantă consecinţă a acestei intervenţi a fost amînarea, pentru un timp nedefinit, a unificării Germaniei. Metternich avea să recunoască însă că anul 1820 este vestitor de dezastre. A fost o recunoaştere a faptului că mişcările germane vor fi reluate.

Statele italiene. Dezmembrarea Italiei, hotărîtă la Viena, a fost un pas înapoi în comparaţie cu perioada napoleoniană. Aceasta va fi principala cauză a stagnării economice şi sociale. Prin aceasta s-a revenit şi la regulile vechiului regim, care s-a bazat pe conservatorismul intern şi extern. Opoziţia liberală italiană, formată din negustori, militari şi intelectuali, şi-a început activitatea politică imediat după 1815. Între anii 1817 şi 1821 au avut loc mai multe mişcări. Vom remarca mai întîi insurecţia de la Macerata (1817). Ea a fost urmată de mişcarea din Sicilia (1819) şi de marea mişcare, numită a Carbonarilor, din anul 1820. Societatea “Carboneria” a avut o contribuţie în desfăşurarea celor mai importante acţiuni numite mişcări pentru constituţii şi cele orientate împotriva dominaţiei străine. Mişcarea a început în garnizoana de la Nola, sub comanda generalului Gugliemo Pepe. Primele succese au fost elaborarea unor noi constituţii şi acceptarea unor reforme. Carbonarii n-au depăşit anumite limite. Tocmai de aceea la 17 iulie 1820 a început o revoltă populară care viza reforme sociale mai radicale. Un alt moment important l-a constituit insurecţia din Sicilia. Între altele, aici se punea şi problema autonomiei. În octombrie s-a reuşit stabilirea aici a unui regim constituţional. Deşi a durat puţin regimul introdus în Sicilia a avut darul de a fi marcat un punct important în programul politic al societăţii italiene.

Seria acţiunilor revoluţionare va fi încheiată de mişcarea din Piemont. Situaţia specială a acestui stat italian a impus două obiective; obţinerea unei constituţii şi lupta împotriva Austriei. Prin acest din urmă obiectiv, Piemontul îşi asuma, pentru prima dată, sarcina privind eliberarea teritoriilor italiene. Acţiunea deschisă a început, la 9 martie 1821, din garnizoana de la Alessandria. Peste două zile fortăreaţa a fost ocupată de insurgenţi. În faţa acestei situaţii regele Victor Emanuel I a adoptat noua constituţie. Deşi dorea să joace un rol important în viaţa politică italiană, monarhia piemonteză (sardă) a preferat să participe la reprimarea revoltei. Cu sprijinul Austriei, care a primit mandat din partea Sf.Alianţe, Piemontul a contribuit la reinstaurarea vechilor reguli. Pînă în vara anului 1821 întreaga Peninsulă italică a fost pacificată.

Spania. Revenit din exilul impus de Napoleon, în anul 1814, regele Ferdinand a restaurat vechiul regim. Aceasta a însemnat, între altele, renunţarea la constituţia din 1812, dizolvarea parlamentului, repunerea bisericii în vechile drepturi, etc. Mişcarea liberală spaniolă va opta pentru constituţia anulată şi acordarea de reforme. Sub influenţa directă a mişcărilor din Europa şi a celor din America Latină, la 1 ianuarie 1820, a început mişcarea liberală. Trupele cantonate în portul Cadix, sub comanda colonelului Rafael de Riego, au început revolta “pentru constituţie”. Aici s-a format primul guvern (juntă) revoluţionar. Au urmat revoltele altor garnizoane ceea ce l-a determinat pe rege să accepte constituţia şi o serie de revendicări liberale. Disputele între grupările politice, gruparea tinerilor (Exaltados) şi a moderaţilor (Moderados), au dus Spania în pragul unui război civil. La 15 august 1822 regele a fost demis. Aflate în Congresul Sf.Alianţe, la Verona, marile puteri au dat mandat Franţei să intervină în Spania. În primăvara anului 1823 armata franceză, comandată de ducele d’Angouleme, l-a repus în drepturi pe regele Ferdinand. Odată cu aceasta a început o nouă restauraţie în Spania.

