Evoluţia economică şi socială
Creşte numărul aşezărilor (mai ales satele), se modifică structura populaţiei. Se extind căile de comunicaţii, se dezvoltă comerţul, piaţa internă. În oraşe ramurile de negoţ şi meserii se diversifică, la sate se adânceşte stratificarea.
Conform evaluărilor lui N. Şuţu, în Moldova înainte de 1848 erau 1.933 sate, 44 oraşe şi târguri; în Ţara Românească satele cresc numeric între 1831-1838, de la 3.560 la 3.584; în Marele Principat al Transilvaniei erau 2.622 localităţi în 1857, în scădere faţă de 1784-1787, când erau 2.840 (comasări).
Populaţia: în Moldova erau 221.521 capi de familie în 1831, şi 292.421 familii în 1849. În oraşe şi târguri - pentru aceeaşi perioadă - de la 129.413 suflete se ajunge la 265.270 (dublu) - în procente de 10,6 % la 19,4%. Iaşiul are 48.314 locuitori în 1832 şi 65.055 în 1845.
În Ţara Românească, de la 1.992.932 locuitori în 1831, populaţia creşte la 2.500.000 în jurul lui 1850. În Transilvania, în 1784-1787 erau 2,5 milioane şi 3,5 milioane locuitori în 1845, din care Marele Principat 2.163.000 (românii 60,28%, maghiarii+secuii 28,27%, saşii 9,99%). Ţărănimea clăcaşă era 70% din totalul ţărănimii în Moldova, 74,8% în Ţara Românească, răzeşii şi moşnenii în proporţie egală. Stratificarea ţărănimii se accentueză: fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi. O serie de categorii scutiţi de dări în schimbul obligaţiilor faţă de boieri sunt desfiinţate de Regulamentele Organice (scutelnicii, posluşnicii, slugile). O sursă de muncă salariată sunt căpătăierii (fără domiciliu stabil), bejenarii (veniţi din exterior), apoi categorii privilegiate folosite în administraţie: mazili, ruptaşi, ruptele vistieriei (provenite dintre răzeşi).
În Marele Principat al Transilvaniei în 1831 erau: 301.164 familii contribuabile, din care 117.960 de iobagi (39,17%), 56.710 de jeleri (18,83%), 81.965 ţărani liberi (27,21%), 14.054 de taxalişti (4,67%), 6.890 de mineri (2,29%), 10.798 de nobili cu o sesie (3,58%), 12.784 alte categorii. Transformările în structura boierimii sunt mai evidente, în rândul ei e un proces de îmburghezire - de jos, intră elemente noi prin vânzarea funcţiilor, de sus - o parte a vechii boierimi intră în procesul de schimb. Negustori, arendaşi, funcţionari, intelectuali intră în boierime: conferă privilegii şi participare la viaţa politică.
Transformările în structura orăşenimii sunt dinamice. Negustorii şi meseriaşii, principalele categorii, divizaţi în trei stări (trepte) după volumul afacerilor, desfăşoară o varietate de ocupaţii lucrative. În oraşele şi târgurile Moldovei (catagrafia din 1845) erau 3.901 negustori pământeni, 6.049 evrei, 1066 supuşi străini (sudiţi, privilegiaţi), angajaţi în 24, 40, respectiv în 41 ramuri de negoţ; 4.620 meşteri pământeni, 5.153 evrei, 1.091 sudiţi, angajaţi în 61, 85, 101 meserii. În Iaşi, din 13.371 de familii, 8.571 erau de negustori şi meseriaşi. În Ţara Românească, în 1832 existau 3.714 negustori, 3.524 meşteri, având multe calfe şi ucenici. Servitorii şi slugile erau numeroşi în ambele ţări. În Transilvania, în 1821 populaţia orăşenească cuprinsă în categoria taxaliştilor reprezenta doar 4,67% din contribuabili. Populaţia oraşelor creşte. Burghezia română, slabă numeric, cuprindea îndeosebi intelectuali. În Principate, burghezia - şi aici redusă numeric - era divizată etnic, nu era capabilă de acţiuni politice independente. Mulţi intră în rândul boierimii - pământul şi ţăranii fiind principala sursă de exploatare şi câştig, de unde se va naşte alianţa dintre burghezie şi moşierime, conferind specificul programului social la 1848.