Peninsula Balcanică. Cea mai mare mişcare social-naţională a fost cea a grecilor. Ea s-a desfăşurat în două perioade: a) acţiunea Eteriei şi b) războiul de independenţă. La începutul secolului al XIX-lea idealul naţional era tot mai evident în societatea greacă. Eteria, fondată de Rigas de Velestino, a preluat programul naţional. Sub conducerea lui Al.Ipsilanti, sprijinit pînă la un punct de către ţar, a fost organizată armata eteristă. În ianuarie 1821 a început mişcarea propriu-zisă (vezi şi relaţiile cu T. Vladimirescu). Dezavurarea mişcării de către ţar a făcut ca totul să se încheie cu un eşec. A doua etapă a fost un adevărat război, cu durată în timp şi desfăşurat pe teritoriul Greciei. La 12 ianuarie 1822 Congresul naţional elen, de la Epidaur, a proclamat independenţa Greciei. Acesta a fost semnalul începerii războiului. Desfăşurarea operaţiunilor militare în defavoarea grecilor a determinat o reacţie internaţională. Pe de o parte, marile puteri, în virtutea intereselor lor, au avansat soluţii pentru încheierea conflictului. Pe de altă parte, opinia publică europeană susţinea mişcarea grecilor. Intervenţia mai energică a armatei turco- egiptene a făcut ca Anglia, Franţa şi Rusia să intervină direct. La 20 octombrie 1827, în rada portului Navarin, flota turco-egipteană a fost distrusă de flotele aliate. După mai multe dispute diplomatice şi eşecurile militare ale Porţii, în anul 1830, a fost adoptat tratatul de la Londra în care se menţiona independenţa Greciei sub forma unei monarhii constituţionale.

Revoluţia franceză (1830). După a doua abdicare a lui Napoleon (1815) în Franţa a început a doua Restauraţie. Aceasta a cuprins domniile lui Ludovic al XVIII-lea (1815-1824) şi a lui Carol al X-lea (1824-1830). Perioada se caracterizează prin disputa politică dintre susţinătorii Restauraţiei şi opoziţia liberală. Cei doi monarhi au încercat să introducă regulile vechiului regim, ceea ce însemna anularea tuturor reformelor date de Revoluţie. Politica lor a creat o stare de nemulţumire generală. Opoziţia liberală, care în anul 1817 va crea un adevărat partid liberal, se va manifesta, din ce în ce mai puternic, începînd cu anul 1820. Pe lîngă activitatea de propagandă au fost şi acţiuni deschise - insurecţiile de la Belfort, La Rochelle şi Calmar. Venirea la conducere a lui Carol al X-lea, preocupat şi mai mult de revenirea la vechiul regim, a făcut ca nemulţumirile din societatea franceză să crească. Încălcarea constituţiei şi decretarea celor 4 ordonanţe au adîncit criza politică. La 26 iulie 1830 a început revoluţia de la Paris. Carol al X-lea a fost obligat să abdice, în locul lui a fost adus Ludovic Filip de Orleans. Cu domnia acestuia începea perioada monarhiei constituţionale denumită “monarhia din iulie”.

Revoluţia din Belgia. Prin tratatul de la Viena, din 1815, Belgia şi Olanda au format Regatul Ţărilor de Jos, condus de către Wilhelm de Orania. Această unire a fost cauza tuturor nemulţumirilor belgienilor, nemulţumiri amplificate de politica monarhiei de susţinere a intereselor olandezilor. Datorită acestei politici opoziţia belgiană a dezvoltat programul naţional de eliberare de sub dominaţia olandeză. Influenţată de revoluţia franceză din iulie, revoluţia belgiană a început prin manifestaţia de la Bruxelles din 25 august 1830. Rezistenţa armată a belgienilor a avut ca prin rezultat formarea, la 4 octombrie 1830, a primului guvern naţional şi proclamarea, la 22 noiembrie, a independenţei. În ziua de 7 februarie 1831 a fost votată constituţia, cea mai liberală constituţie europeană a timpului respectiv.