Agricultura
În intervalul cuprins între mijlocul secolului al XVIII-lea şi
- sunt serioase transformări în sistemul juridic al proprietăţii, în natura relaţiilor agrare - ce însoţesc şi justifică procesul de modernizare în agricultură. Producţia creşte datorită lărgirii pieţei interne, cererilor turcilor, ale armatei austriece, ale armatelor de ocupaţie, sporirea comerţului extern, nevoia generală de bani. Se extind suprafeţele cultivabile, în circuitul pieţei sunt angrenaţi boierii, nobilii, mănăstirile, ţăranii. Producţia pentru piaţă, creşterea valorii pământului, extinderea rezervei au dus la limitarea loturilor pentru ţărani, creşterea obligaţiilor în muncă, a acaparării pământurilor ţăranilor liberi, comasări, extinderea muncii salariate, modernizarea lucrării pământului, arendăşia în creştere. Regulamentele Organice dau boierilor dreptul de proprietate deplină (de tip burghez) asupra 1/3 din moşii. Apare agronomul, geometrul, administratorul, veterinarul, se introduc tehnici noi, utilaje, se valorifică industrial produsele agricole, muncă salariată calificată, literatură de specialitate. Moşiile aprovizionează oraşele. Sunt interesate în modernizare şi autorităţile centrale. În Ţara Românească se înfiinţează Societatea de agricultură, ferma model de la Pantelimon foloseşte maşini agricole de import. Învăţământ agronomic şi economic în şcolile de la Sf. Sava, Academia Mihăileană, proiecte privind înfiinţarea unui institut agronomic, activează o Comisie centrală de agronomie şi economie rurală în Moldova, apoi Asociaţia economică ardeleană. Organizarea şi dirijarea economiei în acord cu stadiul de dezvoltare, cu nevoile societăţii este relevată şi de Fabrica de maşini agricole Raico Peter (Cluj), Şcoala de meserii (Bucureşti), de arte şi meserii (Iaşi), Fabrica de unelte agricole a lui Sachetti (Iaşi), bursieri în străinătate, ferme model, preocupările teoretice şi realizările practice ale lui Ion Ionescu de la Brad.
Saltul spre nou nu e rapid, societatea e încă înapoiată, se suprapune stăpânirea străină. Noul, tendinţa spre proprietatea burgheză se face prin sporirea zilelor de clacă şi a cantităţii muncii (nartul) - cele 12 zile prevăzute de Regulamentele Organice e doar baza de la care pornea învoiala între părţi. Prin dependenţa reală (juridic ţăranii erau liberi), prin constrângerea extraeconomică proprietarii storceau supramunca de la ţărani.
În Transilvania evoluţia a fost asemănătoare, cu observaţia că politica economică a Vienei dezavantaja provinciile de margine. În comitatele apusene şi Banat erau mari proprietăţi agricole, mai puţin influenţate de tradiţiile feudale. În Transilvania propriu-zisă concentrarea domeniilor a fost redusă, sesiile erau astfel mai mici ca suprafaţă. Şi aici se constată acapararea şi reducerea sesiilor iobăgeşti în favoarea rezervei. Dieta din Cluj (1847) consacra spolierea ţăranilor de pământ realizată prin Conscripţia Czirakiană (1820-1821) care, prin fraudă, a înregistrat suprafeţe mai mici decât erau în realitate. Mărirea rezervei nobiliare a agravat obligaţiile în muncă; în vest era posibilă emanciparea iobagilor prin răscumpărare, dar în Transilvania istorică robota era de 2-4 zile pe săptămână. Era folosită şi munca salariată: argaţi, slugi, specialişti cu studii. Munca cu clacă, datorită noilor cerinţe şi a rezistenţei ţăranilor devine o frână pentru progresul agriculturii, al societăţii. Problema agrară se va pune cu acuitate la 1848.
Industria. O dezvoltare lentă, lipsind condiţiile favorizante. Era desigur factorul primordial al dezvoltării moderne, ori presupunea iniţiativă, capital, materii prime, forţă de muncă liberă, sprijin economic, stabilitate politică - dar acestea nu existau; dominaţia turcă şi stăpânirea austriacă ridicau bariere serioase. În Principate condiţiile favorabile se creează după desfiinţarea monopolului economic otoman, şi prin dispoziţiile Regulamentelor Organice.
Se dezvoltă meşteşugurile săseşti. În perioada regulamentară, oraşele cuprind un număr mai mare şi mai divers de meşteşuguri. În 1831, în Ţara Românească erau 71 de profesiuni cu 11.200 meşteri şi calfe. În Moldova, în 1845, 8.530 meşteri şi calfe practicau 101 meserii, mulţi având ateliere ce se încadrează în categoria cooperaţiei capitaliste simple. Breslele îşi pierd caracterul închis, medieval, devin asociaţii cu caracter administrativ. Se adânceşte diviziunea muncii, se foloseşte muncă salariată. În Transilvania şi Banat se dezvoltă mineritul, producţia de aur, argint şi fier creşte, se introduc maşinile cu aburi (Reşiţa, Zlatna), apar societăţile pe acţiuni. În Principate exploatarea sării şi păcurii sunt cele care cresc, cu exploatare rudimentară, folosinţă internă redusă, dar se şi exportă. În Banat se dezvoltă industria metalurgică, în Principate încercările industriale continue nu sunt finalizate, dar sunt mereu reluate. Sunt încercări de exploatare a cărbunelui (la Comăneşti, în Moldova), a fierului, apar întreprinzători străini. Principalul e suflul nou.
Industria manufacturieră s-a dezvoltat mai puternic în Transilvania şi Banat în ramura metalurgică, sunt multe ateliere de fabricat, unelte şi maşini agricole, o tehnică de import e introdusă în industria zahărului şi textilă. Braşovul, mare centru comercial, concentrează asemenea întreprinderi. În Principate manufacturile aparţin negustorilor şi boierilor: zalhanale,
manufacturi de postav, de textile (Iaşi, Mărcuţa), paste făinoase, sticlă (Comăneşti), lumânări, şantiere navale, ateliere de unelte agricole, tipografii. Industria manufacturieră a fost redusă, n-a satisfăcut nevoile, n-a fost o bază pentru dezvoltarea industriei maşiniste, de fabrică, procesul a fost paralel. Începuturile industriei de fabrică sunt legate şi de scutirile de impozite; aşa apar întreprinderile mecanice: mori la Bucureşti şi Iaşi (1846, 1848), întreprinderi de alcool şi bere, postav, chibrituri, lumânări, sticlă, cărămizi, silitră. Au fost fără viaţă, procesul se va relua, e dinamic.
Comerţul.
Legat de celelalte dezvoltări, comerţul intern şi extern se dezvoltă şi modernizează. Ţăranii (liberi şi dependenţi) sunt antrenaţi în producţia de schimb, îşi vând produsele în oraşe. Proprietarii mari (între care burghezii boieriţi) folosesc toate mijloacele pentru a obţine surplusul pentru piaţă, se generalizează arendăşia. Sunt negustori profesionişti, ce fac negoţ organizat.
Numărul lor şi al meşteşugarilor, în Principate şi Transilvania, era considerabil; legăturile economice între cele trei ţări sunt atât de intense încât piaţa naţională devine o realitate.
În Transilvania, negustorii români, ca şi naţiunea, au fost defavorizaţi. Totuşi, negustorii români braşoveni au dominat comerţul cu Principatele, aveau un volum de afaceri pentru care plăteau taxe înzecite în comparaţie cu negustorii saşi. Casele de comerţ - fraţii Orghidan din Braşov şi C-tin Hagi Pop din Sibiu, aveau strânse legături cu Principatele, Balcanii, Europa. Desfiinţarea vămii între Moldova şi Ţara Românească, la 1 ianuarie 1848, e rezultatul creării pieţei naţionale unice. Târgurile săptămânale, bâlciurile, iarmaroacele - în care erau interesate toate categoriile sociale - au rol în dezvoltarea pieţei interne.
Îndeosebi după 1829 multe vase străine încarcă şi descarcă mărfuri în porturile Dunării (Galaţi, Brăila). Se perfecţionează căile şi mijloacele de transport. În 1845 în Ţara Românească se votează legea drumurilor, în 1847 exista o direcţie a lucrărilor publice, cu o secţie inginerească ce se va transforma în secţia podurilor şi a drumurilor.
Sunt preocupări insistente de întărire a legăturilor între Principate şi Transilvania. În Principate se organizează serviciul poştal, se caută soluţii pentru navigabilitatea Siretului, Prutului, se construiesc multe poduri, 775 km. de drumuri, din care o parte şoseluite (între 1835-1853), sunt proiecte de căi ferate. Aşişderea în Transilvania, plus curse rapide de călători cu Pesta şi Viena. În regiunile miniere porţiuni de căi ferate se construiesc în deceniile 4 şi 5 la Săcărâmb, Ocna Mureş, Reşiţa. În 1847 Bariţiu şi Anton Kurz propun o cale ferată Timişoara-Braşov-Predeal-porturile dunărene.
Finanţele.
În acest domeniu, în Principate până la Regulamentele Organice arbitrariul şi abuzul constituiau legea. Boierii şi mănăstirile se bucurau, în virtutea privilegiilor feudale, de serviciile gratuite ale scutelnicilor, posluşnicilor, breslaşilor, slugilor - scutiţi de bir către Vistierie. Aici sunt evaziunile fiscale, în schimb cresc sarcinile marii mase de contribuabili. Lipsa contabilităţii riguroase, confundarea Vistieriei statului cu casa particulară a domnului creau abuzuri, haos, nesiguranţă. Regulamentele Organice modernizează clar sistemul financiar. Deşi boierii sunt în continuare scutiţi de impozite şi sunt menţinute practici feudale în sistemul de percepere (răspundere solidară), transformările impun noul: bugetul, verificat de Obştescul Control (o Curte de conturi); pe baza recensămintelor (la 7 ani) sunt fixate impozitele: capitaţia (30 lei/an) şi dajdia (pentru mazili, ruptaşi), negustorii şi meseriaşii plăteau patenta (dare fixă după cele trei trepte), impozitele indirecte sunt desfiinţate.
Dependenţa faţă de Turcia, inexistenţa monedei proprii - leul era doar monedă de calcul, circulaţia multelor monede cu valoare diferită, fac dovada că modernizarea e incompatibilă cu dominaţia străină. În Transilvania circulau: florinul, souverain-ul de aur, galbenul imperial, talerul, monede ce erau în uz în Ţara Românească şi Moldova. Capitalurile realizate nu erau investite în ţară.