Revoluţia belgiană a beneficiat de o situaţie internaţională favorabilă. Marile puteri erau împărţite în două tabere, una favorabilă Belgiei şi una ostilă. Datorită diplomaţiei engleze şi franceze, tratatele încheiate la Londra, urmare a conferinţelor care au avut loc, au menţionat recunoaşterea independenţei şi a neutralităţii Belgiei. La 26 iunie 1831 Leopold de Saxa-Coburg a fost recunoscut ca rege al Belgiei.

Insurecţia poloneză. În anul 1795 Rusia, Austria şi Prusia au făcut cea de a treia împărţire a Poloniei. Formînd Marele Ducat al Varşoviei, Napoleon a reunificat teritoriile poloneze. Congresul de la Viena a decis dezmembrarea şi reîmpărţirea teritoriilor poloneze. Datorită acestei situaţii obiectivul politic principal al polonezilor era refacerea statului. Imediat după 1815 a început acţiunea politică orientată în acest sens. Manifestaţiile studenţeşti, de la Varşovia şi Cracovia, conjuraţia din anul 1819 denumită “Francmasoneria naţională”, crearea, în anul 1821, a primei organizaţii secrete “Societatea Patriotică Naţională”, sunt formele de manifestare ale patrioţilor polonezi. Profitînd de revoluţiile din Franţa şi Belgia, la 29 noiembrie 1830, a fost declanşată insurecţia la Varşovia. S-a format primul guvern provizoriu. Lipsa de unitate între organizaţiile politice, trădarea unor cercuri aristocratice, au facilitat intervenţia. La 6 septembrie 1831 armata rusă a început asediul Varşoviei. La 8 septembrie revoluţionarii au capitulat. Începînd de acum, pentru mulţi ani, teritoriile poloneze vor rămîne sub ocupaţie străină.

AMERICA LATINĂ

Razboiul de eliberare. Încă din evul mediu, America de Sud a fost ocupată de către Spania şi Portugalia. Cea mai mare parte aparţinea Spaniei, Portugalia deţinea doar Brazilia. Jefuirea sistematică a coloniilor, transformarea populaţiei autohtone (amerindieni) în sclavi, au fost cauzele nemulţumirilor. După o serie de mişcări din secolul al XVIII-lea, încă de la începutul secolului următor se contura un program al luptei pentru independenţă. Profitînd de situaţia din Europa şi mai ales de situaţia Spaniei, în primul deceniu al secolului al XIX-lea, în marile oraşe şi regiuni sud americane (Caracas, Santa Fe de Bogota, Quito, Santiago de Chile, Buenos Aires, etc.) au avut loc manifestaţii sub lozinca independenţei. În anul 1811 au fost obţinute primele succese; la 25 mai 1811 a fost proclamată independenţa Argentinei iar la 27 martie, acelaşi an, a fost proclamată independenţa provinciei Chile. Insurecţia mexicană, condusă de triumviratul Allende, Hidalgo, Iturriaga, a reuşit parţial. În anul 1813, la 6 noiembrie, a fost proclamată independenţa Mexicului.