Oraşele. Creşte numărul oraşelor şi târgurilor, se separă mai accentuat de agricultură, diferenţiere socială. Rol economic, administrativ, cultural, sunt în fruntea luptei pentru progres. În Moldova, catagrafia din 1832 indică 22 de oraşe şi 18 târguri, în 1850 sunt 50 de târguri. Iaşul are 48.314 locuitori în 1832, 68.655 în 1845. În Ţara Românească, în 1831 erau 37 oraşe şi târguri: Bucureşti 50.350 locuitori, Ploieşti 15.895, Craiova 11.885. În Transilvania, în 1786 erau 3 oraşe cu peste 10.000 locuitori (Cluj, Braşov, Sibiu), în 1846, 6 oraşe cu peste 20.000 de locuitori (aceleaşi, plus Oradea, Arad). În Transilvania creşterea populaţiei e mai lentă, exclusivismul naţiunilor privilegiate. În Principate populaţia creşte continuu prin stabilirea ţăranilor, deşi erau restricţii. La mijlocul secolului XIX negustorii şi meseriaşii reprezentau peste 50% din locuitori. Regulamentele Organice introduc norme moderne de organizare: apar eforiile orăşeneşti în reşedinţele de ţinuturi. Se introduc norme moderne de convieţuire, măsuri edilitare; se întăreşte securitatea cetăţenilor, apărarea sănătăţii, lucrări de sistematizare, spaţii de agrement (Copou, Cişmigiu), se pavează şi iluminează străzi, canalizare, aducţiunea apei. Se modernizează porturile Brăila, Galaţi; Clujul şi Braşovul fac mari progrese în urbanistică. Oraşele sunt şi centre de formare a spiritului public, a conştiinţei naţionale cărora le dau expresie şcoala şi presa. Sunt scena pe care se înfruntă lumea nouă şi cea veche, sunt dovada orientării ireversibile a societăţii româneşti spre nou.
Viaţa politică. Mişcarea naţională.
Domniile pământene. Înfrântă revoluţia lui Tudor, ocupaţia turcă a fost dură şi_costisitoare, participanţii la revoluţie sunt urmăriţi. Cedând presiunilor Marilor Puteri şi ale boierilor, turcii restaurează domniile pământene: la 1 iulie 1822 sunt numiţi domni Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova, Grigore Dimitrie Ghica în Ţara Românească. Domnii au fost animaţi de bune intenţii, au încercat reforme, fiind confruntaţi însă cu opoziţia boierilor din exil, sprijiniţi de Rusia.
Era o contradicţie între nevoia acută de transformare a societăţii şi neputinţa de a adopta măsuri radicale (în administraţie, instituţii noi, stăvilirea corupţiei ş.a.) capabile să depăşească limitele juridice şi politice ale Principatelor, să înlesnească modernizarea structurilor şi accesul la o mai largă autonomie. Rămân în istorie prin creşterea fiscalităţii.
Pe terenul luptei politice şi al ideilor, consecinţele revoluţiei din 1821 sunt mari, se formează generaţia de la 1848. Lupta politică naţională se manifestă prin cereri, memorii, proiecte de reformă ale boierilor, ce amplifică programul de la 1821. Multe la număr (75 de proiecte în 1821-1822, 28 de documente între 1823- 1826), adresate Rusiei sau Turciei, ele sunt programe politice de reorganizare a societăţii româneşti în acord cu mersul vremii. Revendicările cuprind: întărirea autonomiei Principatelor, crearea condiţiilor pentru o dezvoltare politică şi economică modernă, prin: domnie pământeană, revenirea raialelor şi graniţă pe talvegul Dunării, circulaţia vaselor româneşti, libertatea comerţului, dezvoltarea industriei autohtone, secularizarea averilor mănăstireşti, şcoli româneşti, armată naţională, reformă administrativă.
Cerând reforme înnoitoare, marii boieri doresc puterea în exclusivitate, boierii mijlocii şi mici cer drepturi egale cu cei mari. Toţi sunt pentru menţinerea privilegiilor, nu susţin desfiinţarea robiei şi eliberarea clăcaşilor, condamnă aspru regimul fanariot. Pentru Moldova reţinem constituţia cărvunarilor, probabil opera lui Ionică Tăutul, expresie a ideilor liberale; în Ţara Românească constatăm idei avansate în opera şi activitatea lui Eufrosin Poteca, Barbu Paris Mumuleanu, Dinicu Golescu ş.a.
Convenţia de la Akkerman (1826) încheiată între Rusia şi Turcia, consacră triumful marilor boieri, ce se întorc din exilul de la 1821.
Transilvania. În sistemul centralizat introdus de cancelarul austriac Metternich după 1815 (Dieta Transilvaniei nu s-a întrunit între 1811-1834) nobilimea avansează proiecte de reformă vizând: răscumpărarea obligaţiilor feudale şi a pământului de către ţărani, dreptul lor de proprietate, accesul la învăţătură, egalitatea în faţa legii, la ocuparea funcţiilor, renunţarea la unele privilegii nobiliare (reprezentantul e baronul N. Wesselenyi ). Era vorba în fond de găsirea de soluţii pentru menţinerea structurii vechi şi a dominaţiei nobilimii, reformele fiind condiţionate de adoptarea limbii şi naţionalităţii maghiare. Se militează pentru constituirea naţiunii unice maghiare, unirea Transilvaniei cu Ungaria va garanta realizarea reformelor, cu condiţia menţinerii puterii nobilimii. Viena a intuit tendinţa nobilimii de a desprinde
Transilvania de Austria, iar Metternich, urmărind menţinerea unităţii imperiului, a oferit reforme de la centru pentru popoarele din monarhie, de natură culturală şi economică. Reformismul nobiliar a fost un eşec, singura cale de reformare a societăţii se va dovedi revoluţia.
Perioada regulamentară.
Războiul ruso-turc din 1828, încheiat prin Tratatul de la Adrianopol (1829) a pus capăt domniilor pământene. Tratatul avea un act special privind viitoarea organizare a Principatelor. Au fost menţinute sub ocupaţie militară rusă (guvernatori generalii Pahlen, Jeltuhin şi Pavel Kisselev) până în 1834. Guvernator din nov. 1829, P. Kisselev era pentru anexarea Principatelor de către Rusia, pregătind terenul, iar o ocupaţie îndelungată trebuia să pregătească Europa. Rusiei însă îi convenea un Imperiu Otoman slab, ceea ce îi permitea amestec şi influenţă, preferabile unor state independente în zona Balcanilor. Oficial, Rusia a devenit protectoarea Principatelor. Şi totuşi, măsurile administrative ale lui Kisselev, competente, se înscriu pe linia progresului. R.O. (Regulamentele Organice) trebuiau să creeze structuri moderne, în raport cu spiritul veacului (cerinţele revoluţiei din 1821). Erau însă limitate, păstrau privilegiile boierilor şi erau în acord cu obiectivele politice ale Rusiei. Au creat o contradicţie majoră, toată perioada de până la 1848 însemnând o luptă între vechi şi nou.
R.O. au creat instituţii şi au pus în aplicare norme ce favorizau în perspectivă Unirea Principatelor şi un climat propice pentru dezvoltarea noului. Au legiferat principiul separării puterilor în stat: puterea legislativă o avea Adunarea Obştească, puterea executivă o deţinea domnul şi un sfat administrativ (guvern din 6 boieri), sistemul judecătoresc a fost organizat pe baze moderne, se recunoştea autoritatea lucrului judecat. În administraţie au fost create departamente, servicii publice specializate. Sunt menţinute privilegiile (scutirea boierilor de impozite), sistemul de încasare a dărilor (răspundere solidară), modernizează finanţele, fixează capitaţia, instituie bugetul statului, desfiinţează vămile interne, organizează meseriile, reglementează comerţul, industria, exploatarea bogăţiilor naturale, preocupări pentru dezvoltarea căilor de comunicaţie, a pieţei interne, modernizare urbană, înfiinţează miliţia (armata) naţională. Prin noul regim boierii (îndeosebi cei mari) îşi întăresc puterea politică şi economică, aleg domnii, sunt aleşi în Obişnuita Adunare Obştească. Deveniţi proprietari absoluţi pe o parte a moşiei, participând la schimbul pe piaţa internă şi externă, reduc loturile ţăranilor, le sporesc obligaţiile prin nart şi învoieli, încât în loc de cele 12 zile de clacă fixate pe an, sunt în realitate 56 în Ţara Românească şi 84 zile în Moldova şi chiar mai multe. Statutul Principatelor nu e precizat: autonomie, suveranitate, protectorat, ingerinţa Rusiei (prin consuli) e fără limite.
Regulamentele Organice au creat o mare contradicţie între nevoia de progres, unitate şi independenţă politică şi limitele în care aceste obiective puteau fi înfăptuite - un compromis. De aici, mari ciocniri pe plan social, economic şi politic între forţele progresiste şi cele conservatoare, o luptă între vechi şi nou. Societatea se îndrepta spre revoluţie.
Regulamentele au fost încălcate de la început; după retragerea ocupaţiei ruse (6 ani grei), domnii au fost numiţi, nu aleşi (în 1834).
Alex. Ghica (1834-1842) în Ţara Românească a colaborat bine cu Adunarea obştească în legislaţia sanitară, măsuri edilitare, organizarea transportului, măsurarea cadastrală a moşiilor, a revizuit condica civilă şi de procedură civilă şi criminală, adoptă condica comercială, uniformizează procedura în tribunale, aduce corective relaţiilor agrare.
Conflictul lui cu Adunarea s-a adâncit pe tema articolului adiţional. Ghica a vrut să întocmească un cod de legi unitar, reprezentantul Rusiei a insistat asupra prevederii ca orice modificare a Regulamentului Organic să se facă doar cu aprobarea Turciei şi Rusiei. Adunarea a respins articolul propus (dând dovadă de spirit naţional), I. Câmpineanu şi-a dat demisia. În final a fost votat "în silă" sub presiune. Partida naţională, în opoziţie cu Al. Ghica, oferă tronul domnului Moldo vei, Mihail Sturdza, soluţie menită să ducă la unire. Prin firman, la 7 oct. 1842 Al. Ghica e depus. A fost ales Gh. Bibescu (1842-1848). Încearcă să introducă legalitatea între moşieri şi ţărani. Adunarea e receptivă la măsurile de dezvoltare internă, dar intransigentă în apărarea intereselor naţionale (contra imixtiunii ruse). Bibescu o suspendă, guvernează prin decrete. Încheie convenţii vamale cu Moldova şi continuă tratativele ce vor duce la desfiinţarea vămii între cele două ţări. A contribuit la progresul ţării prin măsuri financiare şi judecătoreşti, eliberarea robilor ţigani ai statului, controlul veniturilor bisericilor şi ale mănăstirilor închinate, sprijină şcoala. Se pare că în preajma revoluţiei partida naţională i-a oferit tronul viitorului regat daco-român, pentru că s-a situat pe terenul interesului naţional. Sub presiune populară a semnat programul revoluţiei, evenimentele însă l-au depăşit şi a părăsit ţara.