Revenirea pe tronul Spaniei a lui Ferdinand al VII-lea a marcat şi începutul unei restauraţii în coloniile sud-americane. Intervenţia armatei spaniole, comandată de Pablo Morillo, sprijinită de grupările regaliste, prin cucerirea Venezuelei, a Mexicului şi a Americii Centrale, în anul 1816, a refăcut, parţial, poziţiile deţinute de Spania. În anul 1817 avea să înceapă adevăratul război pentru independenţa Americii Latine. Sub comanda lui Simion Bolivar armata lationo-americană a eliberat, pînă la începutul anului 1818, cea mai mare parte a teritoriului controlat de spanioli. Congresul de Angostura a aprobat constituţia şi organizarea primei republici, denumită Marea Columbie, şi numirea ca preşedinte a lui Simion Bolivar. Profitînd de revolta spaniolilor, din anul 1820, de faptul că Ferdinand al VII-lea nu a mai putut trimite trupe în America de Sud, Simon Bolivar a continuat acţiunea de eliberare a altor teritorii. Impresionantă a fost trecerea Anzilor, comparată cu trecerea Alpilor de către Hanibal, şi succesele militare obţinute. În paralel se desfăşura lupta Argentinei sub comanda lui Jose de San Martin. După eliberarea Argentinei, San Martin a ajutat la eliberarea regiunilor Chile şi Peru. Între cei doi conducători nu a existat o colaborare, atît de necesară unei asemenea acţiuni. După întrevederea de la Guyaquil, cu Simon Bolivar, Jose Martin s-a retras şi s-a autoexilat în Franţa unde a trăit pînă în anul 1850.

Profitînd şi de neînţelegerile dintre principalii conducători, Spania a reluat, în anul 1823, acţiunile militare, reuşind să reocupe Peru. Rezistenţa spaniolă a fost înfrîntă în anul următor. Drept urmare, la 8 decembrie 1824, au fost eliberate Marea Columbie şi Peru, iar la 16 mai 1825 a fost formată Republica Peru Superior. Aceasta şi-a proclamat independenţa la 6 august 1825.

Eroică şi dramatică a fost lupta de eliberare a Mexicului. Sub conducerea lui Miguel Hidalgo şi Jose Maria Morelos, s-a reuşit, după mai multe lupte, să fie proclamată, în anul 1821, independenţa. Datorită neînţelegerilor dintre grupările politice, Spania a reuşit să refacă situaţia prin proclamarea lui Augustin Iturbide ca împărat al Mexicului. În urma unei noi insurecţii armate în anul 1824 a fost proclamată Republica Mexic şi deplina independenţă de Spania.

În acelaşi timp s-a desfăşurat şi mişcarea de eliberare a Braziliei. Armata portugheză, trimisă pentru a-l apăra pe don Pedro, fiul regelui Juan al VI-lea, nu a putut face faţă atacurilor localnicilor. Constituanta, convocată la 3 mai 1823, a votat constituţia prin care Brazilia devenea monarhie constituţională şi reprezentativă, independentă de Portugalia. În anul 1825 Lisabona a recunoscut independenţa Braziliei şi forma nouă de organizare.

Mişcările de eliberare din America Latină au evidenţiat, de la început, lipsa de unitate. Eforturile făcute de către Simon Bolivar, care a preconizat formarea unei Federaţii a Anzilor, nu au dus la rezultatul scontat. Congresul de la Panama, convocat de către Bolivar în anul 1826, s-a încheiat cu un eşec datorită rivalităţilor dintre Columbia şi Mexic şi politicii marilor puteri (SUA şi Anglia) interesate direct în America Latină. În felul acesta, principala realizare a rămas renunţarea, de către Spania şi Portugalia, la dominaţia în această parte a lumii. Din fostele colonii s-au format statele: Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela şi Brazilia.

Concluzii. Toate mişcările şi revoluţiile de la începutul secolului al XIX-lea au fost sociale, politice şi naţionale. Eliberarea socială şi naţională a devenit o necesitate pentru cei care doreau să elimine absolutismul regal. Eliberarea socială şi naţională a fost obiectivul tuturor celor care se aflau sub dominaţia habsburgică, otomană, rusă şi prusacă, pentru cei care, deşi aparţineau aceloraşi grupări etnice, trăiau dispersaţi. La toate aceste popoare s­a format şi dezvoltat conştiinţa şi cultura naţională, arme importante de luptă împotriva conservatorismului impus de marile puteri fondatoare ale Sf.Alianţe.

Loading...