Mihail Sturdza (1834-1849). Domnul Moldovei e omul epocii sale. Gospodar, fin intelectual, simţ politic, dar cu lipsă de scrupule, poftă nemăsurată de avere, întreţine venalitatea şi suspiciunea. Iniţiază o legislaţie pentru dezvoltarea societăţii. Opoziţia n-a putut intra în Adunare, astfel conlucrarea lui cu legislativul a fost eficace. A dat o nouă organizare administrativă, dă atenţie dezvoltării comerţului şi comunicaţiilor, organizează viaţa oraşelor (Galaţi devine porto-franco), înfiinţează eforiile, bugetele oraşelor, sistematizare, salubritate, aprovizionare, aducţiunea apei, organizarea breslelor - măsuri notabile pe linia adaptării societăţii la nevoile dezvoltării istorice. Are preocupări în a-i ocroti pe ţărani şi de-ai asigura cu venit prin lege. Dezrobeşte robii statului şi ai clerului, dezvoltă învăţământul, modernizează justiţia: tipăreşte condica criminală, urgentează procedura, independenţa justiţiei, asimilează funcţiile administrative cu rangurile boiereşti, desfiinţarea vămii cu Ţara Românească. Înfăptuirile epocii regulamentare în Moldova sunt mai eficiente. Întreţine contacte cu puterile occidentale, nu poate însă înlătura ingerinţele Rusiei. Boieri mari, mijlocii şi mici, tineretul studios îndeosebi i-au făcut opoziţie legală, denunţând viciile guvernării.
Perioada regulamentară, deşi a întărit robia clăcii (în formă nouă) a instituit controlul puterii protectoare, Rusia, asupra vieţii interne, a constituit o perioadă de progres economic, de prefaceri sociale, în care s-a întărit conştiinţa naţională, s-a definit mai limpede personalitatea naţiunii române. Revoluţia de la 1848 e rezultanta acestor eforturi generale de creare a unui stat modern, unit şi independent.
Transilvania în perioada reformismului nobiliar.
În deceniul patru opoziţia între nobilime şi Viena se ascute, creşte lupta socială a ţăranilor, acţiunile politice naţionale româneşti nu depăşesc cadrele oficiale, însă obiectivele se lărgesc, sunt mai îndrăzneţe.
Dieta din 1834 reliefează contradicţiile, nobilimea transilvană, profitând de criza sistemului absolutist, consideră că poate trece la programul său reformist (preconizat în deceniul trei), nu însă fără a-şi asigura privilegiile. Disensiunile duc la suspendarea Dietei, e introdusă în Transilvania guvernarea militară, cu arhiducele Ferdinand d’Este; soluţia nu merge cu dificultăţile imperiului, aşa că Dieta e din nou convocată, în 1837 (acum la Sibiu), nu soluţionează conflictul. Mişcarea naţională românească se foloseşte de conflictul nobilime-Viena, de tendinţa ambelor părţi de a-i atrage pe români.
Memoriul episcopilor V. Moga şi I. Lemeny înaintat curţii în 17 aprilie 1834 reia cererile din Supplex-urile anterioare, cu aceleaşi argumente. În Memoriul din 1837, V. Moga renunţă la
revendicările generale, imposibil de realizat în condiţiile date, în favoarea altora mai restrânse, dar mai concrete. Acum se ridică noua generaţie politică ce-şi inaugurează prezenţa prin apariţia Gazetei de Transilvania şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură (1838). Linia politică a noii generaţii se afirmă cu prilejul Dietei din 1841-1843 în legătură cu problema limbii oficiale. Bariţiu e pentru convocarea unei Adunări naţionale a românilor ce să protesteze împotriva "sentinţei de nimicire a naţionalităţii române"; Bărnuţiu în faţa Consistoriului din Blaj susţine că e "tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă"; Protestul lui T. Cipariu din 1842, în numele naţiunii române, declară că nici în vecii vecilor naţiunea română nu va putea fi obligată să-şi piardă limba şi datinile. Dieta din 1846-1847 reliefează şi mai viu incapacitatea nobilimii de a promova reforme în consonanţă cu spiritul vremii. Votarea legii urbariale consacra spolierea ţărănimii prin aplicarea dispoziţiilor Conscripţiei czyrakiene din 1820-1821 în care sesiile nu erau cuprinse în dimensiunea lor reală - eşecul reformismului nobiliar. Lărgirea acţiunilor revendicative româneşti, contopirea celor două planuri de luptă (intelectuali şi popor) integrarea mişcării în cuprinsul larg, românesc al mişcării naţionale, vor pregăti condiţiile şi spiritul în care se va desfăşura Revoluţia de la 1848.
Frământări sociale, acţiuni politice şi revoluţionare
anterioare Revoluţiei de la 1848.
O acută tensiune socială datorată sporirii obligaţiilor în muncă ce însoţea transformarea marilor moşii în întreprinderi producătoare pentru piaţă. În Apuseni mişcări ale moţilor, sprijiniţi de Ecaterina Varga, produc teamă. Desfiinţarea clăcii în Principate, a iobăgiei în Transilvania devine obiectivul esenţial al luptei pentru progres. Bălcescu, în Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri dă expresia înaltă a acestei necesităţi sociale. În ideologia generaţiei de la 1848, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor - prin semnificaţia ei triplă - economică, socială şi naţională - redând pe ţăran patriei, e soluţia unică pentru constituirea României libere şi moderne. În Transilvania lozinca generală era "Desfiinţarea robotelor fără despăgubire sau moarte". Lupta ţăranilor pentru pământ şi libertate se îmbină cu lupta orăşenilor contra privilegiilor boierilor, pentru eliberarea vetrei târgurilor, pentru un regim de libertate şi securitate Socialul a constituit substanţa luptei naţionale. Românii subliniază valoarea problemei româneşti pentru Europa. Cărţile lui Felix Colson, a lui Vaillant, La Roumanie (1845-1846), ziarul La Reforme vorbesc despre drepturile românilor, despre tendinţa lor de a forma un regat liber sau o confederaţie dunăreană! Ideea forţă a generaţiei paşoptiste - reconstituirea Daciei - e dovedită de acţiunile politice şi culturale
- Magazin istoric pentru Dacia, Dacia literară. Uneori lupta naţională pune în plan secund pe cea socială. Mişcarea politică e unitară, existând o piaţă unică, ideologie naţională comună, ce dau expresie aceleiaşi conştiinţe româneşti. Intelectualii ardeleni merg la Iaşi şi Bucureşti, Şcolile Sf. Sava şi Academia Mihăileană sunt tribune de promovare a spiritului naţional. În Banat (1834 - 1835) o mişcare conspirativă (inspirator polonul Adolf David), implicându-i pe Z. Carcalechi, D. Bojincă, I.H. Rădulescu, viza crearea unei republici române unite. Partida naţională din Ţara Românească în 1838 emană două acte importante: Act de unire şi independenţă, Osăbitul act de numire a suveranului românilor - ce cuprindea un proiect de constituţie. Acţiuni concrete: demersuri pe lângă domnul Moldovei, turneul la Constantinopol, Paris, Londra al lui I. Câmpineanu pentru a obţine sprijin pentru români. Mişcarea revoluţionară din 1840 condusă de D. Filipescu, alături de el fiind D. Macedonschi, J.A. Vaillant, E. Murgu, Bălcescu; programul era: desfiinţarea proprietăţii feudale, a clăcii, într-un stat democrat. Conducătorii au fost arestaţi. În Moldova, o Conjuraţie confederativă, a lui Leonte Radu, descoperită în 1839, urmărea o confederaţie a Principatelor cu Serbia. Contactele revoluţionare se amplifică în urma constituirii "Frăţiei" (1843), activa la adăpostul Societăţii literare(1845) - interromânească. Contacte între Bălcescu, Murgu, Bariţiu. Moşia Mânjina a lui C. Negri e un centru revoluţionar. Programul revoluţionar e reliefat de Bălcescu la Paris (1 ianuarie 1847) în cuvântarea ţinută la Societatea studenţilor români din Paris (filială a Frăţiei). Lozinca: "Patrie, Frăţie, Libertate".
Dezvoltarea culturii şi ideologiei naţionale (1821-1848).
Este naţională, românească (nu provincială), serveşte interesul naţional. Se afirmă învăţământul românesc, istoria naţională, teatrul, presa. Este promovat spiritul laic, sunt asimilate valorile europene. Cărturarii sunt şi oameni politici. În epocă, iluminismul târziu se interferează cu romantismul sub semnul căruia se dezvoltă literatura şi istoria naţională. Influenţa franceză rămâne dominantă, latinitatea justifică orientarea spre Occident, în opunere cu despotismul răsăritean Turcia, Rusia.
Şcoala trebuia să fie un instrument de propagare a limbii şi culturii, de educaţie naţională. Înlăturat regimul fanariot, se creează condiţiile pentru dezvoltarea învăţământului românesc. Până la 1828 singura şcoală românească era la Sf. Sava, din 1828 şi gimnaziul Vasilian (Iaşi), remarcabilă fiind activitatea lui Gh. Asachi (Moldova), Petrache Poenaru şi I.H. Rădulescu (Ţara Românească), a profesorilor ardeleni stabiliţi în Principate: A. Florian, I. Maiorescu, A.T.Laurian. Sub regimul regulamentar învăţământul e organizat pe baze unitare. Şcoli în capitale de judeţ, lărgirea reţelei de şcoli la sate. Colegiile de la Sf. Sava (Bucureşti), Craiova, Academia Mihăileană (din 1834), unde se făcea un învăţământ serios, au ca profesori pe Kogălniceanu (Iaşi), A. Florian (istorie), I. Ghica (economie), E. Murgu (filozofie), Iacob Cihac (ştiinţele naturii).
În Transilvania şi Banat şcoala este factorul principal de cultivare a limbii, având un rol important în formarea conştiinţei naţionale. Alarmaţi de proiectul maghiarizare (1842), românii îşi dezvoltă calitativ şcolile confesionale, o adevărată reţea în teritoriile grănicereşti, în Banat, în Vest - mai ales, apoi gimnaziile din Blaj, Beiuş, câteva şcoli normale. Sporeşte tipărirea şi circulaţia cărţii, contact cu Occidentul. Se înfiinţează Societatea literară (Bucureşti, 1827, din iniţiativa lui Dinicu Golescu şi I. H. Rădulescu), Asociaţia literară a României (Iancu Văcărescu - preşedinte). Gustul artistic: Societatea filarmonică (1833) îşi propune crearea unui teatru naţional; Conservatorul filarmonic din Iaşi (1837); în Transilvania societăţile şi cabinetele de lectură, casinele (cea din Braşov) cu preocupări politice.
Presa serveşte noii orientări a societăţii, furnizând informaţii din varii domenii, promovează interesele româneşti (are un mediu receptiv, se lărgeşte ştiinţa de carte). Titluri sugestive: Albina românească (Gh. Asachi, Iaşi), Curierul românesc (I. H. Rădulescu), România (A. Florian, Gh. Hill, Bucureşti, 1838); Gazeta de Transilvania şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură (G. Bariţ, Braşov, 1838), Biblioteca românească (Z.Carcalechi), Organul luminării (Organul naţional în 1848, T.Cipariu, Blaj). Dacia literară (Kogălniceanu, Iaşi, 1840), Propăşirea ridică cultura naţională, iar Magazin istoric pentru Dacia (Bălcescu, Laurian, Bucureşti, 1845 - 1847), Arhiva românescă (Mihail Ko- gălniceanu) reliefează rolul istoriei de dinamizator al conştiinţei şi energiilor româneşti. Ele circulă peste ambii versanţi ai Carpaţilor. Contribuie şi la răspândirea ideilor ştiinţifice, legate de dezvoltarea economică. Cursul de economie al lui I. Ghica, lucrările lui I. Ionescu de la Brad de industrie şi agricultură (plus ferma model experimentată), lucrările de economie agrară ale lui Bariţ. Societatea de medici şi naturalişti (Iaşi) - cercetări pentru valorificarea resurselor minerale şi de medicină, Bălcescu şi Kogălniceanu pun baze ştiinţifice istoriei. Bălcescu, în Despre
starea soţială a muncitorilor plugari ridică o problemă economică şi politică fundamentală. Kogălniceanu, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques trandanubiens (1838) face o pledoarie pentru unitate, iar A.Florian în Scurtă istorie a Ţării Româneşti, consacră 200 de pagini lui Mihai Viteazul, amplificat de Bălcescu. Pentru a stimula modernizarea, apar descrieri de călătorii: D. Golescu, însemnare a călătoriei mele (1826), I. Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan (publicat integral în 1863).
Se confirmă lucrarea Şcolii Ardelene de dezvoltare a limbii, eliminându-se exagerările latiniste, se probează capacitatea limbii române de a exprima şi promova valorile naţionale, de a le înscrie în circuitul universal. H. Rădulescu, Gramatica românească (1828), AT. Laurian, Tentamen Criticum (1846) - demonstrează valenţele multiple ale limbii române.
Cartea ştiinţifică începe să devină un bun de circulaţie. Dr. C. Vârnav redactează periodicul Povăţuitorul sănătăţii şi al economiei (1844) - pune bazele terminologiei medicale. În Ţara Românească, dr. N. Creţulescu, e autor al unui Manual de anatomie (1843).
Literatura promovează specificul naţional, caută să-şi afirme personalitatea proprie şi integrarea în cultura lumii contemporane. Literatura şi cultura anterioare anului 1848 stau sub semnul Daciei literare ce întemeiază o nouă direcţie - paşoptismul. Scriitorii vremii aderă la ideologia revistei, realizând curentul literar - romantismul, într-o variantă originală, ce se impune ideologiei timpului. Asachi şi I.H. Rădulescu concentrează în jurul lor mişcarea literară şi culturală. Poezia, proza, drama istorică înregistrează succese prin V. Cârlova, Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi. Orientarea spre tradiţie, istorie şi folclor reprezintă încrederea în virtuţile poporului.
Teatrul, muzica, artele plastice răspund aceloraşi imperative naţionale, desigur încă nu cu maturitatea şi talentul
corespunzătoare, dar completând profilul unei culturi naţionale în dezvoltare şi afirmare. În domeniul teatrului reţinem creaţiile lui Rădulescu, Asachi, Negruzzi, Alecsandri, Kogălniceanu, în pictură ale lui Lecca, Carol Pop de Szatmary, I. Negulici, Barbu Iscovescu. În Transilvania, realizările sunt mai puţin
spectaculoase, datorită statutului naţiunii române, cunoaşte însă răspândire teatrul, sunt elemente moderne în arhitectura oraşelor.
Cultura, prin tot ce a avut mai valoros, a fost un instrument de întărire a conştiinţei naţionale, servind procesul de consolidare a naţiunii române, peste graniţele vremurilor.